ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 973/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 973/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1185 din 02 iulie 2010 pronunțată în dosarul nr. 9718/3/2010 de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanta V.I., în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. și a fost obligat pârâtul

la plata către reclamantă a sumei de 15.000 euro, despăgubiri morale, în

echivalent lei la data plății.

Tribunalul a reținut

că prin cererea înregistrată la data de 23 februarie 2010, pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 9718/3/2010 reclamantul

V.I., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând

instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului

la daune morale în cuantum de 2.000.000 euro, reprezentând suferința morală și

fizică pe care a îndurat-o ca urmare a celor două condamnări cu închisoarea, pe

criterii politice, la care tatăl sau V.C. (decedat la 26 iunie 1989) a fost

supus în mod ilegal și samavolnic, precum și la plata tuturor cheltuielilor de

judecată.

S-a făcut dovada că

prin sentința penala nr. 544/1949 pronunțata în dosarul nr. 584/1949, tatăl

reclamantului a fost condamnat la 8 ani munca silnica și 3 ani degradare

civica, pentru crima de uneltire contra, securității interne prevăzute de art.

1 lit. c) din Legea nr. 16/1949.

Aceasta condamnare a

avut caracter politic, în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile

administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Reclamantului nu i

s-au acordat drepturi bănești în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 prin

Hotărârea nr. 698 din 10 august 1993 și i s-a recunoscut calitatea de luptător

în rezistența anticomunistă prin decizia nr. 452 din 25 aprilie 2001.

Ținând cont de toate

criteriile legale și principiile privind daunele morale, tribunalul a apreciat

că 2.000.000 euro solicitate de reclamant sunt exagerate, iar suma ce trebuie

acordată reclamantului și care corespunde criteriului de satisfacție echitabilă

este de 15.000 euro cu titlu de daune morale, iar referitor la cerea de

obligare la plata cheltuielilor de judecată, a constatat că nu a fost dovedită,

respingând-o ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe s-a formulat apel de către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă

Tribunalul București, la data de 29 noiembrie 2010 de către V.I. și la data de

07 decembrie 2010 de către Statul Român, prin M.F.P.

Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Tribunalul București a invocat ca urmare deciziei

referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 publicată în M. Of. nr. 761 la data

de 15 noiembrie 2010, instanța nu mai poate acorda în acest caz vreo sumă de

bani cu titlu de daune morale.

Apelantul Statul

Român, prin M.F.P., a criticat decizia arătând că hotărârea pronunțată este

netemeinică și nelegală, întrucât la data 21 octombrie  2010 Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 1358 a statuat că dispozițiile prevăzute de

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin care se acordau despăgubiri

morale, sunt neconstituționale.

Prin urmare, având în

vedere că aceste dispoziții în baza cărora instanța de fond a acordat

despăgubiri morale în cuantum de 15.000 euro au fost declarate de Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, ca fiind

neconstituționale, sentința instanței de fond este netemeinică și nelegală.

În subsidiar, în ce

privește obligarea sa la plata sumei de 15.000 euro reprezentând despăgubiri ca

urmare a condamnării și decesului autorului reclamantului, apelantul a

solicitat să se aibă în vedere faptul că suma acordată de instanță este

exagerat de mare, invocând și practica convențională.

Apelantul-reclamant

V.I. a criticat decizia arătând că motivele apelului sunt: însușirea în

exclusivitate, de către instanța de fond numai a cerințelor și punctelor de

vedere ale reprezentantului ministerului public; neluarea în calcul la

stabilirea prejudiciului, de către instanța de fond a tuturor daunelor care

s-au concretizat în suferințe fizice și psihice pe care le-a îndurat ca urmare

a condamnărilor pe criterii politice la care tatăl său V.C. a fost supus în mod

ilegal și samavolnic; suma de 15.000 euro la care instanța de fond a obligat

pârâta să i-o achite cu titlu de daune morale, este derizorie în raport cu

suferințele și întinderea prejudiciului real suferit; relatări în sentința

civilă ce nu au legătură cu situația de fapt prezentată și uneori nici nu se

referă la aceasta; precum și neacordarea cheltuielilor de judecată ca fiind

nedovedită.

Prin decizia civilă

nr. 189/ A din 22 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței civile nr. 1185

din 02 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în

dosarul nr. 9718/3/2010, în contradictoriu cu apelantul-reclamant V.I. și

apelantul-pârât M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București.

A respins, ca

nefondat, apelul formulat de Statul Român, prin M.F.P.

A admis apelul

formulat de apelantul-reclamant V.I., schimbând în parte sentința civilă

apelată, în sensul obligării pârâtului M.F.P. la plata către reclamant a sumei

de 50.000 euro, în echivalent în lei la data plății.

A păstrat celelalte

dispoziții ale sentinței.

În motivarea deciziei

s-a reținut că sentința a fost pronunțată la 16 iunie 2010 anterior modificării

Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62/2010, publicată în M. Of. nr. 62 din 30

iunie 2010.

Ca urmare a sesizării

formulate de Avocatul Poporului, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat

că prevederile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 sunt

neconstituționale.

