ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3559/2012

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată, la data de 3

septembrie 2010, pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanta S.I. a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de D.G.F.P. Bihor, solicitând, în temeiul Legii nr. 221/2009,

obligarea pârâtului la plata sumei de 9.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit de tatăl său ca urmare a faptului că, în perioada 1945 - 27 iunie

1947, a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S.

Prin Sentința civilă

nr. 372/C din 15 noiembrie 2010, Tribunalul Bihor a respins acțiunea ca nefondată,

reținând, în esență, că situația tatălui reclamantei, aceea de prizonier de

război în fosta U.R.S.S., nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009 întrucât

această lege vizează acordarea de despăgubiri morale doar pentru prejudiciul

suferit printr-o condamnare cu caracter politic, pentru persoanele sau

succesorii acestora, care s-au opus regimului totalitar instaurat după data de

6 martie 1945 în România, ori tatăl reclamantei nu s-a aflat în această

situație, nefiind condamnat din motive politice.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamanta S.I., solicitând admiterea acestuia,

schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost

formulată.

Curtea de Apel

Oradea, secția civilă mixtă, prin Decizia nr. 137 din 4 mai 2011, a admis

apelul reclamantei și a schimbat în parte sentința tribunalului în sensul că a

admis în parte acțiunea. A constatat caracterul politic al măsurii

administrative a prizonieratului dispusă față de tatăl reclamantei și a obligat

pe pârât să plătească reclamantei suma de 38.000 RON, reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Deși măsura

prizonieratului în U.R.S.S. nu este, din punct de vedere al naturii sale

juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative, nefiind

dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea

nr. 221/2009, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege, beneficiul

prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit le este recunoscut și persoanelor care au făcut obiectul unor

măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3.

În același sens,

instanța de apel a reținut că trebuie avută în vedere trimiterea pe care Legea

nr. 221/2009 o face la dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum și a celor deportate

în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de

măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute

drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest

decret-lege face referire expresă la situația peroanelor deportate și a celor

constituite prizonieri după 23 august 1944.

Din interpretarea

dispozițiilor legale menționate, instanța de apel a constatat că au fost supuse

unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și

persoanele care au fost prizoniere sau deportate la muncă de reconstrucție în

fosta U.R.S.S. în perioada de referință.

Instanța de a apel a

mai reținut că susținerile pârâtului în sensul că prin acordarea de despăgubiri

în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, al O.U.G. 214/1999, cât și al Legii

nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparație, sunt eronate întrucât Legea nr.

221/2009 are caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite

prin legile anterioare.

În ceea ce privește

declararea de către Curtea Constituțională a neconstituționalității art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată

în M.Of. din data de 15.11.2010, instanța de apel a reținut că până la

publicarea deciziei în discuție practica instanței a fost constantă în

admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect

similar cu cel din cauza de față.

Totodată a reținut,

că din examinarea jurisprudenței din ultimii ani Curtea Europeană a Drepturilor

Omului reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea

art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției se observă că, într-un mare

număr de cazuri condamnarea a avut loc în situația în care cererile introduse

în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond

deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță legitimă de a-și vedea

concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile legale interne și cu

jurisprudența instanțelor.

Cât despre noțiunea

de speranță legitimă, instanța europeană a afirmat că atunci când interesul

patrimonial la care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi

considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază

suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o

jurisprudență bine stabilită a instanțelor (a se vedea în acest sens cauza

Weissman și alții împotriva României).

Totodată, instanța de

apel a apreciat că acțiunea se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor

art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră principiul

nediscriminării, reclamantul neputând fi discriminat fără o justificare

obiectivă și rezonabilă față de celelalte persoane aflate într-o situație

similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a Statului

Român anterior datei mai sus arătate, exemplificând în acest sens Cauza Driha

împotriva României.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere durata măsurii

dispuse, consecințele produse și intensitatea cu care aceste consecințe au fost

resimțite, apreciind că suma de 38.000 RON este de natură să asigure o

reparație completă pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă

față de antecesorul reclamantei.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de D.G.F.P. Bihor și Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Oradea.

Recurentul pârât,

prin criticile formulate, a susținut că decizia recurată este nelegală întrucât

reclamanta nu se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009 deoarece măsura

luată împotriva autorului său, respectiv acea de prizonier de război în fosta

U.R.S.S., nu a fost determinată de motive politice. Mai susține că Legea Nr. 221/2009

se adresează numai persoanelor persecutate politic după instaurarea regimului

comunist, iar reclamanta nu a făcut dovada că autorul său s-a opus regimului

comunist.

