ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1548/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 21 aprilie 2010, reclamanta T.E. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P., pentru ca prin hotărâre judecătorească să se constate caracterul politic al condamnării suferite de tatăl său A.N. și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 4.000.000 lei daune morale și suma de 4900 lei, reprezentând echivalentul bunurilor confiscate ca măsură represivă dispusă de autorități, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, prin sentința nr. 1882 din 25 octombrie 2010, a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a constatat caracterul politic al condamnării suferite de A.N., tatăl reclamantei, a obligat S.R.

prin M.F.P. la plata sumei de 20.000 euro daune morale pentru condamnarea suferită și a respins petitul privind acordarea daunelor materiale. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că tatăl reclamantei a fost condamnat, prin sentința penală nr. 401 din 18 aprilie 1959, la 18 ani muncă silnică și 8 ani degradare civilă, pentru infracțiunea de favorizare la crima de uneltire contra ordinii sociale și confiscarea întregii averi personale iar, urmare a acestei condamnări, atât tatăl cât și familia au avut de suferit fizic și psihic. În raport de întregul prejudiciu creat prin măsura cu caracter politic luată împotriva autorului reclamantei, tribunalul a apreciat un cuantum de 20.000 euro drept despăgubiri morale.

Cât privește cererea de acordarea a daunelor materiale, tribunalul a apreciat că aceasta nu a fost dovedită, întrucât bunurile menționate în procesul verbal de confiscare din ianuarie 1959 au fost lăsate în custodia soției condamnatului, așa cum rezultă din procesul verbal din 25 iunie 1959, iar alte documente din care să rezulte că ulterior acestea au fost ridicate de la domiciliu nu au fost depuse la dosar. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul S.R. prin M.F.P. și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița. Criticile comune au vizat faptul că reclamanta nu a dovedit calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri, întrucât nu a probat că este moștenitoarea defunctului A.N. și faptul că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Parchetul a mai criticat și faptul că prima instanță nu a motivat în raport de criteriile legale cuantumul sumei de 20.000 euro acordat drept daune morale. Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 62 din 9 martie 2011, a admis apelurile formulate de pârâtul S.R. prin M.F.P. și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, a schimbat în parte sentința în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor acordate la suma de 7500 euro, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, Curtea a apreciat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut un drept de acțiune pentru a solicita despăgubiri, iar abrogarea art. 5 alin. (1) lit. a) nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Curtea a statuat că în cazul în care s-ar considera că dispozițiile noi, abrogatoare ale art. 5 din Legea nr. 221/2009 s-ar aplica și acțiunii de față, introdusă înainte de publicarea în M. Of.

al deciziilor Curții Constituționale, s-ar încălca nu numai principiul neretroactivității legii civile ci și principiul nediscriminării cetățenilor consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Curtea a apreciat, ca nefondate, criticile cu privire la calitatea de moștenitoare a reclamantei, întrucât din actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că reclamanta este fiica autorului său A.N. Cu privire la criticile vizând cuantumul despăgubirilor morale acordate, Curtea a reținut că despăgubirile morale au ca scop de a da o satisfacție sau o compensare victimei fără a urmări repunerea într-o situație anterioară și fără a conduce la îmbogățirea fără justă cauză a acesteia.

În aceste condiții instanța de apel a apreciat că suma de 20.000 euro acordată cu titlu de despăgubiri reclamantei de către prima instanță depășește pragul de rezonabilitate impus de jurisprudența națională și practica C.E.D.O., depășind scopul declarat al daunelor morale. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta T.E. și pârâtul S.R., prin M.F.P. Recurenta-reclamantă a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului pârâtului și menținerii sentinței primei instanțe. La stabilirea întinderii despăgubirii pentru prejudiciul moral reclamat, instanța de apel nu a avut în vedere situația reală de fapt din speță, faptul că autorul său A.N. a suferit umilințe și violențe de neimaginat, unde moartea era privită ca o eliberare înainte de termen.

