ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3559/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată, la data de 3 septembrie 2010, pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanta S.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Bihor, solicitând, în temeiul Legii nr. 221/2009, obligarea pârâtului la plata sumei de 9.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său ca urmare a faptului că, în perioada 1945 - 27 iunie 1947, a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S.

Prin Sentința civilă nr. 372/C din 15 noiembrie 2010, Tribunalul Bihor a respins acțiunea ca nefondată, reținând, în esență, că situația tatălui reclamantei, aceea de prizonier de război în fosta U.R.S.S., nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009 întrucât această lege vizează acordarea de despăgubiri morale doar pentru prejudiciul suferit printr-o condamnare cu caracter politic, pentru persoanele sau succesorii acestora, care s-au opus regimului totalitar instaurat după data de 6 martie 1945 în România, ori tatăl reclamantei nu s-a aflat în această situație, nefiind condamnat din motive politice. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta S.I., solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, prin Decizia nr. 137 din 4 mai 2011, a admis apelul reclamantei și a schimbat în parte sentința tribunalului în sensul că a admis în parte acțiunea. A constatat caracterul politic al măsurii administrative a prizonieratului dispusă față de tatăl reclamantei și a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 38.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Deși măsura prizonieratului în U.R.S.S.

nu este, din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege, beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3. În același sens, instanța de apel a reținut că trebuie avută în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret-lege face referire expresă la situația peroanelor deportate și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944. Din interpretarea dispozițiilor legale menționate,

instanța de apel a constatat că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și persoanele care au fost prizoniere sau deportate la muncă de reconstrucție în fosta U.R.S.S. în perioada de referință. Instanța de a apel a mai reținut că susținerile pârâtului în sensul că prin acordarea de despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, al O.U.G. 214/1999, cât și al Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparație, sunt eronate întrucât Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare. În ceea ce privește declararea de către Curtea Constituțională a neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M.Of.

din data de 15.11.2010, instanța de apel a reținut că până la publicarea deciziei în discuție practica instanței a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de față. Totodată a reținut, că din examinarea jurisprudenței din ultimii ani Curtea Europeană a Drepturilor Omului reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor.

Cât despre noțiunea de speranță legitimă, instanța europeană a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman și alții împotriva României). Totodată, instanța de apel a apreciat că acțiunea se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră principiul nediscriminării, reclamantul neputând fi discriminat fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte persoane aflate într-o situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate, exemplificând în acest sens Cauza Driha împotriva României.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere durata măsurii dispuse, consecințele produse și intensitatea cu care aceste consecințe au fost resimțite, apreciind că suma de 38.000 RON este de natură să asigure o reparație completă pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă față de antecesorul reclamantei. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Bihor și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea. Recurentul pârât, prin criticile formulate, a susținut că decizia recurată este nelegală întrucât reclamanta nu se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009 deoarece măsura luată împotriva autorului său, respectiv acea de prizonier de război în fosta U.R.S.S., nu a fost determinată de motive politice.

Mai susține că Legea Nr. 221/2009 se adresează numai persoanelor persecutate politic după instaurarea regimului comunist, iar reclamanta nu a făcut dovada că autorul său s-a opus regimului comunist. Recurentul pârât a formulat critici și sub aspectul efectelor în cauză ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, sens în care a susținut că, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai pot fi acordare despăgubiri morale în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, instanța putând doar să constate caracterul politic al condamnărilor și măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În ceea ce privește despăgubirile acordate de instanța de apel, recurentul pârât susține că acestea au fost supraevaluate.

Prin recursul său, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea susține că decizia instanței de apel este nelegală întrucât prizonieratul de război ca și deportarea în străinătate nu intră sub incidența condamnărilor cu caracter politic prevăzute la art. 1 din Legea nr. 221/2009, nici sub incidența prevederilor art. 3 din aceeași lege referitoare la măsurile administrative cu caracter politic, neputând fi asimilate nici unor măsuri administrative, altele decât cele enumerate limitativ în conținutul art. 3. Arată că atât prizonieratul cât și deportarea în străinătate sunt măsuri cărora le sunt aplicabile dispozițiile Decretului Lege nr. 118/1990 și O.G. nr. 105/1999 care se referă la aceste situații.

Recurentul a invocat și dispoziția din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, arătând că în prezent nu mai există temei juridic pentru acordarea de daune morale, fiind declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

A mai criticat hotărârea instanței de apel și sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susținând că suma acordată este exagerat de mare în raportat de practica în materie și constituie o îmbogățire fără justă cauză, precum și sub aspectul efectelor, în cauză, ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, sens în care a susținut că, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai pot fi acordare despăgubiri morale în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, instanța putând doar să constate caracterul politic al condamnărilor și măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt fondate, pentru următoarele considerente: Așa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată și potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, autorul reclamantei a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., în urma celui de-al doilea război mondial, iar prin acțiunea promovată reclamanta tinde la repararea prejudiciului moral încercat de acesta pentru perioada de după 23 august 1944. Situația dedusă judecății nu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009,

act normativ prin care legiuitorul a intenționat acordarea anumitor reparații pentru condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Fără a nega traumele prizonieratului pe care l-a suportat autorul reclamantei, Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 nu și-a propus repararea și a acestui tip de prejudiciu, măsurile reparatorii reglementate prin actul normativ de referință privind repararea consecințelor condamnărilor cu caracter politic și a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada comunistă, respectiv, după instaurarea regimului comunist, 6 martie 1945, și până la 22 decembrie 1989. În consecință, legea nu a avut în vedere decât cauze privind prejudiciile imputabile direct și nemijlocit regimului comunist, iar nu regimului anterior sau situațiilor determinate de război chiar dacă acestea au avut consecințe și ulterior, derulându-se și după 6 martie 1945. Deși, prin motivele de recurs, ambii recurenți invocă aplicabilitatea în speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, precum și critici vizând cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de apel, față de considerentele expuse anterior care confirmă soluția de respingere a acțiunii reclamantei, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza acestora.

Prin urmare, constatând că situația de prizonier de război în fosta U.R.S.S., ca urmare a participării la cel de-al doilea război mondial, nu poate fi circumscrisă unei condamnări politice sau unei măsuri administrative cu caracter politic, și că numai în temeiul unei astfel de condamnări ori unei astfel de măsuri administrative, se naște dreptul de a obține despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale sus-menționate, atunci când a reținut că măsura luată față de autorul reclamantei se încadrează în domeniul de reglementate a Legii nr. 221/2009 și că astfel reclamanta ar fi îndreptățită la despăgubiri în temeiul acestui act normativ.

În consecință, Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârât și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și va modifica în tot decizia recurată, în sensul că va respinge ca nefondat apelul reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Bihor-Oradea și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 137A din 4 mai 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică în tot decizia recurată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.I. împotriva Sentinței nr. 372/C din 15 noiembrie 2010 a Tribunalului Bihor, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2012. Procesat de GGC-AA