Curtea a concluzionat

că prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010 s-a creat premisa discriminării între

persoane care, deși aflate în situații obiectiv identice, beneficiază de un

tratament juridic diferit ceea ce contravine art. 16 alin. (1) (egalitatea în

drepturi) raportat și la art. 15 alin. (6), dar și art. 15 alin. (2)

(principiul neretroactivității) din Constituție, în sensul că se aplică

inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată de

prima instanță care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin

raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia.

Astfel, la data

introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a

solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar O.G. nr. 62/2010

nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale

imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material.

Sintetizând, prin

decizia civilă nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a

stabilit că dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 încalcă dispozițiile art. 15 alin.

(2), art. 16 alin. (1) raportat la art. 115 alin. (6) și art. 1 alin. (4)

(potrivit opiniei concurente) din Constituția României, fiind declarate

neconstituționale textele de modificare ale Legii nr. 221/2009 și a statuat că

la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr.

221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a născut un drept la acțiune

pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel

încât, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, deci, inclusiv, în căile

de atac, apel și recurs în cazul hotărârilor judecătorești pronunțate înainte

de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 și respectiv, recurs, pentru

hotărârile judecătorești pronunțate după intrarea în vigoare a acestei legi.

Astfel, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I au fost considerate constituționale în sensul

reglementat anterior modificărilor dispuse prin O.U.G. nr. 62/2010, text

aplicabil tuturor acțiunilor introduse înainte de modificare, până la

soluționarea irevocabilă a acțiunilor.

Având în vedere

aspectele soluționate în acest sens, la data de 20 octombrie 2010, în ziua

următoare, 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a pronunțat deciziile nr.

1358 și nr. 1360, prin care au soluționat excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, excepție

invocată de Statul Român, prin M.F.P.

Această excepție a

fost admisă constatându-se că prevederile acestui articol din Legea nr.

221/2009, cu completările și modificările ulterioare sunt neconstituționale. În

considerentele celor două decizii, Curtea Constituțională a reținut că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost

modificat și completat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, cuprind două

soluții legislative distincte și anume, pe de o parte teza I privind acordarea

unor despăgubiri, iar pe de altă parte teza a II-a, adică pct. 1 și 3 ale lit.

a), referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri.

Cele trei decizii ale

Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie  2010, nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010, au fost publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie

2010, intrând în vigoare, astfel, în același moment și având un efect

complementar. S-a apreciat că interpretarea și aplicarea acestora trebuie făcută

în mod unitar, în sensul că deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie

2010 vin în completarea deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010, astfel încât,

constatarea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009, putea avea ca efect formal dispariția temeiului de drept doar

pentru acțiunile formulate după expirarea termenului de 45 de zile de la data

publicării, 15 noiembrie 2010, în care, potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile constatate ca neconstituționale sunt suspendate de

drept, în timp ce toate acțiunile introduse înainte de această dată vor avea ca

temei de drept pe tot parcursul judecății art. 5.

Că, prin Legea nr.

202/2010 privind unele măsuri pentru soluționarea accelerării proceselor, intrată

în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, în 30 de zile de la data publicării în

M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010, la art. XIII s-a prevăzut că: Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 2009,

publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu

modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum

urmează:

La art. 4, după alin.

(5) se introduce un nou alineat, alin. (6), având următorul cuprins: (6)

„Hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului care este de

competența curții de apel.”

La art. 5 partea

introductivă a alin. (1) se modifică și va avea următorul cuprins: „Art. 5

alin. (1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-a inclusiv, pot

solicita instanței prevăzută la art. 4 alin. (4) în termen de 3 ani de la data

intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la …”.

La art. 5 alin. (2)

se modifică și va avea următorul cuprins: „(2) Hotărârile judecătorești

pronunțate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) și b) sunt supuse

recursului care este de competența curții de apel și sunt puse în executare

prin M.F.P. prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene, respectiv

a municipiului București”.

Analizând aceste

dispoziții legale s-a considerat că trebuie remarcat faptul că legea a fost

modificată în sensul arătat, iar modificările au fost publicate în M. Of. din

26 octombrie 2010, deci, după pronunțarea celor trei decizii ale Curții

Constituționale, 20 și 21 octombrie 2010 și înainte de producerea efectelor

juridice ale acestora, prin publicare în M. Of., respectiv nr. 761 din 15

noiembrie 2010, în sensul reglementat de art. 147 alin. (1) din Constituție.

Rezultă că legiuitorul

a înțeles să acționeze prin introducerea art. XIII în Legea nr. 202/2010, ce

vizează chiar art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, alături de alte

dispoziții considerate de o importanță majoră pentru reformarea sistemului

judiciar din România, pentru respectarea Mecanismului de Cooperare și

Verificare în sensul adoptării unui text conform cu dispozițiile

constituționale și care înlăturând limitarea despăgubirilor acordate pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare, a înțeles să acționeze în intervalul

prevăzut de lege pentru adoptarea modificărilor necesare a fi aduse Legii nr.

221/2009.

Textul menționat în

Legea nr. 202/2010 la art. 5 alin. (1) partea introductivă este identic cu cel

existent în Legea nr. 221/2009, atât anterior modificării prin O.U.G. nr.

