ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1073/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 423/ D din data de 23 aprilie 2010, pronunțată în dosar nr. 943/83/2010, Tribunalul Satu Mare a admis în parte, întemeiat pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, acțiunea civilă înaintată de reclamanta V.M., în reprezentarea defunctei M.M., împotriva pârâtului S.R.

prin M.F.P., și în consecință: A constatat, întemeiat pe dispozițiile art. 4 alin. (2), raportat la art. 1 alin. (3) din legea de mai sus, caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantei, constând în efectuarea de către acesta a prizonieratului pe teritoriul fostei U.R.S.S., ulterior survenind decesul acestuia în lagărul de prizonieri din localitatea Nikitovka, fosta U.R.S.S., la data de 09 mai 1945. A obligat pârâtul, întemeiat pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (4) din același act normativ, să plătească reclamantei suma de 100.000 euro, echivalent în lei la data efectivă a plății, pretenții reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de reclamantă ca urmare a măsurii administrative de mai sus.

A respins restul pretențiilor formulate de reclamantă. Nu s-au acordat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente: După cum rezultă din cuprinsul actelor de stare civilă și al înscrisurilor depuse de reclamantă, precum și al certificatului de moarte seria Mc nr. 184093 din 12 iulie 1962 antecesorul reclamantei a fost deportat la muncă forțată de reconstrucție după război pe teritoriul fostei U.R.S.S., unde a decedat la data de 09 mai 1945. Instanța a reținut, din cuprinsul înscrisului evocat, că decesul antecesorului reclamantului a fost constatat pe cale judecătorească (reclamanta depunând în copie în acest sens, în ședința publică de la termenul de judecată din data de 23 aprilie 2010, cererea introductivă în instanță la „Tribunalul Popular al Raionului Carei” prin care mama sa, V.E., născută R., a solicitat declararea judecătorească a morții soțului său, indicând în acest sens ca martori care au fost de față la producerea accidentului de muncă ce a determinat decesul acestuia pe S.A.

și S.A.) și înregistrat sub nr. 5 din 12 iulie 1962 din Registrul de decese al comunei Tiream, jud. Satu Mare. Se mai reține că, potrivit celor rezultate din actele de stare civilă ale reclamantului aceasta din urmă avea vârsta de 6 ani la data decesului tatălui său.

Față de această stare de fapt și raportat la temeiul juridic invocat de către reclamantă, instanța de judecată a reținut, ca un prim aspect, că în ce privește calitatea procesuală activă pentru promovarea unei acțiuni în despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, o atare calitate justifică, conform art. 5 alin. (1) din aceeași lege, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, din actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei rezultând calitatea reclamantei de fiică a persoanei victimă a măsurii administrative cu caracter politic.

În circumscrierea caracterului politic al măsurii administrative luate față de antecesorul reclamantei, în speță deportarea la muncă forțată de reconstrucție după război pe teritoriul fostei U.R.S.S., urmată de decesul acestuia, instanța a reținut că potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu”, dacă s-a întemeiat pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate în cuprinsul art. 3 lit. a) – f) din aceeași lege.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 4 alin. (3) prevăd că „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele de la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora”, stabilindu-se că dispozițiile art. 1 alin. (3) din aceeași lege, se aplică în mod corespunzător. Tocmai datorită trimiterii la dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, instanța apreciază că în speță caracterul politic al unei măsuri administrative (definite conform art. 3 din lege) rezultă, în situația acestor „alte măsuri”, din referirea expresă a legiuitorului la scopurile reglementate prin art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, precum și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive.

Pe cale de consecință instanța a constatat că, de principiu, măsura administrativă constând în deportarea la muncă forțată de reconstrucție după război pe teritoriul fostei U.R.S.S. reprezintă o măsură administrativă abuzivă în înțelesul art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999, coroborat și cu dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) și b) din Decretul - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. În speță, instanța a mai reținut că, în ce privește măsura luată față de antecesorul reclamantei, caracterul abuziv și politic al acesteia rezultă și din perspectiva Decretului - Lege nr. 118/1990.

