ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1073/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1073/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 423/ D din data de 23 aprilie 2010, pronunțată în dosar nr.

943/83/2010, Tribunalul Satu Mare a

admis în parte, întemeiat pe dispozițiile art.

5 din Legea nr. 221/2009, acțiunea civilă înaintată de reclamanta V.M., în

reprezentarea defunctei M.M., împotriva pârâtului S.R. prin M.F.P., și în

consecință:

A

constatat, întemeiat pe dispozițiile art. 4 alin. (2), raportat la art. 1 alin.

(3) din legea de mai sus, caracterul politic al măsurii administrative dispuse

față de antecesorul reclamantei, constând în efectuarea de către acesta a prizonieratului

pe teritoriul fostei U.R.S.S., ulterior survenind decesul acestuia în lagărul

de prizonieri din localitatea Nikitovka, fosta U.R.S.S., la data de 09 mai 1945.

A

obligat pârâtul, întemeiat pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), cu aplicarea

dispozițiilor art. 5 alin. (4) din același act normativ, să plătească

reclamantei suma de 100.000 euro, echivalent în lei la data efectivă a plății,

pretenții reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de

reclamantă ca urmare a măsurii administrative de mai sus.

A

respins restul pretențiilor formulate de reclamantă.

Nu s-au

acordat cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:

După cum

rezultă din cuprinsul actelor de stare civilă și al înscrisurilor depuse de

reclamantă, precum și al certificatului de moarte seria Mc nr. 184093 din 12

iulie 1962 antecesorul reclamantei a fost deportat la muncă forțată de

reconstrucție după război pe teritoriul fostei U.R.S.S., unde a decedat la data

de 09 mai 1945.

Instanța

a reținut, din cuprinsul înscrisului evocat, că decesul antecesorului

reclamantului a fost constatat pe cale judecătorească (reclamanta depunând în

copie în acest sens, în ședința publică de la termenul de judecată din data de

23 aprilie 2010, cererea introductivă în instanță la „Tribunalul Popular al

Raionului Carei” prin care mama sa, V.E., născută R., a solicitat declararea

judecătorească a morții soțului său, indicând în acest sens ca martori care au

fost de față la producerea accidentului de muncă ce a determinat decesul

acestuia pe S.A. și S.A.) și înregistrat sub nr. 5 din 12 iulie 1962 din

Registrul de decese al comunei Tiream, jud. Satu Mare. Se mai reține că,

potrivit celor rezultate din actele de stare civilă ale reclamantului aceasta

din urmă avea vârsta de 6 ani la data decesului tatălui său.

Față de

această stare de fapt și raportat la temeiul juridic invocat de către

reclamantă, instanța de judecată a reținut, ca un prim aspect, că în ce

privește calitatea procesuală activă pentru promovarea unei acțiuni în

despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, o atare calitate

justifică, conform art. 5 alin. (1) din aceeași lege, orice persoană care a

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al II-lea inclusiv, din actele de stare civilă depuse la dosarul

cauzei rezultând calitatea reclamantei de fiică a persoanei victimă a măsurii

administrative cu caracter politic.

În

circumscrierea caracterului politic al măsurii administrative luate față de

antecesorul reclamantei, în speță deportarea la muncă forțată de reconstrucție

după război pe teritoriul fostei U.R.S.S., urmată de decesul acestuia, instanța

a reținut că potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, „constituie măsură

administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei

miliții sau securități având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu

obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de

muncă obligatoriu”, dacă s-a întemeiat pe unul sau mai multe dintre actele

normative enumerate în cuprinsul art. 3 lit. a) – f) din aceeași lege. Pe de

altă parte, dispozițiile art. 4 alin. (3) prevăd că „persoanele care au făcut

obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele de la art. 3, pot, de

asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al

acestora”, stabilindu-se că dispozițiile art. 1 alin. (3) din aceeași lege, se

aplică în mod corespunzător.

Tocmai

datorită trimiterii la dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009,

instanța apreciază că în speță caracterul politic al unei măsuri administrative

(definite conform art. 3 din lege) rezultă, în situația acestor „alte măsuri”,

din referirea expresă a legiuitorului la scopurile reglementate prin art. 2 alin.