62/2010, cât și ulterior acestei modificări, care a vizat doar introducerea

unui plafon al despăgubirilor. Din modul de redactare rezultă cu claritate că

după partea introductivă a art. 5 alin. (1), restul reglementării existentă în Legea

nr. 221/2009, la lit. a), b) și c) al alin. (1), alin. (3), (4), (5) au rămas

aceleași, singura modificare expresă fiind cea adusă alin. (2) al art. 5, în

sensul că hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor alin. (1)

lit. a) și b) sunt supuse recursului, fiind eliminată astfel calea de atac a

apelului în vederea accelerării soluționării acestor cereri.

Modificările

legislative s-au circumscris astfel, obligativității respectării art. 1 alin.

(4), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) raportat la art. 116 din Constituție

și art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale raportat la art. 14 din aceeași Convenție

și cu Protocolul 12 adițional, menționate a fi încălcate în Decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010 (respectarea principiului egalității în drepturi a

cetățenilor și cel al nediscriminării, precum și respectarea principiului

neretroactivității). Legiuitorul a înțeles să adopte același text al

dispozițiilor reparatorii reglementate de art. 5 din Legea nr. 221/2009,

neînsușindu-și astfel, susținerile Curții Constituționale, în sensul că Legea

nr. 221/2009 reprezintă, practic, o dublă reglementare după aproximativ 20 de

ani de la adoptarea primului act normativ în acest sens, Decretul-lege nr.

118/1990 și cele privind diluarea scopului legii prin recunoașterea

moștenitorilor de gradul II ca fiind persoane îndreptățite la despăgubiri

pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și

acesta din urmă. Stabilirea cuantumului despăgubirilor a fost lăsată în

continuare în sarcina judecătorilor care, în baza aprecierii tuturor probelor

vor stabili în mod diferențiat de la caz la caz, sumele la care M.F.P., în

calitate de reprezentant al Statului Român va fi obligat a le plăti către

persoanele îndreptățite.

S-a definit, astfel,

cu claritate cadrul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, modificată prin Legea nr.

202/2010 ca fiind cel statuat prin asumarea obligațiilor Statului Român privind

condamnarea clară și fără echivoc a totalitarismului și respectării

principiilor Declarației de la Vilnius din 2009 a Adunării Parlamentare a

O.S.C.E., acordându-se oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul

acestei persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-a

inclusiv, și care în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii

formulează acțiune, dreptul de acordare a unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare și acordarea de despăgubiri reprezentând

echivalentul valoric bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca

efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost

restituite sau nu a obținut despăgubiri în echivalent prin Legea nr. 10/2001.

Toate celelalte dispoziții din Legea nr. 221/2009 au rămas neschimbate, în

forma adoptată inițial și publicată la data de 11 iunie 2009 în MO nr. 396.

Chiar dacă

legiuitorul nu ar fi acționat în sensul menționat anterior, în speță,

reclamantul se afla în situația de a avea o hotărâre de admitere în parte a

acțiunii pronunțată de prima instanță, tribunalul, într-un litigiu declanșat

anterior intervenirii Curții Constituționale prin deciziile nr. 1358 și nr.

1360 din 21 octombrie 2010, motiv pentru care procesului îi erau aplicabile

dispozițiile legale de la momentul investirii instanței, Legea nr. 221/2009

nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, până la soluționarea tuturor căilor de

atac, apel și recurs, deci până la rămânerea irevocabilă a hotărârii

judecătorești pentru considerentele arătate în decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010 a Curții Constituționale. A considera că cele două decizii din 21

octombrie 2010 ar retroactiva anulând temeiul de drept, art. 5 din Legea nr.

221/2009, ar afecta accesul liber la justiție garantat de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, creând o

situație discriminatorie în lumina art. 14 din Convenție și art. 1 din

Protocolul nr. 12 adițional la aceeași Convenție, precum și art. 1 din Primul

Protocol adițional care definește noțiunea de bun actual, incluzând în această

categorie creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor

bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă că ar

putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.

O interpretare

contrară a aspectelor menționate anterior ar contraveni voinței legiuitorului

și jurisprudenței constante a C.E.D.O. (P.C.N. SA și alții împotriva Belgiei;

D. împotriva Franței, G. și G. împotriva Cehiei; T. împotriva Croației.)

Despre noțiunea de

"speranță legitimă", Curtea a statuat că, întrucât interesul

patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o

„valoare patrimonială”, în sensul articolului 1 din Primul Protocol, decât

atunci când are „o bază suficientă în dreptul intern”, spre exemplu atunci când

este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (K. contra

Slovaciei).

Tot potrivit

jurisprudenței C.E.D.O., atunci când un stat contractant, după ce a ratificat

Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care

stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul

anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de

proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții (B.

împotriva Poloniei, 22 iunie 2004).