Sub aspectul competenței materiale și teritoriale a instanțelor de judecată în a soluționa prezenta pricină se rețin dispozițiile art. 4 alin. (2) raportat la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora instanța competentă este secția civilă a tribunalului în circumscripția căreia domiciliază persoana interesată. O asemenea interpretare este în concordanță și cu competența materială și teritorială stabilită de întreg ansamblul legislativ realizat în materie reparatorie în dreptul nostru național. Referitor la legitimarea procesuală pasivă în cauză s-a reținut că aceasta revine S.R. reprezentat prin M.F.P., conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.

Asupra modalității concrete de reparare a prejudiciului cauzat antecesorului reclamantei prin adoptarea măsurii de mai sus, instanța a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și din această perspectivă găsește acțiunea formulată în prezentul dosar ca fiind întemeiată. În ce privește însă cuantumul concret al despăgubirilor solicitate de reclamantă, instanța a reținut în primul rând că, față de natura juridică a daunelor morale, acestea decurg din prejudiciul moral încercat ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispuse în cauză. Altfel spus, și reținând un raționament judiciar similar, exprimat însă în privința încălcării unui drept fundamental garantat prin C.E.D.O.

și Protocoalele Adiționale la aceasta, prejudiciul moral presupune repararea „stărilor de neliniște, de disconfort și de incertitudine ce rezultă din acea încălcare” (Hotărârea nr. 6 aprilie 2001, C. împotriva Portugaliei). Cu atât mai mult acest prejudiciu afectiv se impune a fi reținut în prezenta cauză, față de consecința extrem de gravă produsă de această măsură administrativă, consecință constând în decesul în prizonierat al antecesorului reclamantei, determinând prin aceasta, pe lângă suferința de ordin afectiv și o tulburare semnificativă a condițiilor de existență, inclusiv pe plan material. Agravarea suferinței intervenite în plan moral s-a produs totodată și prin faptul că, ulterior survenirii decesului, familia celui în cauză a fost nevoită să întreprindă întreg ansamblul de demersuri administrative și judiciare în vederea clarificării situației juridice, în speță a constatării pe cale judecătorească a decesului astfel suferit.

În al doilea rând, adeseori prejudiciul suferit de titularul cererii comportă elemente indisociabile ce nu permit un calcul exact al cuantumului său, indiferent dacă este vorba despre un prejudiciu material sau, mai ales, atunci când poartă asupra unui prejudiciu moral. Într-o asemenea situație instanța urmează să realizeze o apreciere globală, în echitate, cu respectarea însă a principiilor generale și, în măsura în care există, a reglementărilor speciale în materie. Din această perspectivă rezultă că, în principiu, rolul instanței de judecată în această privință se circumscrie la acordarea pe seama victimei a unei satisfacții echitabile. În vederea realizării acestui deziderat, o primă reparație se realizează prin însăși recunoașterea, în cadrul prezentei hotărâri, a caracterului politic, abuziv, al măsurii luate față de antecesorul reclamantei.

Fără îndoială că în trecut, pe perioada deportării la muncă forțată de reconstrucție după război pe teritoriul fostei U.R.S.S. a antecesorului reclamantei, urmată de decesul acestuia din urmă, reclamanta personal și familia acesteia au resimțit o stare acută de suferință și anxietate, însă considerăm că problema esențială supusă discuției în cauză (iar într-o abordare mai largă, în privința întregii sfere de aplicare a Legii nr. 221/2009) o constituie nerecunoașțerea juridică a caracterului abuziv, politic, al măsurii administrative în cauză și a consecințelor grave produse de aceasta. O asemenea orientare este de altfel conformă și cu jurisprudența în materie a instanțelor de drept internațional, în speță C.E.D.O.

