ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3849/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 106/C din 19 ianuarie 2011, Tribunalul Bihor

a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune

privind capătul de cerere de acordare a daunelor morale.

A admis în parte cererea reclamantului R.N., formulată

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a

constatat caracterul politic al condamnărilor și măsurilor administrative dispuse

față de reclamant și tatăl acestuia prin sentința penală nr. 449/1949 a Tribunalului

Militar Timișoara, prin sentința penală nr. 598/1958 a Tribunalului Arad, sentința

penală nr. 264/1959 a Tribunalului Militar Timișoara, Decizia M.A.I. nr. 16/1950.

A respins restul pretențiilor.

Instanța de fond a reținut că reclamantul a fost condamnat

la un an închisoare corecțională și 2.000 RON amendă corecțională pentru uneltire

contra ordinei sociale prin sentința penală nr. 449/1949 a Tribunalului Militar

Timișoara; prin sentința penală nr. 598/1958 a Tribunalului Arad a fost condamnat

la 6 ani închisoare corecțională pentru furt, iar prin sentința penală nr. 264/1959

a Tribunalului Militar Timișoara a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică și

10 ani degradare civică pentru faptul că a fost membru într-o organizație legionară.

În temeiul art. 1 și urm. din Legea nr. 221/2009, Tribunalul

a constatat caracterului politic al condamnărilor și măsurilor administrative dispuse

față de reclamant.

Tatăl reclamantului a fost arestat pentru manifestări

la adresa regimului comunist, iar prin Decizia M.A.I. nr. 16/1950 a fost internat

într-o colonie de muncă pe o perioadă de 12 luni.

În temeiul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 221/2009, Tribunalul

a constatat caracterului politic al măsurilor administrative dispuse față de tatăl

reclamantului.

În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea

despăgubirilor morale, s-a reținut că prin Decizia nr. 1360/2010, publicată în

M. Of. nr. 761/15.11.2010, a fost constatată neconstituționalitatea prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, fiind desființat astfel

temeiul juridic al acestor pretenții.

Prin urmare, Tribunalul a reținut că nu se poate susține

că reclamantul ar avea o „speranță legitimă”, astfel cum este consacrată în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului la acordarea despăgubirilor morale, întrucât

dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca

urmare a unui mecanism ad-hoc, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea

exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

În ceea ce privește acordarea daunelor morale în temeiul

dispozițiilor art. 998, 999 C. civ., instanța de fond a reținut că a intervenit

prescripția dreptului la acțiune, acest capăt de cerere fiind formulat cu depășirea

termenului de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Referitor la daunele materiale reprezentând echivalentul

valorii bunurilor confiscate, Tribunalul a reținut că, din hotărârile penale amintite,

nu rezultă că s-a dispus și măsura confiscării averii.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs

atât reclamantul, cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice - D.G.F.P. Bihor.

Prin decizia civilă nr. 1024 din 20 aprilie 2011, Curtea

de Apel Oradea

a admis recursul reclamantului,

a modificat în parte sentința și a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, să plătească reclamantului 280.000 euro daune morale, precum și 12.000

euro daune morale pentru prejudiciul cauzat tatălui reclamantului, menținând celelalte

dispoziții ale sentinței.

În considerentele deciziei s-au reținut următoarele:

Tribunalul, în mod corect, a constatat caracterul politic

al condamnărilor suferite de reclamant, precum și al măsurilor administrative dispuse

față de tatăl reclamantului.

Cu privire însă la faptul că nu s-ar mai putea acorda

în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, ca urmare a declarării neconstituționalității

prevederilor art. 5 alin. (1) din lege, Curtea de apel a reținut că această decizie

nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la

data pronunțării sale.

A apreciat că suma de 280.000 euro reprezintă o satisfacție

echitabilă pentru prejudiciul suferit de reclamant, iar pentru tatăl acestuia o

sumă de 12.000 euro, fiind în concordanță și cu practica judiciară în materie.

S-a mai reținut că pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, a apreciat în mod eronat că instanța încearcă să-l repună pe

reclamant în termenul de prescripție de 3 ani pentru a promova o acțiune în despăgubiri

în temeiul dispozițiilor art. 998, 999 C. civ. întrucât nu poate fi vorba în cauză

de incidența acestor dispoziții deoarece, astfel cum s-a arătat, despăgubirile se

impun a fi acordate reclamantului în temeiul Legii nr. 221/2009, care a repus persoana

în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de măsurile

abuzive luate de regimul comunist instaurat în România la 06 martie 1945.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

arătând că prezenta cale de atac este admisibilă deoarece, deși Legea

nr. 221/2009 pe care este întemeiată acțiunea reclamantului, prevede în art. 4

alin. (6) că hotărârea pronunțată conform alin. (4) este supusă recursului, care

este de competența Curții de apel, despăgubirile au fost acordate în temeiul dreptului

comun, respectiv a dispozițiilor art. 998-999 C. civ. și nu a legii speciale și,

mai mult, raportat la valoarea cauzei (292.000 euro), instanța trebuia să recalifice

calea de atac în apel.