Într-o hotărâre de

dată recentă (10 februarie 2010), pronunțată în cauza K. și I.K. contra

Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut că existența unei legi cu caracter

general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau

represiuni cu caracter politic reprezintă o „speranță legitimă” chiar dacă la

momentul sesizării primei instanțe, respectiv în anul 1998 „art. 9 din legea

din 11 noiembrie 1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să

detalieze condițiile în care vor putea obține compensațiile morale (legea nu a

fost adoptată de autoritățile interne)”. Curtea de la Strasbourg a apreciat că

la momentul sesizării instanțelor interne reclamanții aveau, în baza art. 9 din

legea din 11 noiembrie 1997 o creanță suficient de clară pentru a fi

considerată exigibilă.

Un alt drept garantat

de Convenție este dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14, care

interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care

Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare,

dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau

comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă,

adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de

proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru

realizarea lui.

Articolul 1 al

Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, potrivit căruia: „Exercitarea

oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o

minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație", impune o

sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată

în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale,

precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară

a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în

cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are

obligația de a se comporta într-o anumită manieră (T. c. Marii Britanii,

hotărârea din 2009).

C.E.D.O. a evidențiat

că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „nu

are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un

„scop legitim" sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate

între mijloacele folosite și scopul vizat" (M. împotriva Belgiei, 13 iunie

1979).

În cauza B. împotriva

României, C.E.D.O. a constatat încălcarea dispozițiilor art. 6 și art. 14 din

Convenție, subliniind că:

Convenția nu le

impune statelor contractante nicio obligație specifică de a repara nedreptățile

sau prejudiciile cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția.

Cu toate acestea,

dacă statele decid să adopte legi pentru a despăgubi victimele pentru

nedreptățile comise în trecut, acestea trebuie aplicate cu o claritate și o

coerență rezonabile pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și

incertitudinea pentru persoanele îndreptățite. În această privință, trebuie

subliniat că incertitudinea, fie ea legislativă, administrativă sau

jurisdicțională, este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru

a aprecia comportamentul statului.

Divergențele de

jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă a oricărui

sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având

competență în raza lor teritorială. Cu toate acestea, rolul unei instanțe

supreme este tocmai să regleze aceste contradicții de jurisprudență.

Curtea concluzionează

că această incertitudine jurisprudențială a avut ca efect lipsirea

reclamantului de orice posibilitate de a obține beneficiul drepturilor

prevăzute de Legea nr. 309/2002, în timp ce altor persoane care au efectuat o

muncă forțată în afara D.G.S.M. li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de

prevederile acestei legi.

În final, s-a arătat

că, în măsura în care sunt prevăzute de legislația națională drepturile

respective sunt drepturi patrimoniale în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Aceste concluzii sunt

aplicabile și în cazul de față, deoarece Legea nr. 221/2009 reglementează

drepturi patrimoniale pentru persoanele împotriva cărora s-au aplicat măsuri

administrative sau judiciare cu caracter politic.

Art. 2 din Lege

precizează că toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu

caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept, iar aceste

hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.

În art. 6 și 8 din

Legea nr. 221/2009 se precizează că pe hotărârile judecătorești prin care au

fost pronunțate astfel de condamnări se va menționa caracterul politic al

acestora în cazul în care se solicită eliberarea unei copii, iar în cazul

solicitării cazierului, acesta va fi eliberat conform Legii nr. 290/2004, art.

9 lit. c), modificat: „c) Amnistia, grațierea, prescripția executării pedepsei,

reabilitarea, caracterul politic al condamnării”, urmărindu-se înlăturarea

consecințelor acestor sentințe.

Statul român este

responsabil pentru producerea prejudiciilor morale și materiale acestor

persoane, iar prin Legea nr. 221/2009 și-a asumat obligația de a acorda

despăgubiri acestora sau moștenitorilor lor, în vederea respectării

obligațiilor asumate prin documentele internaționale menționate anterior.

Astfel cum rezultă

din actele și lucrările dosarului, tatăl reclamantului V.C. a fost condamnat la

8 ani închisoare conform art. 1 lit. c) din Legea nr. 16/1949, potrivit

sentinței penale nr. 544 din 7 octombrie 1949 a Tribunalului militar Constanța

și la 4 ani închisoare și confiscarea averii potrivit sentinței penale 198 din

20 iulie 1960 a Tribunalului Militar Constanța în baza art. 209 C. pen. pentru

infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale reprezentând condamnare cu

caracter politic de drept conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr.

221/2009.

În aceste condiții,

având în vedere efectele condamnării politice suferită de autorul

reclamantului, care a fost întemnițat timp de 11 ani din motive politice,

asupra sănătății, profesiei, vieții de familie și reintegrării sociale ale

acestuia, destinul său fiind schimbat ireversibil, s-a apreciat că instanța de

fond în mod corect a admis în parte acțiunea, dar suma în cuantum de 15.000

euro acordată urmează a fi majorată la 50.000 euro. Sumele acordate ca

despăgubiri morale nu trebuie să aibă un caracter derizoriu, cuantumul acestora

urmând a reprezenta, alături de hotărârea judecătorească în care reține

constatarea condamnării cu caracter politic de drept a condamnărilor pronunțate

pentru faptele prevăzute în alin. (2) lit. a) al art. 1 din Legea nr. 221/2009,

o reparație reală și suficientă raportată la condițiile concrete ale fiecărui

caz și să aibă un caracter consistent în raport de costurile unei vieți

decente. Statul are obligația de a achita aceste despăgubiri morale conform

art. 5 din Legea nr. 221/2009, având în vedere că autorul reclamantului a fost

condamnat pentru delictele de uneltire contra securității interne a R.P.R.

prevăzută de art. 1 lit. c) din Legea nr. 16/1949 și uneltire împotriva ordinii

sociale prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a), b) și c) C. pen., ambele

reprezentând condamnări cu caracter politic de drept, conform art. 1 alin. (2)

lit. a) și g) din Legea nr. 221/2009.