(1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite

din motive politice, precum și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse,

din motive politice, măsuri administrative abuzive.

Pe cale

de consecință instanța a constatat că, de principiu, măsura administrativă

constând în deportarea la muncă forțată de reconstrucție după război pe

teritoriul fostei U.R.S.S. reprezintă o măsură administrativă abuzivă în

înțelesul art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999, coroborat și cu dispozițiile art.

1 alin. (2) lit. a) și b) din Decretul - Lege nr. 118/1990 privind acordarea

unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura

instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în

străinătate ori constituite în prizonieri.

În

speță, instanța a mai reținut că, în ce privește măsura luată față de

antecesorul reclamantei, caracterul abuziv și politic al acesteia rezultă și

din perspectiva Decretului - Lege nr. 118/1990.

Sub

aspectul competenței materiale și teritoriale a instanțelor de judecată în a

soluționa prezenta pricină se rețin dispozițiile art. 4 alin. (2) raportat la art.

4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora instanța competentă este

secția civilă a tribunalului în circumscripția căreia domiciliază persoana

interesată. O asemenea interpretare este în concordanță și cu competența

materială și teritorială stabilită de întreg ansamblul legislativ realizat în

materie reparatorie în dreptul nostru național.

Referitor

la legitimarea procesuală pasivă în cauză s-a reținut că aceasta revine S.R. reprezentat

prin M.F.P., conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.

Asupra

modalității concrete de reparare a prejudiciului cauzat antecesorului

reclamantei prin adoptarea măsurii de mai sus, instanța a apreciat că în cauză

sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și

din această perspectivă găsește acțiunea formulată în prezentul dosar ca fiind

întemeiată.

În ce

privește însă cuantumul concret al despăgubirilor solicitate de reclamantă,

instanța a reținut în primul rând că, față de natura juridică a daunelor

morale, acestea decurg din prejudiciul moral încercat ca urmare a măsurii

administrative cu caracter politic dispuse în cauză. Altfel spus, și reținând

un raționament judiciar similar, exprimat însă în privința încălcării unui

drept fundamental garantat prin C.E.D.O. și Protocoalele Adiționale la aceasta,

prejudiciul moral presupune repararea „stărilor de neliniște, de disconfort și

de incertitudine ce rezultă din acea încălcare” (Hotărârea nr. 6 aprilie 2001,

C. împotriva Portugaliei).

Cu atât

mai mult acest prejudiciu afectiv se impune a fi reținut în prezenta cauză,

față de consecința extrem de gravă produsă de această măsură administrativă,

consecință constând în decesul în prizonierat al antecesorului reclamantei,

determinând prin aceasta, pe lângă suferința de ordin afectiv și o tulburare

semnificativă a condițiilor de existență, inclusiv pe plan material. Agravarea

suferinței intervenite în plan moral s-a produs totodată și prin faptul că,

ulterior survenirii decesului, familia celui în cauză a fost nevoită să

întreprindă întreg ansamblul de demersuri administrative și judiciare în

vederea clarificării situației juridice, în speță a constatării pe cale judecătorească

a decesului astfel suferit.

În al

doilea rând, adeseori prejudiciul suferit de titularul cererii comportă

elemente indisociabile ce nu permit un calcul exact al cuantumului său,

indiferent dacă este vorba despre un prejudiciu material sau, mai ales, atunci

când poartă asupra unui prejudiciu moral. Într-o asemenea situație instanța

urmează să realizeze o apreciere globală, în echitate, cu respectarea însă a

principiilor generale și, în măsura în care există, a reglementărilor speciale

în materie.

Din

această perspectivă rezultă că, în principiu, rolul instanței de judecată în

această privință se circumscrie la acordarea pe seama victimei a unei

satisfacții echitabile.