Recurentul apreciază că o interpretare contrară ar fi

de natură să încalce dispozițiile art. 6 Convenției Europene a Drepturilor Omului

privind dreptul la un proces echitabil, întrucât ar priva părțile de un grad de

jurisdicție, acestea neputând fi sancționate pentru eroarea instanței de control

judiciar în calificarea căii de atac.

Referitor la fondul cauzei, pârâtul arată că declararea

neconstituționalității dispozițiilor legale ce au constituit temeiul juridic al

acțiunii determină ca acestea să nu mai poată fi aplicate în cauză, sens în care

soluția instanței de recurs este nelegală, neținând cont de efectul obligatoriu

al deciziei de neconstituționalitate arătate.

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, acordă

despăgubiri doar prin intermediul unor acte normative speciale, astfel încât acesta

nu poate răspunde în temeiul art. 998-999 C. civ., acțiunea fiind inadmisibilă.

Sub aspectul invocării, de către reclamant, a dispozițiilor

art. 998-999 C. civ., acțiunea este prescrisă, termenul de prescripție începând

să curgă de la 22 decembrie 1989, dată de la care reclamantul ar fi putut promova

o acțiune în despăgubire.

Ulterior pronunțării deciziei din apel a intervenit decesul

reclamantului R.N., la termenul de judecată din 29 mai 2012 instanța dispunând introducerea

în cauză a moștenitorilor R.I.H. și R.I., în calitate de intimați-reclamanți.

Aceștia au formulat întâmpinare prin care au solicitat

respingerea recursului ca inadmisibil, arătând că sentința de la fond a fost pronunțată

la data de 19 ianuarie 2011, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010,

fiind astfel incidente dispozițiile acestui act normativ, hotărârea Curții de apel

fiind irevocabilă.

Examinând recursul în raport de excepția de inadmisibilitate

invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond

ale cererii, Înalta Curte constată următoarele:

Regula privind legalitatea căilor de atac presupune faptul

că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de

lege. În afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace

procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Părțile au la dispoziție acele căi de atac care erau prevăzute

în lege la momentul pronunțării hotărârii, dreptul la exercitarea căii de atac născându-se

chiar în acel moment. Prin urmare, modificarea legislației ulterior pronunțării

hotărârii în materia căilor de atac nu are nicio influență asupra dreptului deja

născut.

Dreptul de a exercita o cale de atac este unic și se epuizează

prin chiar exercițiul lui. Partea interesată nu poate folosi de mai multe ori o

cale de atac împotriva aceleiași hotărâri, deci nu se poate judeca de mai multe

ori în aceeași cale de atac. În caz contrar, partea interesată sau instanța din

oficiu poate invoca excepția puterii de lucru judecat spre a anihila calea de atac

inadmisibilă.

Recursul este o cale extraordinară de atac prin intermediul

căreia, în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept.

Dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că

„hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile

prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicționale sunt supuse recursului”,

iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din același cod „sunt hotărâri irevocabile

hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii”.

Prin urmare, rezultă că pot fi atacate cu recurs numai

hotărârile definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile

altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege.

Din analiza coroborată a acestor dispoziții legale rezultă

că recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs

este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei

căi de atac.

Art. 13 pct. .1 din Legea nr. 202/2010 a suprimat calea

de atac a apelului în litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009, statuând că „hotărârea

pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competența curții

de apel”.

Hotărârea instanței de fond - Tribunalul Bihor - a fost

pronunțată la data de 19 ianuarie 2011, devenind astfel incident în cauză art. 26

din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările și completările aduse Legii

nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „(...) se aplică și proceselor aflate în

curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză

până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

În cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010,

nu se pronunțase o hotărâre care să tranșeze litigiul dedus judecății și, prin urmare,

singura cale de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii de primă instanță,

potrivit dispozițiilor legale anterior citate, este aceea a recursului, soluționat

de Curtea de Apel Oradea prin decizia civilă nr. 1024 din 20 aprilie 2011.

În concluzie, decizia prin care a fost soluționat recursul

fiind irevocabilă, o asemenea hotărâre nu mai poate fi susceptibilă de a mai fi

supusă aceleiași căi de atac, recursul declarat împotriva ei urmând a fi respins

ca inadmisibil.

Susținerile recurentului-pârât, conform cărora prezenta

cale de atac este admisibilă, întrucât despăgubirile au fost acordate în temeiul

dreptului comun, respectiv a dispozițiilor art. 998-999 C. civ. și nu a legii speciale

și că, raportat la valoarea cauzei (292.000 euro), instanța trebuia să recalifice

calea de atac în apel, nu pot fi primite, întrucât în virtutea principiului disponibilității,

cadrul procesual este stabilit de reclamant, prin cererea de chemare în judecată,

în cauză fiind invocate prevederile Legii nr. 221/2009.

Pe de altă parte, în decizia Curții de Apel Oradea se

arată în mod expres că nu poate fi vorba în cauză de incidența dispozițiilor

art. 998-999 C. civ. deoarece „despăgubirile se impun a fi acordate reclamantului

în temeiul Legii nr. 221/2009, care a repus persoana în cauză în dreptul de a cere

despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist

instaurat în România la 06 martie 1945”.

Pentru aceste considerente, raportat la dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca inadmisibil recursul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Bihor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Bihor, împotriva deciziei

nr. 1024 din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2012.