Cuantumul

despăgubirilor ce trebuie achitate de Statul Român în vederea reabilitării

victimelor justiției totalitare comuniste, nu trebuie să fie mai mici decât ale

celor condamnați pe nedrept pentru comiterea unor crime și care pot pretinde

despăgubiri în baza art. 504 și 505 C. proc. pen.

În cauzele: R. contra

Rusiei, C. contra Rusiei, B. contra României, M. contra Turciei, M. și N.

contra Rusiei, R. și I. contra Belgiei, D. și alții contra Rusiei, I. contra

României, S. contra Rusiei, M. contra Rusiei, C.E.D.O. a reținut încălcarea de

către statele contractante a dispozițiilor art. 3 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, fiind acordate despăgubiri

morale al căror cuantum a fost cuprins între 6.500 – 20.000 euro.

Toate cauzele mai sus

expuse prezintă puncte comune cu ceea ce a suportat vreme de 11 ani autorul

reclamantului, fiind diferit doar arealul geografic, deseori limitrof, și

situarea în timp a împrejurărilor ce s-au constituit în tratamente inumane sau

degradante, precum și durata acestor tratamentelor inumane sau degradante.

Astfel cum s-a

menționat și în considerentele deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, adoptarea de către fostele țări comuniste din Estul Europei a

unor legi naționale care să prevadă expres măsuri concrete în vederea reabilitării

victimelor justiției totalitare comuniste a reprezentat punerea în aplicare a

rezoluției privind măsurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri

totalitare comuniste din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

precedată de recomandarea din 07 mai 1992 adresată Comitetului de Miniștri în

care este atrasă atenția asupra faptului că diferite țări din Europa Centrală

și de Est au adoptat măsuri de decomunizare, incompatibile cu standardele

europene în materie de drepturi ale omului, această problemă a fost reluată

recent în declarația de la Vilnius a Adunării Parlamentare a O.S.C.E. adoptată

în anul 2009, care reamintește Declarația din 1990 de la Copenhaga privind

condamnarea clară și fără echivoc a totalitarismului.

Aceste acte comunitare

sunt toate ulterioare adoptării de către România a Decretului-lege nr.

118/1990, astfel încât, este evident că țara noastră trebuia să adopte noi

măsuri legislative pentru respectarea Rezoluției din anul 1996 și a Declarației

din 2009. Ca țară membră a Uniunii Europene din ianuarie 2007, România are

obligația să respecte normele comunitare și trebuie să interpreteze dreptul

intern conform dreptului comunitar, păstrându-și autonomia națională

procedurală. Actele comunitare obligatorii sunt regulamentul, directiva și

decizia. Recomandările și avizele sunt de cele mai multe ori invitații adresate

Statelor Membre de a-și modifica legislația națională și de a o adapta în

cadrul general propus și preced actele obligatorii. În cauza G. Curtea

Europeană de Justiție a arătat că instanțele naționale sunt obligate să țină

cont de recomandările pertinente atunci când soluționează litigiile supuse

judecății lor, mai ales atunci când contribuie la interpretarea măsurilor

naționale adoptate pentru implementarea lor sau când sunt destinate să

completeze prevederi comunitare obligatorii.

Curtea Europeană de

Justiție a determinat creșterea competențelor instanțelor naționale prin

transformarea acestora în instanțe comunitare de drept comun și a creat teoria

potrivit căreia persoanele fizice sau juridice care au suferit prejudicii ca

urmare a neaplicării sau aplicării necorespunzătoare a dreptului comunitar de

către autoritățile unui Stat Membru se pot adresa instanțelor naționale pentru

a obține repararea prejudiciului suferit ca urmare a încălcării imputabile a

prevederilor dreptului comunitar. Pentru a fi îndeplinite cumulativ cele trei

condiții ce atrag răspunderea statului trebuie să se constate atitudinea

imputabilă statului constând în lipsirea propriilor cetățeni de un drept

conferit de un act comunitar prin netranspunerea acestuia. Principiul

răspunderii se aplică indiferent de organul de stat a cărei acțiune sau omisiune

a generat încălcarea, deoarece el este considerat un tot unitar al celor trei

puterii: legislative, judiciare și executive. Temeiul răspunderii îl constituie

principiul eficacității dreptului comunitar și principiul ocrotirii efective a

drepturilor conferite de acesta cetățenilor statului respectiv.