Repercusiunile condamnării s-au manifestat și asupra familiei, fiind astfel afectate, în mod implicit, acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale, precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de persoana în cauză. Lipsirea sa de libertate a produs consecințe în planul vieții private și profesionale. Instanța de apel a redus cuantumul despăgubirilor morale, considerând greșit că suma acordată de tribunal ar determina o îmbogățirea fără justă cauză. Recurentul-pârât S.R. prin M.F.P. a invocat în recurs deciziile nr. 1358, 1354 și 1360 din 2010 ale Curții Constituționale prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și ale art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 de modificare și completare a Legii nr. 221/2009. Cu privire la recursul reclamantei, examinând recursul sub aspect formal, din punctul de vedere al încadrării criticilor formulate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., chestiune asupra căreia a rămas în pronunțare în ședința publică din 6 martie 2012, Înalta Curte reține următoarele: Critica vizând greșita stabilire a situației de fapt relativă la consecințele negative suferite de autorul recurentei-reclamante ca urmare a condamnării din motive politice, este de observat că acestea nu pot fi analizate, deoarece greșeala gravă de fapt, consecutivă aprecierii eronate a probelor, nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ., prin art. I. pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurenta-reclamantă, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. De aceea, critica formulată pe aspectul situației de fapt nu poate face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.

Ceea ce are competența să verifice instanța de recurs este dacă, prin raportare la situația de fapt definitiv stabilită de instanța de apel, care a confirmat situația de fapt stabilită de tribunal, legea a fost aplicată corect. Potrivit art. 302¹ alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc.

civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului. În speță, nu numai că recurenta nu s-a conformat exigențelor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate din art. 304 C. proc. civ., pe care își întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Astfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia, reclamanta limitându-se la a-și exprima nemulțumirea față de cuantumul despăgubirilor acordate.

Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurentă nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, conform art. 302 1 alin. 1 lit. c) C. proc. civ., coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ. Cu privire la recursul pârâtului S.R. prin M.F.P., Înalta Curte va constata că acesta este fondat, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate cauzei supuse soluționării, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of.

nr. 761/15.11.2010). Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval reclamantul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins în art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitor la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege, prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor, și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere. Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Or, în speță, la data publicării (M. Of. a deciziei nr. 1358/2010) a Curții Constituționale nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv. Nu se poate reține că, întrucât acțiunea era promovată la un moment la care erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, efectele acestui text de lege s-ar întinde pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional, guvernat de regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba de o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității.

Întrucât norma tranzitorie cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi înlăturată, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce legea fundamentală refuză în mod categoric. În speță, reclamanta nu este titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Se va reține, totodată, că instanța de apel a considerat eronat că suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 ce declanșaseră procedurile judiciare ar putea fi asimilată intervenției legiuitorului în timpul procesului, creând premisele discriminării între persoane aflate în situații similare.

În cauză nu se poate constata că ar fi vorba de o intervenție a legiuitorului, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă și al cărei scop îl constituie garantarea supremației Constituției. În acest context, nu se poate considera că s-ar fi produs o încălcare a art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, cauza nu se soluționase nici la prima instanță, sentința fiind pronunțată la 25 octombrie 2010 (după pronunțarea deciziei Curții Constituționale, însă anterior publicării acesteia în M. Of.). Astfel, se va constata că se impunea admiterea apelurilor pârâtului și M.P.

împotriva sentinței primei instanțe, în sensul respingerii petitului privind acordarea daunelor morale, ca efect al dispariției temeiului juridic al acordării despăgubirilor prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Pentru toate aceste considerente, se va admite recursul declarat de pârât și, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va modifica decizia recurată în sensul admiterii apelurilor pârâtului și M.P. împotriva sentinței Tribunalului Dâmbovița. Se va schimba, în parte, sentința, în sensul respingerii, ca nefondată, a cererii reclamantei de acordare a daunelor morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării suferite de autorul său și se vor menține restul dispozițiilor deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanta T.E. împotriva deciziei nr. 62 din 9 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Admite recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.J. Dâmbovița împotriva aceleiași decizii. Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că, schimbând în parte sentința nr. 1882 din 25 octombrie 2010 a Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, respinge cererea privind acordarea daunelor morale. Menține restul dispozițiilor deciziei atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2012.