În

vederea realizării acestui deziderat, o primă reparație se realizează prin

însăși recunoașterea, în cadrul prezentei hotărâri, a caracterului politic,

abuziv, al măsurii luate față de antecesorul reclamantei. Fără îndoială că în

trecut, pe perioada deportării la muncă forțată de reconstrucție după război pe

teritoriul fostei U.R.S.S. a antecesorului reclamantei, urmată de decesul

acestuia din urmă, reclamanta personal și familia acesteia au resimțit o stare

acută de suferință și anxietate, însă considerăm că problema esențială supusă

discuției în cauză (iar într-o abordare mai largă, în privința întregii sfere

de aplicare a Legii nr. 221/2009) o constituie nerecunoașțerea juridică a

caracterului abuziv, politic, al măsurii administrative în cauză și a

consecințelor grave produse de aceasta. O asemenea orientare este de altfel

conformă și cu jurisprudența în materie a instanțelor de drept internațional,

în speță C.E.D.O. (prin raportare la art. 20 din Constituția României

revizuită), putând exemplifica prin Hotărârea din 11 iulie 2002, C.G. împotriva

Marii Britanii, ori prin Hotărârea din 6 octombrie 2005, M. împotriva

Germaniei.

Totuși,

instanța a mai apreciat că, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei,

numai constatarea caracterului politic al măsurii administrative, prin ea

însăși, nu este în măsură să asigure o reparație completă a prejudiciului moral

încercat de antecesorul reclamantei. În egală măsură, se reține că dreptul la

repararea prejudiciului moral încercat are, în acest context și un conținut

patrimonial, precum și împrejurarea că acesta este susceptibil de a fi transmis

pe cale succesorală moștenitorilor legali în condițiile limitative instituite

prin dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Prin urmare,

instanța a apreciat că reclamanta personal este îndreptățită și la acordarea

unor măsuri reparatorii de natură pecuniară.

S-a

impus însă a se reține, pe de altă parte, că daunele morale, de principiu,

trebuie să fie proporționale cu suferința provocată și să nu constituie un

mijloc de îmbogățire pentru victimă.

Din

această perspectivă instanța a mai reținut că din punct de vedere al reparației

la care este îndreptățită reclamanta și având în vedere că circumstanțele

concrete ale cauzei fac imposibilă o reparație în natură, chiar și cu titlu

parțial, iar în privința indemnizării, că aceasta din urmă este susceptibilă a

fi acordată fie sub forma unui capital, plătibil o singură dată, fie sub forma

unei rente, plătibile periodic, cu posibilitatea reevaluării în ipoteza în care

prejudiciul se agravează în timp.

În

determinarea modalității de acordare a indemnizației de mai sus, reținând în

acest sens și opțiunea exprimată de către reclamantă în cuprinsul cererii

introductive, iar instanța apreciind la rândul său că modalitatea de acordare a

acestora sub forma unui capital se prezintă a fi mai adecvată și în concordanță

cu scopul urmărit de legiuitor, urmează a fi avut în vedere un cuantum total al

pretențiilor, plătibil o singură dată.

Referitor

la stabilirea nivelului maxim al cestei indemnizații instanța a reținut că, de

principiu, acordarea unei sume bănești nu poate compensa durerea provocată de

moartea unei ființe apropiate. Această apreciere nu poate însă conduce la

soluția de respingere a pretențiilor formulate, întrucât ar conduce la

minimalizarea valorii vieții umane. Având în vedere că în speță decesul antecesorului

reclamantei a fost determinat tocmai de măsura administrativă cu caracter

politic în cauză, coroborat cu scopul declarat și urmărit de legiuitor prin

adoptarea Legii nr. 221/2009, instanța apreciază cererea reclamantei ca fiind

întemeiată în parte, sub aspectul cuantumului pretențiilor solicitate.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare și

Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, iar prin decizia civilă nr. 65 din

10 martie 2011 a curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, s-a admis apelul,

s-a schimbat în parte hotărârea instanței de fond în sensul reducerii

cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei de la 100.000 Euro la 10.000

Euro, fiind neconcludente celelalte dispoziții ale hotărârii instanței de fond.