În cauza K., Curtea a

Statuat că principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate

particularilor în urma încălcării dreptului comunitar este aplicabil și atunci

când încălcarea derivă dintr-o hotărâre judecătorească dată în ultimă instanță.

Astfel, o răspundere deosebită revine instanțelor judecătorești în aplicarea și

interpretarea dreptului comunitar, astfel cum rezultă și din dispozițiile art.

148 din Constituția României care la alin. (2) precizează că, urmare a aderării

la U.E., prevederile tratatelor constitutive ale U.E., precum și celelalte

reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de

dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de

aderare. Activitatea de interpretare a legii naționale și comunitare și de

evaluare a situației de fapt și a probelor este o parte esențială a activității

instanțelor judecătorești ce poate conduce la încălcări ale dreptului

comunitar. Instanța națională este obligată ca atunci când trebuie să aplice o

lege de implementare a unui act comunitar să ia în considerare nu numai legea

respectivă, ci întreg ansamblul regulilor de drept național și să le

interpreteze pe toate acestea în lumina actului comunitar pentru a pronunța o

soluție conformă pe cât posibil cu scopul urmărit de acesta. Judecătorul

național însărcinat potrivit competenței sale să aplice dispozițiile dreptului

comunitar, are obligația de a asigura deplina eficacitate a acestor norme,

lăsând neaplicată, din oficiu dacă este necesar orice dispoziție contrară a

legislației naționale, chiar și ulterioară, fără a solicita sau aștepta

eliminarea preliminară a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt

procedeu constituțional.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal au declarat recurs reclamantul V.I., pârâtul Statul Român prin

M.F.P. prin D.G.F.P. București și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București.

Reclamantul V.I., a

criticat decizia sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susținând

în esență că instanța nu a avut în vedere întreaga situație de fapt în

aprecierea valorilor de care a fost privat autorul cât și aceasta în nume

personal, precum și consecințele avute pe plan social și profesional, ulterior condamnării.

S-a susținut că în

raport de valorile lezate, durata măsurii, intensitatea cu care s-a resimțit

aplicarea acestora și consecințele avut pe plan social și profesional se impune

admiterea acțiunii și acordarea sumei solicitate cu titlu de daune morale.

S-a criticat decizia

și în ce privește nepronunțarea instanței asupra criticii privind neacordarea

cheltuielilor de judecată solicitate la instanța de fond.

Statul Român prin

M.F.P. a criticat decizia invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs s-au susținut următoarele:

Este greșită

reținerea instanței de apel potrivit căreia după publicarea in M. Of. a

deciziilor nr. 1354, nr. 1358 si nr. 1360 din 21 octombrie 2010, legiuitorul a

intervenit cu o modificare asupra legii supusa controlului de

constituționalitate, prin Legea nr. 202/2010, înțelegând sa respecte obligația

constituționala prevăzuta de art. 147 alin. (1) din Legea fundamentala, în

sensul ca a adoptat in continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductiva,

in mod identic cu cel existent in Legea nr. 221/2009.

Legea nr. 202/2010

privind accelerarea soluționării proceselor a fost publicata in M. Of. nr. 714

din 26 octombrie 2010, iar deciziile Curții Constituționale menționate mai sus

au fost publicate in M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, deci ulterior

publicării Legii nr. 202/2010. Prin urmare, legiuitorul nu avea cum sa

intervină in temeiul art. 147 alin. (1) din Legea fundamentala, prin Legea nr.

202/2010, înainte de publicarea in M. Of. a deciziilor nr. 1358/2010 si nr.

1360/2010 ale Curții Constituționale.

Criticabila este

motivarea instanței cu privire la consecințele deciziei Curții Constituționale

asupra dreptului apelantului reclamant, din perspectiva art. 6 al C.E.D.O.,

care garantează dreptul la un proces echitabil.

Ca în cauza de fata,

se constata, pe de o parte, ca nu este vorba de o intervenție a legiuitorului,

ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului sau este o autoritate

publica independenta si al cărei scop este garantarea supremației Constituției,

iar pe de alta parte, intervenția a avut loc in principal pentru a înlătura un

paralelism legislativ, contrar normelor de tehnica legislativa.

În acest context, nu

se poate considera ca s-a produs o inculcare a art. 6 din C.E.D.O., care

consacra dreptul la un proces echitabil, in condițiile in care la momentul

pronunțării deciziilor de către Curtea Constituționala, cauza aflându-se în

faza apelului, hotărârea primei instanțe nefiind definitiva, nu se poate retine

existenta unui drept câștigat, stabilit în mod definitiv de către autoritatea

judiciara. În acest context, nu devin incidente nici prevederile art. 15 alin.

(2) din Constituție, având în vedere caracterul nedefinitiv al hotărârii

atacate.

Principiul nerectroactivității

se aplica doar acelor situații care si-au epuizat efectele, definitiv si

complet, înainte de intrarea in vigoare a legii noi, rezultate din constatarea

neconstituționalității art. 5 din Legea 221/2009, nu si acelora care, deși au

luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai

după ieșirea din vigoare a acesteia.

