ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3849/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 106/C din 19 ianuarie 2011, Tribunalul Bihor a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind capătul de cerere de acordare a daunelor morale. A admis în parte cererea reclamantului R.N., formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a constatat caracterul politic al condamnărilor și măsurilor administrative dispuse față de reclamant și tatăl acestuia prin sentința penală nr. 449/1949 a Tribunalului Militar Timișoara, prin sentința penală nr. 598/1958 a Tribunalului Arad, sentința penală nr. 264/1959 a Tribunalului Militar Timișoara, Decizia M.A.I. nr. 16/1950. A respins restul pretențiilor.

Instanța de fond a reținut că reclamantul a fost condamnat la un an închisoare corecțională și 2.000 RON amendă corecțională pentru uneltire contra ordinei sociale prin sentința penală nr. 449/1949 a Tribunalului Militar Timișoara; prin sentința penală nr. 598/1958 a Tribunalului Arad a fost condamnat la 6 ani închisoare corecțională pentru furt, iar prin sentința penală nr. 264/1959 a Tribunalului Militar Timișoara a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică și 10 ani degradare civică pentru faptul că a fost membru într-o organizație legionară. În temeiul art. 1 și urm. din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a constatat caracterului politic al condamnărilor și măsurilor administrative dispuse față de reclamant.

Tatăl reclamantului a fost arestat pentru manifestări la adresa regimului comunist, iar prin Decizia M.A.I. nr. 16/1950 a fost internat într-o colonie de muncă pe o perioadă de 12 luni. În temeiul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a constatat caracterului politic al măsurilor administrative dispuse față de tatăl reclamantului. În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, s-a reținut că prin Decizia nr. 1360/2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, a fost constatată neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, fiind desființat astfel temeiul juridic al acestor pretenții.

Prin urmare, Tribunalul a reținut că nu se poate susține că reclamantul ar avea o „speranță legitimă”, astfel cum este consacrată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului la acordarea despăgubirilor morale, întrucât dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia. În ceea ce privește acordarea daunelor morale în temeiul dispozițiilor art. 998, 999 C. civ., instanța de fond a reținut că a intervenit prescripția dreptului la acțiune, acest capăt de cerere fiind formulat cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Referitor la daunele materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, Tribunalul a reținut că, din hotărârile penale amintite, nu rezultă că s-a dispus și măsura confiscării averii. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Bihor. Prin decizia civilă nr. 1024 din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Oradea a admis recursul reclamantului, a modificat în parte sentința și a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului 280.000 euro daune morale, precum și 12.000 euro daune morale pentru prejudiciul cauzat tatălui reclamantului, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

În considerentele deciziei s-au reținut următoarele: Tribunalul, în mod corect, a constatat caracterul politic al condamnărilor suferite de reclamant, precum și al măsurilor administrative dispuse față de tatăl reclamantului. Cu privire însă la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, ca urmare a declarării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) din lege, Curtea de apel a reținut că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării sale. A apreciat că suma de 280.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul suferit de reclamant, iar pentru tatăl acestuia o sumă de 12.000 euro, fiind în concordanță și cu practica judiciară în materie.

S-a mai reținut că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a apreciat în mod eronat că instanța încearcă să-l repună pe reclamant în termenul de prescripție de 3 ani pentru a promova o acțiune în despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 998, 999 C. civ.

întrucât nu poate fi vorba în cauză de incidența acestor dispoziții deoarece, astfel cum s-a arătat, despăgubirile se impun a fi acordate reclamantului în temeiul Legii nr. 221/2009, care a repus persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România la 06 martie 1945. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că prezenta cale de atac este admisibilă deoarece, deși Legea nr. 221/2009 pe care este întemeiată acțiunea reclamantului, prevede în art. 4 alin. (6) că hotărârea pronunțată conform alin. (4) este supusă recursului, care este de competența Curții de apel, despăgubirile au fost acordate în temeiul dreptului comun, respectiv a dispozițiilor art. 998-999 C. civ.

