ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1548/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1548/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

La data de 21 aprilie 2010, reclamanta

T.E. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P., pentru ca prin hotărâre

judecătorească să se constate caracterul politic al condamnării suferite de

tatăl său A.N. și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 4.000.000 lei daune

morale și suma de 4900 lei, reprezentând echivalentul bunurilor confiscate ca

măsură represivă dispusă de autorități, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Învestit cu soluționarea cauzei,

Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, prin sentința nr. 1882 din 25 octombrie 2010,

a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a constatat caracterul

politic al condamnării suferite de A.N., tatăl reclamantei, a obligat S.R. prin

M.F.P. la plata sumei de 20.000 euro daune morale pentru condamnarea suferită

și a respins petitul privind acordarea daunelor materiale.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că tatăl reclamantei a fost condamnat, prin sentința penală nr. 401

din 18 aprilie 1959, la 18 ani muncă silnică și 8 ani degradare civilă, pentru

infracțiunea de favorizare la crima de uneltire contra ordinii sociale și confiscarea

întregii averi personale iar, urmare a acestei condamnări, atât tatăl cât și

familia au avut de suferit fizic și psihic. În raport de întregul prejudiciu

creat prin măsura cu caracter politic luată împotriva autorului reclamantei,

tribunalul a apreciat un cuantum de 20.000 euro drept despăgubiri morale.

Cât privește cererea de acordarea a

daunelor materiale, tribunalul a apreciat că aceasta nu a fost dovedită,

întrucât bunurile menționate în procesul verbal de confiscare din ianuarie 1959

au fost lăsate în custodia soției condamnatului, așa cum rezultă din procesul

verbal din 25 iunie 1959, iar alte documente din care să rezulte că ulterior

acestea au fost ridicate de la domiciliu nu au fost depuse la dosar.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel pârâtul S.R. prin M.F.P. și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.

Criticile comune au vizat faptul că

reclamanta nu a dovedit calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri,

întrucât nu a probat că este moștenitoarea defunctului A.N. și faptul că prin

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a stabilit că

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt

neconstituționale.

Parchetul a mai criticat și faptul că

prima instanță nu a motivat în raport de criteriile legale cuantumul sumei de

20.000 euro acordat drept daune morale.

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 62 din 9 martie 2011,

a admis apelurile formulate de pârâtul S.R. prin M.F.P. și Parchetul de pe

lângă Tribunalul Dâmbovița, a schimbat în parte sentința în sensul că a redus

cuantumul despăgubirilor acordate la suma de 7500 euro, menținând celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, Curtea a

apreciat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul

Legii nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut un drept de acțiune pentru a

solicita despăgubiri, iar abrogarea art. 5 alin. (1) lit. a) nu constituie

norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci

este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că

legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului. Curtea a statuat că în cazul în care

s-ar considera că dispozițiile noi, abrogatoare ale art. 5 din Legea nr. 221/2009

s-ar aplica și acțiunii de față, introdusă înainte de publicarea în M. Of. al

deciziilor Curții Constituționale, s-ar încălca nu numai principiul

neretroactivității legii civile ci și principiul nediscriminării cetățenilor

consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații

egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Curtea a apreciat, ca nefondate,

criticile cu privire la calitatea de moștenitoare a reclamantei, întrucât din

actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că reclamanta este fiica

autorului său A.N.

Cu privire la criticile vizând cuantumul

despăgubirilor morale acordate, Curtea a reținut că despăgubirile morale au ca

scop de a da o satisfacție sau o compensare victimei fără a urmări repunerea

într-o situație anterioară și fără a conduce la îmbogățirea fără justă cauză a

acesteia. În aceste condiții instanța de apel a apreciat că suma de 20.000 euro

acordată cu titlu de despăgubiri reclamantei de către prima instanță depășește

pragul de rezonabilitate impus de jurisprudența națională și practica C.E.D.O.,

depășind scopul declarat al daunelor morale.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanta T.E. și pârâtul S.R., prin M.F.P.

Recurenta-reclamantă

a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului

pârâtului și menținerii sentinței primei instanțe.

La

stabilirea întinderii despăgubirii pentru prejudiciul moral reclamat, instanța

de apel nu a avut în vedere situația reală de fapt din speță, faptul că autorul

său A.N. a suferit umilințe și violențe de neimaginat, unde moartea era privită

ca o eliberare înainte de termen.

Repercusiunile

condamnării s-au manifestat și asupra familiei, fiind astfel afectate, în mod

implicit, acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale, precum

și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, vătămări care își

găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de persoana în

cauză. Lipsirea sa de libertate a produs consecințe în planul vieții private și

profesionale.

Instanța de apel a redus cuantumul

despăgubirilor morale, considerând greșit că suma acordată de tribunal ar

determina o îmbogățirea fără justă cauză.

Recurentul-pârât S.R. prin M.F.P. a

invocat în recurs deciziile nr. 1358, 1354 și 1360 din 2010 ale Curții

Constituționale prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și ale art. I pct. 1 și art. II

din O.U.G. nr. 62/2010 de modificare și completare a Legii nr. 221/2009.