Efectele pentru

viitor date deciziilor instanței constituționale, in controlul "a

posteori", semnifica faptul ca ele nu se aplica situațiilor juridice sau

drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca

neconstituțională, or, in cazul de fata, hotărârea de prima instanța este

atacata cu apel.

Cum apelul este o

cale de atac devolutiva, judecata de apel fiind tot o judecata de fond, persoana

care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate

prevala de un drept câștigat atâta vreme cat litigiul nu a fost soluționat încă

printr-o hotărâre definitiva si care sa consfințească puterea lucrului judecat

asupra pretențiilor deduse judecații.

S-a criticat

hotărârea instanței de apel si sub aspectul speranței legitime in ceea ce

privește dreptul de creanța, in sensul art. 1 din protocolul nr. 1 la

Convenție.

Sub acest aspect s-a

arătat faptul ca nu se poate retine existenta unei "speranțe

legitime" a reclamantului la obținerea unor compensații pentru acoperirea

prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale.

Conform jurisprudenței

C.E.D.O., "speranța legitima" este legata de modul in care o cerere

de chemare in judecata poate fi soluționata in raport de dreptul intern; o

asemenea speranța trebuie sa aibă o baza suficienta in acea lege, respectiv sa

fie susținuta de temei rezonabil justificat intr-o norma de drept cu o baza

legala solida.

În această situație,

dreptul la despăgubiri nu se năștea ex lege (automat), ci era supus condiției

de a formula o cerere; petentul nu putea astfel sa se aștepte ca dreptul sau la

despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare,

care presupunea trecerea unei perioade de timp și în cursul căreia autoritățile

trebuiau să verifice dacă petentul îndeplinea condițiile pentru acordarea

despăgubirilor. Or, nu se poate retine ca un act legislativ care, la scurt timp

după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor

constituționale esențiale, fiind găsit ulterior neconstituțional pe acest

motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat mai sus, respectiv

în sensul jurisprudenței Curții Europene.

Instanța trebuia sa

tina seama de faptul ca dispoziția legala referitoare la obținerea

compensațiilor a fost anulata nu ca urmare a unui mecanism ad hoc,

extraordinar, nefiind abrogata de legiuitor, neputându-se invoca o procedura

neechitabila, prin schimbarea normelor legale in timpul desfășurării procesului

declanșat de reclamanta, ci aceste dispoziții legale si-au încetat efectul ca

rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de

constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate vorbi despre

faptul ca speranța legitima ar fi devenit iluzorie.

Acest aspect este în

acord cu jurisprudența C.E.D.O., cât timp instanța de contencios european a

reținut ca art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a

dobândi un bun, statul dispunând de o marja de apreciere în reglementarea

mijloacelor si proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor

produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior.

Actuala ordine

constituționala din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală

declarată neconstituțională pentru ca altfel s-ar nesocoti principiul

separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor

pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan

juridic.

Acest aspect rezultă

și din Hotărârea C.E.D.O. pronunțată în cauza S. și alții contra Bulgariei. Dat

fiind similaritatea situațiilor, aprecierile Curții Europene din hotărârea

menționata, sunt valabile integral în speța de față.

Curtea Europeana a

considerat ca simpla posibilitate recunoscuta prin lege unor persoane de a

obține, in urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite in

trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atât timp cat, deznodământul

judiciar este incert pana la momentul finalizării procesului. În fine Curtea

Europeana a observat ca noțiunea de discriminare prevăzuta in art. 14 din

Convenție, nu este una automata, astfel ca nu are loc o încălcare a art. 1 din

Protocolul 1, nu se poate face aplicabilitatea art. 14.

În aceste condiții

instanța de apel era ținuta de deciziile Curții Constituționale, cu atât mai

mult cu cat Curtea Constituționala s-a pronunțat ca aceste decizii prin care se

constata neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o

Ordonanță a Guvernului sunt obligatorii si opozabile erga omnes, inclusiv

pentru instanțele judecătorești. Obligativitatea deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel si pentru

celelalte persoane fizice si juridice, decurge din principiul înscris in art.

51 din Constituție, potrivit căruia "Respectarea Constituției, a

supremației sale si a legilor este obligatorie". Or, art. 145 alin. (2)

din Constituție prevede ca "Deciziile Curții Constituționale sunt

obligatorii si au putere numai pentru viitor".

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost admisa excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 au fost

declarate neconstituționale prevederile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr.

62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, și pentru suspendarea

aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma

în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Ca o consecința a

caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, s-a

constatat ca "prevederea normativa a cărei neconstituționalitate a fost

constatata nu mai poate fi aplicata de nici un subiect de drept încetându-si de

drept efectul, pentru viitor.

Așadar având in

vedere ca dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, au fost

declarate neconstituționale trimiterile la acesta norma au rămas fără obiect.

Ministerul Public –

Parchetul de le lângă Curtea de Apel București a criticat decizia invocând în

drept dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-au susținut următoarele:

Prin art. XIII din

Legea nr. 202/2010 s-au adus modificări Legii nr. 221/2009 însă față de

redactarea și textul modificării introduse prin Legea nr. 202/2010, rezultă,

fără echivoc, că intenția legiuitorului a fost aceea de a modifica reguli de

competență și de procedură în materia Legii nr. 221/2009, și nu cum în mod

greșit a interpretat instanța de apel conținutul acestor modificări.

