ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 517/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 7 aprilie 2010 , reclamantul M.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 3.000.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a tatălui său L.A. la 25 ani muncă silnică și confiscarea averii pentru crimă de uneltire împotriva securității interne și externe a R.S.R., faptă prevăzută și pedepsită de art. 209 C. pen. combinat cu art. 1 lit. c), art. 4 și 7 din Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 14/1949, închisoare pe care a executat-o în perioada 22 august 1951 - 24 iunie 1964, respectiv 13 ani închisoare grea.

Prin sentința nr. 400 din 26 mai 2010, Tribunalul Arad, secția civilă, a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul să-i plătească acestuia suma de 20.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că Reclamantul M.D. a formulat cererea în calitate de fiu a defunctului L.A., care pentru opiniile sale a fost condamnat politic (administrativ) prin sentința nr. 66 din 1953 a Tribunalului Militar Teritorial Timișoara, la 25 ani muncă silnică și confiscarea averii, pentru delictul prev. de art. 209 C. pen. comb. cu art. 1 lit. c), art. 4 și art. 7 din Decretul nr. 199/1950, pentru activitate de tip legionar. S-a reținut că tatăl reclamantului fost învățător în localitatea Bocsig, a fost membru al organizației Mișcarea Națională de Eliberare și a uneltit împotriva securității interne și externe a Republicii Populare România.

Tatăl reclamantului a executat pedeapsa în perioada 22 august 1951-24 iunie 1964, respectiv 13 ani închisoare grea. Tribunalul a reținut că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 al Legii nr. 221/2009 și dat fiind caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus autorul reclamantului, care rezultă din însăși actul normativ în baza căruia acesta a fost condamnat și încarcerat, nu a mai fost necesară procedura instituită de art. 4 din același act normativ mai sus amintit, reclamantul putându-se adresa instanței de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Instanța de fond a arătat și faptul că tatăl reclamantului, L.A. nu a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului-lege nr. 118/1990, deoarece atât el cât și soția au decedat anterior apariției acestei legi.

Nici reclamantul M.D. nu a beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. În atare condiții, instanța a constatat că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispozițiile art. 998 și urm. C. civ., ale art. 52 alin. (3) din Constituția României, cu referire (orientativ doar în ceea ce privește criteriile de acordare) la dispozițiile art. 504 C. proc. pen. sunt îndeplinite și că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanțelor Publice a pagubei suferită de către reclamant, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii pe cât posibil în situația anterioară a victimei adică a reclamantului.

La stabilirea despăgubirii acordate reclamantului pentru repararea daunelor morale încercate, pe lângă criteriile obiective, prima instanță a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene care este obligatorie în egală măsură, ca și normele Convenției, întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenționalitate, conform cărora urmează să se constate că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală pe baza unei aprecieri echitabile.

De asemenea, s-a avut în vedere și cuantumul daunelor morale de care au beneficiat alte persoane în situații similare, așa cum rezultă din jurisprudența I.C.C.J., clar conturată în ultimii ani, evident cu specificul fiecărei spețe în parte, pentru a se da eficiență și celorlalte drepturi consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum cel al nediscriminării prevăzut de art. 14 și totodată, în speță ținând cont de faptul că totuși autorul reclamantului, chiar dacă a fost supus unui act administrativ cu caracter politic, și acestuia i-au fost impuse foarte multe restricții. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul M.D., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru termenul din 8 februarie 2011 apelantul-reclamant a făcut precizări scrise cu privire la temeiul de drept al acțiunii sale care, ca urmare a publicării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, permite aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 504 alin. (1) și (2) și art. 505 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a art. 20 și art. 52 alin. (3) din Constituția României, a art. 2, 3 și 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 3 Protocol 7 al aceleiași Convenții, art. 998 și urm. C. civ., Legea nr. 30/1994, art. 1 alin. (1), art. 5 alin. (1), (2) din Legea nr. 303/2004, art. XIII din Legea nr. 202/2010, cu argumentul că motivele de drept trebuie să se concretizeze în temeiul juridic pe care se sprijină acțiunea, pe care reclamantul nu este ținut să îl indice în cuprinsul cererii sale ca un text de lege anume, întrucât indicarea în drept a faptelor este și trebuie să fie opera magistratului.

Prin decizia nr. 138 din 8 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamant; a admis apelul formulat de pârât, a schimbat sentința atacată și, în consecință, a respins acțiunea în despăgubiri formulată de reclamant. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut cu privire la precizarea temeiului juridic corect al acțiunii, că prin textele de lege menționate în cuprinsul precizării scrise se tinde la înlocuirea temeiului juridic inițial la acțiunii, indicat în mod expres de avocatul reclamantului ca fiind art. 5 alin. (1) lit. a) și art. 1 alin. (1) și (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009, procedură pe care art. 294 C. proc. civ. o interzice categoric.