(prin raportare la art. 20 din Constituția României revizuită), putând exemplifica prin Hotărârea din 11 iulie 2002, C.G. împotriva Marii Britanii, ori prin Hotărârea din 6 octombrie 2005, M. împotriva Germaniei. Totuși, instanța a mai apreciat că, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, numai constatarea caracterului politic al măsurii administrative, prin ea însăși, nu este în măsură să asigure o reparație completă a prejudiciului moral încercat de antecesorul reclamantei. În egală măsură, se reține că dreptul la repararea prejudiciului moral încercat are, în acest context și un conținut patrimonial, precum și împrejurarea că acesta este susceptibil de a fi transmis pe cale succesorală moștenitorilor legali în condițiile limitative instituite prin dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Prin urmare, instanța a apreciat că reclamanta personal este îndreptățită și la acordarea unor măsuri reparatorii de natură pecuniară. S-a impus însă a se reține, pe de altă parte, că daunele morale, de principiu, trebuie să fie proporționale cu suferința provocată și să nu constituie un mijloc de îmbogățire pentru victimă. Din această perspectivă instanța a mai reținut că din punct de vedere al reparației la care este îndreptățită reclamanta și având în vedere că circumstanțele concrete ale cauzei fac imposibilă o reparație în natură, chiar și cu titlu parțial, iar în privința indemnizării, că aceasta din urmă este susceptibilă a fi acordată fie sub forma unui capital, plătibil o singură dată, fie sub forma unei rente, plătibile periodic, cu posibilitatea reevaluării în ipoteza în care prejudiciul se agravează în timp.

În determinarea modalității de acordare a indemnizației de mai sus, reținând în acest sens și opțiunea exprimată de către reclamantă în cuprinsul cererii introductive, iar instanța apreciind la rândul său că modalitatea de acordare a acestora sub forma unui capital se prezintă a fi mai adecvată și în concordanță cu scopul urmărit de legiuitor, urmează a fi avut în vedere un cuantum total al pretențiilor, plătibil o singură dată. Referitor la stabilirea nivelului maxim al cestei indemnizații instanța a reținut că, de principiu, acordarea unei sume bănești nu poate compensa durerea provocată de moartea unei ființe apropiate. Această apreciere nu poate însă conduce la soluția de respingere a pretențiilor formulate, întrucât ar conduce la minimalizarea valorii vieții umane.

Având în vedere că în speță decesul antecesorului reclamantei a fost determinat tocmai de măsura administrativă cu caracter politic în cauză, coroborat cu scopul declarat și urmărit de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 221/2009, instanța apreciază cererea reclamantei ca fiind întemeiată în parte, sub aspectul cuantumului pretențiilor solicitate. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, iar prin decizia civilă nr. 65 din 10 martie 2011 a curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, s-a admis apelul, s-a schimbat în parte hotărârea instanței de fond în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei de la 100.000 Euro la 10.000 Euro, fiind neconcludente celelalte dispoziții ale hotărârii instanței de fond.

Pentru a pronunța această hotărâre, au fost reținute următoarele considerente: Intimata, prin mandatar, a solicitat respingerea apelurilor, menținerea sentinței, fiind de acord cu suma stabilită. Ulterior Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat că, raportat la decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care au fost declarate ca fiind neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009, nu se mai pot acorda despăgubiri. Examinând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel cât și din oficiu, instanța de apel constată următoarele: Potrivit copiei certificatului de moarte seria Mc nr. 184093, emis de către Sfatul Popular al comunei Tiream, se reține că la data de 09 mai 1945 a decedat M.M., iar conform copiei certificatului de naștere seria N.d.

nr. 731099, eliberat de Sfatul Popular al comunei Tiream, intimata reclamantă, născută M., este fiica acestuia, căsătorită la 07 februarie 1963 – V. Criticile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare sub aspectul că măsura administrativă de deportare a tatălui reclamantei în U.R.S.S., unde a și decedat în 09 mai 1945, nu are caracter politic, sunt neîntemeiate. Astfel, în mod corect instanța de fond a reținut caracterul politic al măsurii administrative de deportare considerând că această măsură întrunește toate criteriile de care depinde acest caracter și care sunt prevăzute de Legea nr. 221/2009.