Argumentul folosit de

instanța de apel în susținerea ideii că, prin modificările sus menționate

legiuitorul a înțeles să nu țină cont de decizia Curții Constituționale, este

fals sau cel puțin formal. Faptul că intrarea în vigoare a modificărilor aduse

Legii nr. 221/2009 prin textul art. XIII din Legea nr. 202/2010 a avut loc

ulterior publicării deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în M. Of., nu poate

fi interpretat ca o reiterare a art. 5 alin. (1) lit. a) având în vedere că

Legea nr. 202/2010 a fost adoptată de legiuitor anterior pronunțării deciziei

sus menționate.

Privitor la aplicarea

dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului în dreptul intern, s-a

arătat că aceasta se poate face doar în situația prevăzută de art. 20 alin. (2)

din Constituție, respectiv, când se invocă o contrarietate între norma internă

privitoare la un drept protejat de convenție și dispozițiile acesteia.

Prin decizia apelată

s-a recunoscut efectul deciziei Curții Constituționale, însă, tot instanța de

apel a constatat, în mod greșit și nelegal, că această soluție de respingere a

acțiunii ar determina încălcarea mai multor dispoziții ale Convenției mai sus

menționate.

Prin interpretarea

dată efectelor deciziei de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a pus semnul egalității,

ca efecte juridice, între abrogarea unei norme juridice (care provine de la

legiuitor și duce la crearea unui conflict de legi în timp, ivindu-se problema

juridică a aplicării legii materiale în timp) și încetarea efectelor unei norme

juridice ca urmare a declarării neconstituționalității lor.

În ceea ce privește

susținerea că, declararea neconstituționalității textului de lege în discuție

ar duce la încălcarea articolului 1 din primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, nu se poate reține existența unei „speranțe

legitime" a reclamanților la obținerea unor compensații pentru acoperirea

prejudiciului moral și care ar fi devenit iluzorie ca urmare a declarării

neconstituționalității art. 5 din Legea nr. 221/2009. Conform jurisprudenței

C.E.D.O., speranța legitimă este legată de modul în care o cerere de chemare în

judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranță

trebuie să aibă o bază suficientă în lege, respectiv să fie susținută printr-o

normă de drept cu o bază legală solidă. În speță, dreptul la despăgubiri nu s-a

născut automat, ci era supus condiției de a formula o cerere. Petentul, de

asemenea, nu putea să se aștepte că dreptul său la despăgubiri se va

materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupunea

trecerea unei perioade de timp în care autoritățile (instanța) trebuiau să

verifice dacă petentul îndeplinea sau nu condițiile pentru acordarea

despăgubirilor. Or, nu se poate reține că un act legislativ, care la scurt timp

după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor

constituționale și a fost și găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv,

poate să reprezinte o bază legală solidă, în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

De asemenea, nu se

poate reține motivarea instanței de apel în sensul că avem de a face cu o

procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării

procesului declanșat de reclamanți. Dispoziția legală referitoare la obținerea

compensațiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc și nici nu a

fost abrogată de legiuitor; aceste dispoziții și-au încetat efectul ca urmare a

unei operațiuni normale într-un stat de drept, și anume exercitarea controlului

de constituționalitate.

Această interpretare

este în acord cu jurisprudența C.E.D.O. (cauza S. contra Bulgariei), instanța

de contencios european reținând că art. 1 din protocolul 1 la Convenție nu

garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de

apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se

asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar

anterior.

Hotărârea instanței

de apel este nelegală sub aspectul prevăzut de art. 20 alin. (2) din

Constituția României.

Art. 20 alin. (2) din

Constituție stipulează: „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,

și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile". Invocând acest articol din legea fundamentală, instanța de

apel a procedat la analiza reglementărilor internaționale, pentru a găsi un

temei de drept al pretențiilor reclamanților, fără a indica textele de lege

interne neconcordante în materie, cu dispozițiile Convenției. Instanța de apel

ar fi trebuit să procedeze la o cercetare in concret a împrejurării dacă modul

în care legea este interpretată și aplicată riscă sau nu să conducă la

încălcarea Convenției, observând că, în materia despăgubirilor ca urmare a

condamnărilor politice, statul român a adoptat o serie de acte normative prin

care s-au acordat drepturi, inclusiv bănești, persoanelor persecutate în

perioada comunistă (art. 4 din Decretul-lege nr. 18/1990).

Prin urmare, instanța

de apel ar fi trebuit să ia act de decizia de neconstituționalitate în sensul

că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele, să examineze cu prioritate motivul de apel de odine publică invocat

de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de pârâtul

Statul Român prin M.F.P., și pe fond să respingă acțiunea reclamantului ca

neîntemeiată.

Recursurile declarate

de Ministerul Public - Parchetul de pe Curtea de Apel București și pârâtul

Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului București sunt fondate,

în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu deciziei nr. 12 din

19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție iar recursul declarat de reclamantul

V.I. este nefondat.

Prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particu