Acceptarea unei asemenea cereri ar conduce la transformarea pentru prima dată în apel a acțiunii formulate inițial, în cadrul special și derogatoriu al Legii nr. 221/2009, într-o nouă acțiune, de drept comun, ceea ce nu este îngăduit de lege. În privința condamnării suferite de tatăl reclamantului, s-a reținut că aceasta are o natură politică în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (1), (2) lit. a) și i) din Legea nr. 221/2009, aspect pe care instituția pârâtă niciodată nu l-a contrazis. În ceea ce privește posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 pentru daunele morale cauzate de o atare condamnare, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, care a intervenit în substanța legii, este aplicabilă cauzei și are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.

Aplicarea simplistă și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate, întrucât aceasta nu are caracter retroactiv. Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale), nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.

Cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, rezultă, deci, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.

Curtea de apel a arătat că problema aceasta trebuie tratată nuanțat, întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic, doctrina face distincție în funcție de situația juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală - ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau prezumată a părților iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra dreptului la liberă dispoziție a părților - sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.

Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanții o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală, iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare. Curtea Constituțională a reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza Ernewein ș.a. contra Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgia), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului.

Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste, cât și într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.

Chiar și în absența vreunei obligații rezultate din Convenție, interesul statului român pentru consacrarea acestei reparații de ordin moral ca și a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului-lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv iar măsurile menționate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței generate de aplicarea acestui articol.

Potrivit celor anterior expuse rezultă că reclamanții nu aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).

De asemenea, instanța de apel a arătat că raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a din lege - care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. (1) din Constituție) - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței pretențiilor deduse judecății.

Prin urmare, s-a reținut că aceleași argumente care impun respingerea acțiunii se opun solicitării reclamantului de majorare a despăgubirilor acordate inițial. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul M.D., solicitând, pe fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului, reclamantul a arătat că decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara este total nefondată, neconformă cu realitatea, subiectivă, tendențioasă, cu reminiscențe tipic comuniste în adevăratul sens al cuvântului, cu atât mai mult cu cât instanța de apel s-a transformat într-un real apărător al Ministerului Finanțelor Publice, ignorându-se surprinzător toate drepturile reclamantului, apărate prin Constituția României, prin Convenția Europeană pentru Drepturile Omului.

Recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel ignoră prevederile cu caracter obligatoriu menționate distinct în Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, cu privire la principiul egalității si interzicerii discriminării, prevăzute distinct în art. 124 alin. (2) din Constituția României și art. 16 alin. (1), alin. (2) din Constituția României, pe care le-a invocat în mod repetat reclamantul. Principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenție, adoptat în anul 2000. De asemenea, Curtea Constituționala a mai făcut referire și la principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, în sensul că se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia.

Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri. Legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. în sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81. Recurentul a făcut trimitere și la dispozițiile menționate în mod expres în Decizia C.C. nr. 186 din 18 noiembrie 1999, conform cărora: „este necesara examinarea problemei obligației instanțelor judecătorești de aplicare directă a dispozițiilor Constituției atunci când nu există reglementare legală, sau când a fost constatată neconstituționalitatea reglementării legale existente ” , aplicându-se direct dispozițiile art. 21 din Constituția României referitoare la accesul liber la justiție.

în caz contrar fără nicio reținere se poate pretinde că sunt încălcate dispozițiile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Constituția României, conform cărora „cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii si fără discriminări”. Un alt aspect important este cel potrivit căruia deși instanța de judecată are obligația de a aplica dispozițiile prevăzute de Constituția României privind drepturile și libertățile cetățenilor, aceasta - în prezent prin invocarea Deciziei C.C. nr. 1358/2010, respinge acțiunile privind acordarea de despăgubiri morale, pe motiv că nu mai există temei de drept, aflându-se în situația denegării de dreptate - art. 3 C. civ., încălcând totodată cerințele art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Totodată, în motivarea recursului s-a arătat că, atâta timp cât prin alin. (1) din art. 20 din Constituția Romanici, dispozițiile constituționale privind drepturile si libertățile cetățenilor, vor fi interpretate si aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, în niciun caz nu se poate accepta ideea potrivit căreia nu mai există nici un temei de drept, iar acțiunea se impune să fie respinsă. O asemenea abordare lezează în mod clar, cert și fără echivoc drepturile procesuale ale celor care au suferit din punct de vedere politic și creează convingerea că seria persecuțiilor instituite înainte de anul 1989, se continuă și în prezent, într-un alt mod, într-o altă manieră, existând o discriminare incredibilă între cetățeni, în funcție de momentul în care aceștia au promovat acțiune în temeiul Legii nr. 22I/2009.

