ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3663/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1086/D din 18 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-a admis în parte, întemeiat pe disp. art. 5 din Legea nr. 221/2009, acțiunea civilă înaintată de reclamanta O.S., prin fiul acesteia mandatar O.G., în reprezentarea def. T.L. (dec. 03 aprilie 1945, Feldioara, jud. Brașov), împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință: A constatat, întemeiat pe disp. art. 4 alin. (2), rap. la art. 1 alin. (3) din legea de mai sus, caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantei, constând în efectuarea de către acesta a prizonieratului în lagărul de prizonieri din localitatea Feldioara, jud. Brașov, ulterior survenind decesul acestuia, la data de 03 aprilie 1945. A obligat pârâtul, întemeiat pe disp.

art. 5 alin. (1) lit. a), cu aplic. disp. art. 5 alin. (4) din același act normativ, să plătească reclamantei suma de 100.000 Euro, echivalent în lei la data efectivă a plății, pretenții reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de reclamantă ca urmare a măsurii administrative de mai sus. A respins restul pretențiilor formulate de reclamantă. Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a avut în vedere că măsura administrativă constând în deportarea la muncă forțată de reconstrucție pe teritoriul fostei U.R.S.S. reprezintă o măsură administrativă abuzivă în înțelesul art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999, coroborat și cu disp. art. 1 alin. (2) lit. a) și b) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu – Mare, cât și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu – Mare. Apelantul Statul Român a solicitat admiterea apelului, modificarea hotărârii apelate și în principal să se dispună respingerea acțiunii ca nefondată iar în subsidiar, modificarea în parte în sensul diminuării cuantumului despăgubirilor. În dezvoltarea motivelor de apel pârâtul a criticat hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie arătând că repararea prejudiciilor cauzate în speța dedusă judecății a fost instituită de legiuitor prin prevederile O.U.G.

nr. 214/1999, privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, precum și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, și Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate sau constituite prizonieri. Consideră pârâtul că prin acordarea de despăgubiri și în temeiul Legii nr. 221/2009, precum și în temeiul actelor normative anterior arătate s-ar ajunge la o dublă reparație, ori Legea 221/2009 nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătură drepturile stabilite prin legile anterioare.

În continuare pârâtul a invocat prevederile O.U.G. nr. 62/2010 de modificare a Legii 221/2009, sub aspectul instituirii unor criterii de cuantificare dar și a unui plafon până la care despăgubirile pot fi acordate. Cât privește cuantumul despăgubirilor se arată că acestea au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantei urmare a măsurilor luate. Prin apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu – Mare s-a solicitat admiterea acestuia modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii arătându-se că deportarea nu se încadrează în prevederile Legii 221/2009 nefiind dispusă în baza vreuneia din actele normative enumerate în conținutul acestui articol.

Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, prin decizia nr. 162 din 25 mai 2011 a admis ca fondate apelurile, a schimbat în parte sentința în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor acordate, de la suma de 100.000 Euro la suma de 10.000 Euro și a menținut restul dispozițiilor sentinței recurate. Analizând apelurile declarate prin prisma criticilor invocate, instanța a reținut următoarele. Până la publicarea deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010-15 noiembrie 2010 - practica Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispozițiilor Legii 221/2009, astfel că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe.

Prin urmare, în cazul acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală. Acțiunea se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din CEDO, ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte persoane aflate într-o situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate, - a se vedea în acest sens cauza Driha împotriva României.

Cât privește criticile referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate instanța le-a apreciat a fi fondate, astfel că la reaprecierea acestui cuantum a avut în vedere durata măsurii dispusă față de antecesorul reclamantei, împrejurarea că în timpul prizonieratului a survenit decesul acestuia, consecințele produse de măsura administrativă și intensitatea cu care aceste consecințe au fost resimțite. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs pârâtul și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea. Ambele recursuri au fost întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului pârâtului, cu privire la cuantumul despăgubirilor, s-a arătat că acestea au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantei, ca urmare a masurilor luate.

De asemenea, regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie sa fie unele care sa asigure o satisfacție morala, pe baza unei aprecieri in echitate. Raportat la împrejurările spetei, o statuare in echitate, care sa asigure reparația morala (si nu una având scop exclusiv patrimonial) impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor. In acest sens, s-a făcut trimitere la jurisprudența CEDO, care a acordat frecvent sume relative modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (Cauza Hood împotriva Marii Britanii, Cauza Nicolova împotriva Bulgariei). În motivarea recursului declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea s-a susținut că prizonieratul, ca și deportarea nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări, ci a unei măsuri administrative.

De asemenea, măsura nu se situează în timp din punctul de vedere al dispunerii după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior. În consecință, nu este îndeplinită nici această condiție, măsura fiind de natură etnică, iar în timp se situează înainte de 6 martie 1945, ceea ce impune respingerea acțiunii ca nefondată, neavând nici o relevanță faptul că din punct de vedere al desfășurării în timp s-a menținut și după data de 6 martie 1945. S-a formulat o critică și cu referire la cuantumul daunelor morale acordate reclamantei, care sunt exagerat de mari raportat la practica Î.C.C.J. și CEDO) în materie. De asemenea, s-a solicitat a se avea în vedere că prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761/2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5, alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare (O.U.G. nr. 62/2010), această decizie fiind definitivă și general obligatorie, conform prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, rep. Recursurile sunt fondate pentru considerentele care succed. Măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni români a fost luată și pusă în practică la sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945, exclusiv, de către autoritățile sovietice de ocupație, date fiind competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație.

Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial. În speță, nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație. Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr.221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul lege nr. 118/1990 ori O.G.

nr. 214/1999. Autorul reclamantei a fost deportat pentru simplul fapt al nașterii lui într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009. Această stare de fapt excede condițiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce însă nu echivalează cu o nerecunoaștere a măsurii abuzive dedusă judecății, ci doar cu o cale procesuală inadecvată. Din acest motiv, nu se poate reține că instanța ar fi încălcat drepturile la nediscriminare și la un proces echitabil, astfel cum se susține în motivarea recursului.

Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât, Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicată. Prin urmare, Înalta Curte constată că autorul reclamantei, care a fost mutat forțat și internat într-o colonie de muncă în fosta U.R.S.S., nu a suferit o condamnare cu caracter politic sau o altă condamnare al cărei caracter politic să se constate de instanță și nu a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic sau al unei alte măsuri administrative, pentru ca reclamantei să beneficieze de drepturile reglementate de dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Ca atare, este de prisos a se mai analiza critica privind incidența dispozițiilor deciziei Curții Constituționale în cauză. Față de motivele de mai sus, recursurile sunt fondate și se vor admite, se va modifica decizia atacată și se vor admite apelurile împotriva sentinței care va fi schimbată în sensul respingerii acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și împotriva deciziei nr. 162 din 25 mai 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, pe care o modifică în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva sentinței nr. 1086/D din 18 iunie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă, pe care o schimbă în tot și respinge acțiunea formulată de reclamanta O.S.

împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2012.