Cu privire la

recursul reclamantei, examinând recursul sub aspect formal, din punctul de

vedere al încadrării criticilor formulate în cazurile de nelegalitate prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., chestiune asupra căreia a rămas în pronunțare în

ședința publică din 6 martie 2012, Înalta Curte reține următoarele:

Critica vizând

greșita stabilire a situației de fapt relativă la consecințele negative

suferite de autorul recurentei-reclamante ca urmare a condamnării din motive

politice, este de observat că acestea nu pot fi analizate, deoarece greșeala

gravă de fapt, consecutivă aprecierii eronate a probelor, nu mai constituie motiv

de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin art. I. pct. 112

din O.U.G. nr. 138/2000.

Față de actuala

configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în

recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de

recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin

hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în

realitate recurenta-reclamantă, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii

prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

De aceea, critica

formulată pe aspectul situației de fapt nu poate face obiect de analiză în

calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de

legalitatea hotărârii atacate.

Ceea ce are

competența să verifice instanța de recurs este dacă, prin raportare la situația

de fapt definitiv stabilită de instanța de apel, care a confirmat situația de

fapt stabilită de tribunal, legea a fost aplicată corect.

Potrivit art. 302¹

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea

greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea

acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304

C. proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face

posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres

și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este

nulitatea recursului.

În speță, nu numai că

recurenta nu s-a conformat exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C.

proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate din art. 304 C. proc. civ., pe

care își întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi

încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute

de art. 304 C. proc. civ.

Astfel, în cuprinsul

cererii de recurs deduse judecății nu se regăsesc critici propriu-zise la

adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus

indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate prin

raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanță

în fundamentarea acesteia,

reclamanta

limitându-se la a-și exprima nemulțumirea față de cuantumul despăgubirilor

acordate.

Având în vedere că

recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc.

civ., iar criticile formulate de recurentă nu se circumscriu acestui cadru

legal, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, conform art. 302

1

alin. 1 lit. c) C. proc. civ., coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Cu privire la recursul

pârâtului S.R. prin M.F.P., Înalta Curte va constata că acesta este fondat,

raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate cauzei supuse

soluționării, în condițiile în care au fost

declarate

neconstituționale printr-un control a posteriori de

constituționalitate,

prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010

(M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Potrivit

dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în

vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de

zile de la publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale, dacă în

acest interval reclamantul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins în art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitor la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege, prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor, și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii

(M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată la care a devenit obligatorie pentru instanțe,

potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel,

s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.

Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Or, în speță, la data

publicării (M. Of. a deciziei nr. 1358/2010) a Curții Constituționale nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv.

Nu se poate reține

că, întrucât acțiunea era promovată la un moment la care erau în vigoare

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, efectele acestui

text de lege s-ar întinde pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional, guvernat de

regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba de o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității.

Întrucât norma

tranzitorie cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă,

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu

poate fi înlăturată, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce legea

fundamentală refuză în mod categoric.

În speță, reclamanta

nu este titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. câtă vreme la data publicării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi

fi confirmat dreptul.

Se va reține,

totodată, că instanța de apel a considerat eronat că suprimarea temeiului

juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din

Legea nr. 221/2009 ce declanșaseră procedurile judiciare ar putea fi asimilată

intervenției legiuitorului în timpul procesului, creând premisele discriminării

între persoane aflate în situații similare.

În cauză nu se poate

constata că ar fi vorba de o intervenție a legiuitorului, ci a Curții

Constituționale, care potrivit statutului său, este o autoritate publică

independentă și al cărei scop îl constituie garantarea supremației

Constituției.

În acest context, nu

se poate considera că s-ar fi produs o încălcare a art. 6 din C.E.D.O., care

consacră dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care, așa cum s-a

arătat, la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, cauza nu se

soluționase nici la prima instanță, sentința fiind pronunțată la 25 octombrie

2010 (după pronunțarea deciziei Curții Constituționale, însă anterior

publicării acesteia în M. Of.).

Astfel, se va

constata că se impunea admiterea apelurilor pârâtului și M.P. împotriva sentinței

primei instanțe, în sensul respingerii petitului privind acordarea daunelor

morale, ca efect al dispariției temeiului juridic al acordării despăgubirilor

prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009.

Pentru toate aceste

considerente, se va admite recursul declarat de pârât și, în temeiul art. 312

alin. (3) C. proc. civ., se va modifica decizia recurată în sensul admiterii

apelurilor pârâtului și M.P. împotriva sentinței Tribunalului Dâmbovița.

Se va schimba, în

parte, sentința, în sensul respingerii, ca nefondată, a cererii reclamantei de

acordare a daunelor morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării

suferite de autorul său și se vor menține restul dispozițiilor deciziei

atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată

nul recursul declarat de reclamanta T.E. împotriva deciziei nr. 62 din 9 martie

2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Admite recursul

declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.J. Dâmbovița

împotriva aceleiași decizii.

Modifică, în parte,

decizia recurată, în sensul că, schimbând în parte sentința nr. 1882 din 25

octombrie 2010 a Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, respinge cererea

privind acordarea daunelor morale.

Menține restul

dispozițiilor deciziei atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 martie 2012.