În speță, a susținut reclamantul că s-a ignorat un aspect deosebit de important și anume cel potrivit căruia Decizia C.C. nr. 1358/2010 a intervenit în faza apelului, aspect care nu poate fi imputat reclamantului, care nu are nicio culpă. Ceea ce se întâmplă acum este de altfel, o continuare a unor nedreptăți, abuzuri, înjosiri și umiliri la care a fost supus tatăl său pe criterii politice, aceste umilințe fiind mai mari decât oricând. Nu sunt respectate cerințele art. 6 din Convenția europeana a drepturilor omului, conform cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanța independentă și imparțială instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

Totodată, recurentul-reclamant a arătat că, pe parcursul desfășurării procesului în apel, ulterior pronunțării de către Curtea Constituționala a deciziei sale nr. 1358/2010, a completat temeiul de drept al cererii sale, așa cum reiese în mod clar și fără echivoc din cuprinsul actului intitulat Precizare privind temeiul de drept al acțiunii. Cu toate acestea, instanța de judecată în mod curios și inexplicabil a ignorat actul în cauză și în cuprinsul deciziei sale, considerând că ar fi o modificare a temeiului de drept inițial. A apreciat recurentul că acest temei de drept pe care l-a invocat în cursul procesului de la curtea de apel îl poate completa și în apel, cu atât mai mult cu cât nu a fost o modificare a pretențiilor sale inițiale, ci o nouă argumentație juridică și cu alte dispoziții legale, iar scopul urmărit a fost același în primă instanța și în apel.

Pentru cazul în speță nu se poate pune în discuție incidența art. 294 C. proc. civ., întrucât completarea temeiului de drept nu reprezintă o schimbare a calității părții, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată și nici nu s-au făcut alte cereri noi. Temeiul de drept pe care l-a invocat reprezintă o complinire a temeiului de drept inițial, o noua argumentație juridică - scopul urmărit fiind același ca la prima instanța.

Cu privire la consecințele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra drepturilor sale, recurentul a invocat art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor. Aplicarea deciziei C.C.

nr. 1358/2010 unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de existența, deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Curtea Europeana a atras atenția asupra pericolelor inerente in folosirea legislației cu efect retroactive, care poate influenta soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul intr-unul imposibil de câștigat.

Prin motivele de recurs, s-a arătat și că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea „bunuri" privește atât „bunurile actuale” având o valoare patrimonială (cauza Van cler Mussele împotriva Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983), cât și, în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o „speranță legitimă ” că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții împotriva Belgiei;cauza Draon împotriva Franței, cauza Gratzinger si Gratzinger împotriva Cehiei; cauza Trgo împotriva Croației).

Ori atât timp cât reclamantul este în situația de a avea o hotărâre de admitere pronunțată de prima instanță, într-un litigiu declanșat anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, acțiunii și implicit cauzei îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul investirii instanței, această decizie a C.C. neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenției și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de către instanța națională, chemată să aplice Convenția. Astfel efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale.

Aplicarea deciziei C.C nr. 1358/2010 în prezentul litigiu, ar fi de natură să ducă la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât România este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând dispozițiile art. 20 din Constituție. În susținerea recursului, reclamantul a arătat și faptul că instanța de apel nu a mai analizat aspectele de fond importante pe care le-a ridicat cu privire la condamnarea pe care a suferit-o tatăl său și la toate nedreptățile, chinurile la care a fost suspus atât el, cât și familia. Toate acestea i-au cauzat antecesorului său prejudicii materiale și morale, ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții și evoluției sale, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație.

De asemenea lipsirea tatălui său de libertate o perioadă atât de îndelungată de 13 ani, a produs consecințe și în planul vieții private și profesionale, inclusiv după momentul eliberării lui, fiindu-i afectate datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața de familie, imaginea și sursele de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii statului. De asemenea, recurentul a arătat că, în data de 20 iunie 1987 tatăl său a decedat. astfel nu a mai ajuns să fie beneficiarul Decretul-lege nr. 118/1990, iar reclamantul până în prezent nu a beneficiat de niciun fel de măsuri reparatorii.

Recurentul a făcut trimitere și la un alt aspect deosebit de important în soluționarea corectă și pertinentă a cauzei, și anume cel potrivit căruia Statul Roman prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generala a Finanțelor Publice Arad nu a contestat prin niciun înscris condamnarea cu caracter politic a tatălui său la cei 13 ani închisoare grea, suferințele la care acesta a fost supus și toate consecințele pe care le-a indurat ca efect a celor 13 ani de închisoare grea pe care i-a făcut, consecințe care s-au repercutat și asupra reclamantului, în calitate de fiu al său. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurent aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. pr.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire ( facta pendentia ), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Cu privire la criticile prin care se susține că instanța de apel ar fi putut lua în considerare alte temeiuri de drept, precizate de reclamant în faza procesuală a apelului, este de reținut că instanța superioară de fond nu ar fi putut să analizeze pretențiile reclamantei din perspectiva altui temei de drept, deoarece dacă ar fi procedat astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenții, lucru posibil doar cu nesocotirea art. 294 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.

Din această perspectivă, nu se poate susține nici aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 3 C. civ. Astfel, nu se poate reține că instanța de apel ar fi culpabilă de denegare de dreptate, deoarece faptul că acțiunea reclamantului a fost respinsă, arătându-se argumentat în considerentele hotărârii motivele pentru care s-a impus soluția adoptată, nu înseamnă că judecătorul a refuzat să judece, în sensul prevăzut de art. 3 C. civ. Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.D. împotriva deciziei nr. 138 din 8 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2012.