Pentru a

pronunța această hotărâre, au fost reținute următoarele considerente:

Intimata, prin mandatar, a solicitat respingerea

apelurilor,

menținerea sentinței, fiind de acord cu suma stabilită.

Ulterior

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat că, raportat la decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care au fost declarate ca fiind

neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009,

nu se mai pot acorda despăgubiri.

Examinând

sentința apelată, prin prisma motivelor de apel cât și din oficiu, instanța de

apel constată următoarele:

Potrivit

copiei certificatului de moarte seria Mc nr. 184093, emis de către Sfatul

Popular al comunei Tiream, se reține că la data de 09 mai 1945 a decedat M.M.,

iar conform copiei certificatului de naștere seria N.d. nr. 731099, eliberat de

Sfatul Popular al comunei Tiream, intimata reclamantă, născută M., este fiica

acestuia, căsătorită la 07 februarie 1963 – V.

Criticile

formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare sub aspectul că măsura

administrativă de deportare a tatălui reclamantei în U.R.S.S., unde a și

decedat în 09 mai 1945, nu are caracter politic, sunt neîntemeiate. Astfel, în

mod corect instanța de fond a reținut caracterul politic al măsurii administrative

de deportare considerând că această măsură întrunește toate criteriile de care depinde

acest caracter și care sunt prevăzute de Legea nr. 221/2009.

Este

adevărat că această măsură luată împotriva tatălui reclamantei, deportarea, nu

este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci a

unei măsuri administrative și că, analizată prin prisma dispozițiilor art. 3

din Legea nr. 221/20009, nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele

normative enumerate în mod expres în acest articol. Analizată fiind însă prin

prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009

și implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, respectiv Decretul - Lege

nr. 118/1990 se constată că deportarea, prizonieratul satisfac criteriile

prevăzute de aceste legi de care depinde caracterul politic al măsurii. Astfel,

potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 „constituie măsură administrativă cu

caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități

având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea

în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu”. În

conținutul măsurii administrative abuzive, legiuitorul a inclus și deportarea

în străinătate, după 23 august 1944 din motive politice, conform art. 3 lit. d)

din O.U.G. nr. 214/1999, ipoteză care evident se referă la persoanele care au

făcut obiectul Ordinului de deportate emis de puterea sovietică și pus în

aplicare cu concursul autorităților naționale.

De

altfel, deportarea etnicilor germani și maghiari pe teritoriul fostei U.R.S.S.,

lansată de forțele sovietice de ocupație la 6 ianuarie 1945, în baza Ordinului nr.

1761/1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabil de muncă, bărbați

între 17 – 45 ani, femei între 18 – 30 ani, constituie o măsură administrativă

abuzivă, recunoscută de legiuitor și prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin.

(2) lit. a) din Decretul - Lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată

în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizații

lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din acest act normativ, iar categoriile

de persoane beneficiare ale Decretului – Lege nr. 118/1990, sunt enunțate în

chiar titlul legii privind „acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din

motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 ianuarie 1945,

precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri”.

Sunt, de

asemenea, nefondate susținerile Parchetului privind inaplicabilitatea Legii nr.

221/2009 cu privire la reclamantă, cât timp împotriva tatălui acesteia, măsura

abuzivă a deportării a fost luată anterior perioadei de referință prevăzute de lege,

respectiv 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Astfel, chiar dacă măsura administrativă

împotriva tatălui reclamantei, a fost luată de statul rus înainte de 6 martie 1945,

Rusia la data respectivă era aliata României împotriva Germaniei, situație în

care S.R. nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui, obligații

colaterale unor drepturi cetățenești elementare printre care dreptul la viață,

integritate corporală și siguranță personală.

În

concluzie, caracterul abuziv al măsurii luate împotriva tatălui reclamantei, nu

numai că a continuat și după 6 martie 1945, dar chiar la luarea acestei măsuri statul

român a fost complice și a acceptat ca cetățenii săi să fie deportați de un alt

stat aliat pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde nici o măsură de

împiedicare a acesteia.