Este adevărat că această măsură luată împotriva tatălui reclamantei, deportarea, nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative și că, analizată prin prisma dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/20009, nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în mod expres în acest articol. Analizată fiind însă prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, respectiv Decretul - Lege nr. 118/1990 se constată că deportarea, prizonieratul satisfac criteriile prevăzute de aceste legi de care depinde caracterul politic al măsurii.

Astfel, potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu”. În conținutul măsurii administrative abuzive, legiuitorul a inclus și deportarea în străinătate, după 23 august 1944 din motive politice, conform art. 3 lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999, ipoteză care evident se referă la persoanele care au făcut obiectul Ordinului de deportate emis de puterea sovietică și pus în aplicare cu concursul autorităților naționale.

De altfel, deportarea etnicilor germani și maghiari pe teritoriul fostei U.R.S.S., lansată de forțele sovietice de ocupație la 6 ianuarie 1945, în baza Ordinului nr. 1761/1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabil de muncă, bărbați între 17 – 45 ani, femei între 18 – 30 ani, constituie o măsură administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor și prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul - Lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizații lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din acest act normativ, iar categoriile de persoane beneficiare ale Decretului – Lege nr. 118/1990, sunt enunțate în chiar titlul legii privind „acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 ianuarie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri”.

Sunt, de asemenea, nefondate susținerile Parchetului privind inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009 cu privire la reclamantă, cât timp împotriva tatălui acesteia, măsura abuzivă a deportării a fost luată anterior perioadei de referință prevăzute de lege, respectiv 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Astfel, chiar dacă măsura administrativă împotriva tatălui reclamantei, a fost luată de statul rus înainte de 6 martie 1945, Rusia la data respectivă era aliata României împotriva Germaniei, situație în care S.R. nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui, obligații colaterale unor drepturi cetățenești elementare printre care dreptul la viață, integritate corporală și siguranță personală.

În concluzie, caracterul abuziv al măsurii luate împotriva tatălui reclamantei, nu numai că a continuat și după 6 martie 1945, dar chiar la luarea acestei măsuri statul român a fost complice și a acceptat ca cetățenii săi să fie deportați de un alt stat aliat pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare a acesteia. Așadar nu se poate susține că la luarea măsurii deportării, statul român nu a avut nici o contribuție și nu a avut nici o culpă și, prin urmare, nu ar putea fi angajată răspunderea materială a acestuia pentru prejudicii cauzate cetățenilor săi. De altfel, chiar la luarea acestei măsuri S.R. a fost complice și a acceptat ca cetățenii săi să fie deportați de un alt stat aliat pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare a acesteia.

Apreciind altfel, s-ar ajunge la încălcarea principiului egalității în fața legii, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații în care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic. Ori, jurisprudența Curții de Apel Oradea este constantă în a aprecia că și măsura prizonieratului și deportării luată după 23 august 1944 se încadrează între măsurile administrative abuzive cu caracter politic, ce se circumscriu dispozițiilor Legii nr. 221/2009, dar această măsură a încetat nu datorită intervenției S.R. ci datorită faptului că acesta a decedat.

Referitor la criticile formulate atât de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare cât și de S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare, cu privire la faptul că măsurile reparatorii pentru deportări ale populației civile în lagăre de concentrare în străinătate, pentru motive etnice în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 06 martie 1945 au fost acordate prin Decretul – Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945 prin O.G. nr. 105/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000 și că, acordându-se daune morale și în baza Legii nr. 221/2009, s-ar ajunge la o dublă reparație, sunt de asemenea neîntemeiate. Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora.