Recurentul pârât a

formulat critici și sub aspectul efectelor în cauză ale Deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale, sens în care a susținut că, urmare a declarării

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai

pot fi acordare despăgubiri morale în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009,

instanța putând doar să constate caracterul politic al condamnărilor și

măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

În ceea ce privește

despăgubirile acordate de instanța de apel, recurentul pârât susține că acestea

au fost supraevaluate.

Prin recursul său,

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea susține că

decizia instanței de apel este nelegală întrucât prizonieratul de război ca și

deportarea în străinătate nu intră sub incidența condamnărilor cu caracter

politic prevăzute la art. 1 din Legea nr. 221/2009, nici sub incidența

prevederilor art. 3 din aceeași lege referitoare la măsurile administrative cu

caracter politic, neputând fi asimilate nici unor măsuri administrative, altele

decât cele enumerate limitativ în conținutul art. 3. Arată că atât

prizonieratul cât și deportarea în străinătate sunt măsuri cărora le sunt

aplicabile dispozițiile Decretului Lege nr. 118/1990 și O.G. nr. 105/1999 care

se referă la aceste situații.

Recurentul a invocat

și dispoziția din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, arătând că în

prezent nu mai există temei juridic pentru acordarea de daune morale, fiind

declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009. A mai criticat hotărârea instanței de apel și sub aspectul

cuantumului daunelor morale acordate, susținând că suma acordată este exagerat

de mare în raportat de practica în materie și constituie o îmbogățire fără

justă cauză, precum și sub aspectul efectelor, în cauză, ale Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, sens în care a susținut că, urmare a

declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, nu mai pot fi acordare despăgubiri morale în temeiul prevederilor

Legii nr. 221/2009, instanța putând doar să constate caracterul politic al

condamnărilor și măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Analizând criticile

formulate, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt fondate, pentru

următoarele considerente:

Așa cum rezultă din

cuprinsul cererii de chemare în judecată și potrivit situației de fapt reținute

de instanțele de fond, autorul reclamantei a fost prizonier de război în fosta

U.R.S.S., în urma celui de-al doilea război mondial, iar prin acțiunea

promovată reclamanta tinde la repararea prejudiciului moral încercat de acesta

pentru perioada de după 23 august 1944.

Situația dedusă

judecății nu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009, act normativ

prin care legiuitorul a intenționat acordarea anumitor reparații pentru

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Fără a nega traumele

prizonieratului pe care l-a suportat autorul reclamantei, Înalta Curte constată

că Legea nr. 221/2009 nu și-a propus repararea și a acestui tip de prejudiciu,

măsurile reparatorii reglementate prin actul normativ de referință privind

repararea consecințelor condamnărilor cu caracter politic și a măsurilor

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada comunistă, respectiv,

după instaurarea regimului comunist, 6 martie 1945, și până la 22 decembrie

1989.

În consecință, legea

nu a avut în vedere decât cauze privind prejudiciile imputabile direct și

nemijlocit regimului comunist, iar nu regimului anterior sau situațiilor

determinate de război chiar dacă acestea au avut consecințe și ulterior,

derulându-se și după 6 martie 1945.

Deși, prin motivele

de recurs, ambii recurenți invocă aplicabilitatea în speță a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, precum și critici vizând cuantumul

despăgubirilor acordate de instanța de apel, față de considerentele expuse

anterior care confirmă soluția de respingere a acțiunii reclamantei, Înalta

Curte apreciază că nu se mai impune analiza acestora.

Prin urmare,

constatând că situația de prizonier de război în fosta U.R.S.S., ca urmare a

participării la cel de-al doilea război mondial, nu poate fi circumscrisă unei

condamnări politice sau unei măsuri administrative cu caracter politic, și că

numai în temeiul unei astfel de condamnări ori unei astfel de măsuri

administrative, se naște dreptul de a obține despăgubiri în condițiile Legii

nr. 221/2009, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o aplicare

greșită a dispozițiilor legale sus-menționate, atunci când a reținut că măsura

luată față de autorul reclamantei se încadrează în domeniul de reglementate a

Legii nr. 221/2009 și că astfel reclamanta ar fi îndreptățită la despăgubiri în

temeiul acestui act normativ.

În consecință, Înalta

Curte va admite recursurile declarate de pârât și de Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și va modifica în tot decizia

recurată, în sensul că va respinge ca nefondat apelul reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de D.G.F.P. Bihor-Oradea și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Oradea împotriva Deciziei nr. 137A din 4 mai 2011 a Curții de Apel Oradea,

secția civilă mixtă.

Modifică în tot

decizia recurată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de

reclamanta S.I. împotriva Sentinței nr. 372/C din 15 noiembrie 2010 a

Tribunalului Bihor, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 18 mai 2012.

Procesat de GGC-AA