Așadar

nu se poate susține că la luarea măsurii deportării, statul român nu a avut

nici o contribuție și nu a avut nici o culpă și, prin urmare, nu ar putea fi

angajată răspunderea materială a acestuia pentru prejudicii cauzate cetățenilor

săi.

De

altfel, chiar la luarea acestei măsuri S.R. a fost complice și a acceptat ca

cetățenii săi să fie deportați de un alt stat aliat pe teritoriul acestuia,

fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare a acesteia.

Apreciind

altfel, s-ar ajunge la încălcarea principiului egalității în fața legii, care

presupune instituirea unui tratament egal pentru situații în care, în funcție

de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar situațiile în care se află anumite

categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea

de tratament juridic.

Ori,

jurisprudența Curții de Apel Oradea este constantă în a aprecia că și măsura

prizonieratului și deportării luată după 23 august 1944 se încadrează între

măsurile administrative abuzive cu caracter politic, ce se circumscriu

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, dar această măsură a încetat nu datorită

intervenției S.R. ci datorită faptului că acesta a decedat.

Referitor

la criticile formulate atât de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare cât

și de S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare, cu privire la faptul

că măsurile reparatorii pentru deportări ale populației civile în lagăre de concentrare

în străinătate, pentru motive etnice în perioada regimurilor instaurate cu

începere de la 06 martie 1945 au fost acordate prin Decretul – Lege nr. 118/1990,

republicat, iar pentru perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945 prin O.G. nr.

105/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000 și că, acordându-se

daune morale și în baza Legii nr. 221/2009, s-ar ajunge la o dublă reparație,

sunt de asemenea neîntemeiate.

Legea nr.

221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea

persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, au făcut

obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative

asimilate acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate Decretul - Lege nr.

118/1990 și O.U.G. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale și materiale

suferite în timpul regimului politic anterior de categorii de persoane expres

prevăzute în actele normative.

Acest act

normativ susmenționat are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja

stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor

penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a

dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară,

acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul

Decretului - Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente;

repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin

hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile

nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent.

Referitor

la criticile Parchetului cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în

baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, este adevărat că art. 5 alin. (1)

din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a

obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale. Instanța consideră însă că, această decizie nu este

aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data

pronunțării acestei decizii ci, eventual, este aplicabilă celor înregistrate

ulterior pronunțării sale.

A

aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat

persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție

de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și

irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură

prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de

elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.

În

consecință, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența

sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea

unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite.

Pe de

altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul

Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului

neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006

privind cauza B.c/a Croația).

S-a mai

reținut că, reclamanta, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, avea deja o hotărâre prin care-i fuseseră acordate despăgubiri

întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

astfel că avea o „speranță legitimă” și prin urmare un „bun” în înțelesul art. 1

Protocolul 1 din Convenție.

Instanța

de apel a apreciat faptul că, și-n ipoteza în care am considera că reclamanta

nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 (dispoziție declarată neconstituțională, prin Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale), aceasta este îndreptățită de a obține despăgubiri pe

dispozițiile de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat

caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva tatălui

acesteia. Menționăm că, într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea invoca nici

prescripția dreptului de a cere despăgubiri câtă vreme Legea nr. 221/2009 a

repus persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii

cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după

6 martie 1945.

Ca

atare, reține instanța de apel că, în cazul în care nu s-ar mai acorda

despăgubiri reclamantei, deși s-a constatat caracterul politic al măsurii

administrative abuzive, s-ar încălca principiul egalității în drepturi și s-ar

crea situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut

hotărâri definitive, ceea ce ar contravine art. 14 din C.E.D.O.

De

altfel, și prin Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale prin care s-a

declarat neconstituțional art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 s-a

reținut că, principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat

de C.E.D.O. în Protocolul nr. 12 la Convenție adoptat în anul 2000, iar art. 1 al aceluiași Protocol prevede că „exercitarea oricărui drept prevăzut de

lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată în special pe sex,

rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere

sau oricare altă situație”. Ca atare, sfera suplimentară de protecție stabilită

de art. 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată în

exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației

naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o

obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația

națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației

naționale, are obligația de a se comporta de o anumită manieră. Aceste

principii au fost reluate în jurisprudența recentă a C.E.D.O. în cauza T. vs T.U.K.,

pronunțată în 2009.