Anterior acestei legi, au fost adoptate Decretul - Lege nr. 118/1990 și O.U.G. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în timpul regimului politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative. Acest act normativ susmenționat are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului - Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent. Referitor la criticile Parchetului cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Instanța consideră însă că, această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării acestei decizii ci, eventual, este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunțării sale.

A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză. În consecință, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza B.c/a Croația). S-a mai reținut că, reclamanta, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, avea deja o hotărâre prin care-i fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că avea o „speranță legitimă” și prin urmare un „bun” în înțelesul art. 1 Protocolul 1 din Convenție.

Instanța de apel a apreciat faptul că, și-n ipoteza în care am considera că reclamanta nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (dispoziție declarată neconstituțională, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale), aceasta este îndreptățită de a obține despăgubiri pe dispozițiile de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva tatălui acesteia.

Menționăm că, într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea invoca nici prescripția dreptului de a cere despăgubiri câtă vreme Legea nr. 221/2009 a repus persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945. Ca atare, reține instanța de apel că, în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantei, deși s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive, s-ar încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contravine art. 14 din C.E.D.O. De altfel, și prin Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale prin care s-a declarat neconstituțional art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 s-a reținut că, principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de C.E.D.O. în Protocolul nr. 12 la Convenție adoptat în anul 2000, iar art. 1 al aceluiași Protocol prevede că „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”.

Ca atare, sfera suplimentară de protecție stabilită de art. 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anumită manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recentă a C.E.D.O. în cauza T. vs T.U.K., pronunțată în 2009. Având în vedere cele de mai sus, se apreciază că prin neacordarea despăgubirilor solicitate de reclamantă (care după cum am arătat și anterior, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, avea deja o hotărâre definitivă, prin care i se admisese și capătul de cerere privind obligarea S.R.

la despăgubiri) s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit. S-a mai reținut că, până la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, pe rolul instanțelor din raza Curții de Apel Oradea s-au înregistrat mii de dosare având ca obiect Legea nr. 221/2009, dintre care câteva sute de hotărâri au rămas irevocabile în sensul acordării de despăgubiri reclamanților în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Ca atare, instanța de apel a apreciat că sunt fondate criticile S.R. privind reducerea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei, însă nu în limitele O.U.G. nr. 62/2010, care prin Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale a declarat neconstituționale prevederile art. I pct. 1 și art. II al O.U.G.

nr. 62/2010 referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor, apreciind că raportat la practica C.E.D.O. în materia daunelor morale și a celor materiale cuantumul despăgubirilor stabilite de instanța de fond este discordant cu această practică, astfel că se impune diminuarea acestora conform celor expuse. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.J. Satu Mare solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii privind plata daunelor morale. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei în condițiile ignorării dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 20 octombrie 2010 prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009.

Examinând hotărârea recurată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, si produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ci generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii in vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită si întinderea dreptului, in funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui aer normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare si declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă clin punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. Criticile reclamantului axate pe ideea priorității textelor legale consacrate de C.E.D.O.

în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că arc cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. l din Primul Protocol” [(Cauza C. împotriva României – (M. Of., nr. l 89/19.03.2007)].

În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. si M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. l din Protocolul nr. l decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F.M.G.

s.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speră de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudența nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 si nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 10 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru aceste considerente, recursul urmează a fi admis, a se modifica decizia recurată în sensul respingerii capătului de cerere privind plata daunelor morale, și a se păstra restul dispozițiilor deciziei recurate și ale sentinței nr. 423/ D din 23 aprilie 2010 a tribunalului Satu Mare. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu-Mare împotriva deciziei nr. 65/ A din 10 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică în parte decizia recurată în sensul că respinge capătul de cerere privind plata daunelor morale. Păstrează restul dispozițiilor deciziei recurate și ale sentinței nr. 423/ D din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Satu-Mare, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2012.