și nu a legii speciale și, mai mult, raportat la valoarea cauzei (292.000 euro), instanța trebuia să recalifice calea de atac în apel. Recurentul apreciază că o interpretare contrară ar fi de natură să încalce dispozițiile art. 6 Convenției Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, întrucât ar priva părțile de un grad de jurisdicție, acestea neputând fi sancționate pentru eroarea instanței de control judiciar în calificarea căii de atac. Referitor la fondul cauzei, pârâtul arată că declararea neconstituționalității dispozițiilor legale ce au constituit temeiul juridic al acțiunii determină ca acestea să nu mai poată fi aplicate în cauză, sens în care soluția instanței de recurs este nelegală, neținând cont de efectul obligatoriu al deciziei de neconstituționalitate arătate.

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, acordă despăgubiri doar prin intermediul unor acte normative speciale, astfel încât acesta nu poate răspunde în temeiul art. 998-999 C. civ., acțiunea fiind inadmisibilă. Sub aspectul invocării, de către reclamant, a dispozițiilor art. 998-999 C. civ., acțiunea este prescrisă, termenul de prescripție începând să curgă de la 22 decembrie 1989, dată de la care reclamantul ar fi putut promova o acțiune în despăgubire. Ulterior pronunțării deciziei din apel a intervenit decesul reclamantului R.N., la termenul de judecată din 29 mai 2012 instanța dispunând introducerea în cauză a moștenitorilor R.I.H. și R.I., în calitate de intimați-reclamanți.

Aceștia au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, arătând că sentința de la fond a fost pronunțată la data de 19 ianuarie 2011, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, fiind astfel incidente dispozițiile acestui act normativ, hotărârea Curții de apel fiind irevocabilă. Examinând recursul în raport de excepția de inadmisibilitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, Înalta Curte constată următoarele: Regula privind legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. În afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Părțile au la dispoziție acele căi de atac care erau prevăzute în lege la momentul pronunțării hotărârii, dreptul la exercitarea căii de atac născându-se chiar în acel moment. Prin urmare, modificarea legislației ulterior pronunțării hotărârii în materia căilor de atac nu are nicio influență asupra dreptului deja născut. Dreptul de a exercita o cale de atac este unic și se epuizează prin chiar exercițiul lui. Partea interesată nu poate folosi de mai multe ori o cale de atac împotriva aceleiași hotărâri, deci nu se poate judeca de mai multe ori în aceeași cale de atac. În caz contrar, partea interesată sau instanța din oficiu poate invoca excepția puterii de lucru judecat spre a anihila calea de atac inadmisibilă.

Recursul este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia, în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept. Dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicționale sunt supuse recursului”, iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din același cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii”. Prin urmare, rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege.

Din analiza coroborată a acestor dispoziții legale rezultă că recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi de atac. Art. 13 pct. .1 din Legea nr. 202/2010 a suprimat calea de atac a apelului în litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009, statuând că „hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competența curții de apel”. Hotărârea instanței de fond - Tribunalul Bihor - a fost pronunțată la data de 19 ianuarie 2011, devenind astfel incident în cauză art. 26 din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările și completările aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „(...) se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

În cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronunțase o hotărâre care să tranșeze litigiul dedus judecății și, prin urmare, singura cale de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii de primă instanță, potrivit dispozițiilor legale anterior citate, este aceea a recursului, soluționat de Curtea de Apel Oradea prin decizia civilă nr. 1024 din 20 aprilie 2011. În concluzie, decizia prin care a fost soluționat recursul fiind irevocabilă, o asemenea hotărâre nu mai poate fi susceptibilă de a mai fi supusă aceleiași căi de atac, recursul declarat împotriva ei urmând a fi respins ca inadmisibil. Susținerile recurentului-pârât, conform cărora prezenta cale de atac este admisibilă, întrucât despăgubirile au fost acordate în temeiul dreptului comun, respectiv a dispozițiilor art. 998-999 C. civ.

și nu a legii speciale și că, raportat la valoarea cauzei (292.000 euro), instanța trebuia să recalifice calea de atac în apel, nu pot fi primite, întrucât în virtutea principiului disponibilității, cadrul procesual este stabilit de reclamant, prin cererea de chemare în judecată, în cauză fiind invocate prevederile Legii nr. 221/2009. Pe de altă parte, în decizia Curții de Apel Oradea se arată în mod expres că nu poate fi vorba în cauză de incidența dispozițiilor art. 998-999 C. civ. deoarece „despăgubirile se impun a fi acordate reclamantului în temeiul Legii nr. 221/2009, care a repus persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România la 06 martie 1945”.

Pentru aceste considerente, raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Bihor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Bihor, împotriva deciziei nr. 1024 din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2012.