Având în

vedere cele de mai sus, se apreciază că prin neacordarea despăgubirilor

solicitate de reclamantă (care după cum am arătat și anterior, la data

pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, avea deja o

hotărâre definitivă, prin care i se admisese și capătul de cerere privind

obligarea S.R. la despăgubiri) s-ar crea o discriminare între persoane care,

deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament

juridic diferit.

S-a mai reținut că, până la data pronunțării Deciziei

nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, pe rolul instanțelor din raza Curții de Apel Oradea

s-au înregistrat mii de dosare având ca obiect Legea nr. 221/2009, dintre care

câteva sute de hotărâri au rămas irevocabile în sensul acordării de despăgubiri

reclamanților în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Ca

atare, instanța de apel a apreciat că sunt fondate criticile S.R. privind

reducerea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei, însă nu în limitele O.U.G.

nr. 62/2010, care prin Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale a

declarat neconstituționale prevederile art. I pct. 1 și art. II al O.U.G. nr. 62/2010

referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor, apreciind că raportat la

practica C.E.D.O. în materia daunelor morale și a celor materiale cuantumul

despăgubirilor stabilite de instanța de fond este discordant cu această

practică, astfel că se impune diminuarea acestora conform celor expuse.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.J. Satu Mare

solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii privind plata daunelor

morale.

Criticile

aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei în condițiile

ignorării dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 20

octombrie 2010 prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009.

Examinând

hotărârea recurată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține următoarele:

Prin

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art.

147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este

general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și

pentru particulari, si produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru

trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ci generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea

ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se

va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii in vigoare la data

întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă

că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice

ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea

rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după

intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse

unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de

interes general.

Unor

situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor

în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub

incidența noului act normativ.

Este

vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror

concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea

de persoană îndreptățită si întinderea dreptului, in funcție de mai multe

criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Or,

la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor

formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor

la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru

instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul

legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt

obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce

privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că

„dacă aplicarea unui aer normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare si

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există

după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de

constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau

obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând

să aplice o normă de drept inexistentă clin punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției

sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile

reclamantului axate pe ideea priorității textelor legale consacrate de C.E.D.O.

în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei

Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și

nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o

existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul

drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor

la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate

cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe,

în baza cărora un reclamant poate pretinde că arc cel puțin „o speranță

legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea

în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în

conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de

persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în

existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de

creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub

acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire

este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor

legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. l din Primul Protocol” [(Cauza C. împotriva României – (M.

Of., nr. l 89/19.03.2007)].

În

mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. si M. contra României,

Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o

creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă

că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel

puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea

beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În

jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi

considerată un bun în sensul art. l din Protocolul nr. l decât dacă ea a fost

constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului

judecat” (Cauza F.M.G. s.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă

că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor

la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speră de un interes

patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit

ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1

decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv,

atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară și

concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României, paragraful

137).

O

asemenea jurisprudența nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în

interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază

suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la

dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În

sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat cu putere de lege

că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 si nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”

Cum decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie

2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 10

martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării

deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu

își mai pot produce efectele juridice.

Pentru

aceste considerente, recursul urmează a fi admis, a se modifica decizia recurată

în sensul respingerii capătului de cerere privind plata daunelor morale, și a

se păstra restul dispozițiilor deciziei recurate și ale sentinței nr. 423/ D

din 23 aprilie 2010 a tribunalului Satu Mare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu-Mare împotriva deciziei

nr. 65/ A din 10 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Modifică în parte

decizia recurată în sensul că respinge capătul de cerere privind plata daunelor

morale.

Păstrează restul

dispozițiilor deciziei recurate și ale sentinței nr. 423/ D din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Satu-Mare, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 februarie 2012.