ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 513/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 513/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, la data de 24 iunie 2009

, reclamanta M.R.L. a

chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate

caracterul politic a măsurii administrative a arestului și internării în

colonia de muncă, aplicată reclamantei pentru perioada 07 august 1952 - 15

octombrie 1954, fiind învinuită de favorizarea infractorului în condițiile art.

4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009; obligarea pârâtului la acordarea către

reclamantă a unor despăgubiri în cuantum de 5.000.000 RON, pentru prejudiciul

moral suferit în urma arestării acesteia în perioada sus menționată, cât și a

consecințelor cauzate de măsura administrativă a privării de libertate în

condițiile prevăzute de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009;

constatarea caracterului politic al măsurii administrative a arestului și

internării în colonie de muncă aplicată mamei reclamantei B.O. (decedată)

pentru perioada 07 august 1952 - 15 octombrie 1954, fiind învinuită de

favorizarea infractorului în condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009;

obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri către reclamantă, în calitate

de fiica a defunctei B.O., în cuantum de 2.500.000 RON, pentru prejudiciul

moral suferit și a consecințelor cauzate de măsura administrativă a privării de

libertate a mamei sale, în condițiile prevăzute de art. 5 pct. 1 lit. a) din

Legea nr. 221/2009; constatarea caracterului politic al condamnării tatălui

său, B.A. (decedat), condamnat prin Deciziunea Penală nr. 5696 din 22 decembrie

1940 a Curții de Apel București, secția a I-a penală, Dosar nr. 3558/1948,

definitivă prin nerecurare, la 20 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică

și confiscarea averii, pentru faptele prevăzute de art. 2 lit. a) din Legea nr.

291/1947, modificată prin Decretul nr. 207/1948 (art. 1 alin. (3) și alin. (4)

din Legea nr. 221/2009) și obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri

către reclamantă, în calitate de fiică a defunctului B.A., în cuantum de

5.000.000 RON, pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării și a

consecințelor cauzate de această condamnare.

Prin sentința civilă nr.

593 din 23 aprilie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a admis acțiunea

reclamantei M.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice; a constatat caracterul politic al măsurii administrative a

arestului și internării în colonia de muncă aplicată reclamantei pentru perioada

07 august 1952-15 octombrie 1954, fiind învinuită de favorizarea infractorului;

a obligat pârâtul să acorde reclamantei despăgubiri în cuantum de 1.000.000 RON

pentru prejudiciul moral suferit în urma arestării din perioada 07 august 1952-15

octombrie 1954 și a consecințelor urmate de măsura administrativă a privării de

libertate; a constatat caracterul politic al măsurii administrative a arestului

și internării în colonia de muncă aplicată mamei reclamantei B.O. (decedată)

pentru perioada 07 august 1952-15 octombrie 1954, fiind învinuită de

favorizarea infractorului; a obligat pârâtul să acorde reclamantei, în calitate

de fiică a defunctei B.O., despăgubiri în cuantum de 500.000 RON, pentru

prejudiciul moral suferit și a consecințelor cauzate de măsura administrativă a

privării de libertate a mamei sale; a constatat caracterul politic al

condamnării tatălui reclamantei B.A. (decedat) condamnarea dispusă prin

Deciziunea Penală nr. 5696 din 22 decembrie 1948 a Curții de Apel București, secția

a I-a penală, Dosar nr. 3558/1948, la 20 de ani muncă silnică și 10 ani

degradare civică și confiscarea averii, pentru fapta prevăzută de art. 2 lit.

a) din Legea nr. 291/1947, modificată prin Decretul nr. 207/1948; a obligat

pârâtul să acorde reclamantei despăgubiri, în calitate de fiică a defunctului B.A.,

în cuantum de 1.000.00 RON pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării

pe nedrept a acestuia, condamnare cu caracter politic, la pedeapsa de 20 de ani

muncă silnică și 10 ani degradare civică și confiscarea averii pentru fapta

prevăzută de art. 2 lit. a) din Legea nr. 291/1947, modificată prin Decretul nr.

207/1948.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut următoarele:

Tatăl reclamantei, B.A.

a fost condamnat prin Deciziunea Penală nr. 5696 din 22 decembrie 1948 a Curții

de Apel București, secția a I-a penală, Dosar nr. 3558/1948, la 20 de ani muncă

silnică și 10 ani degradare civică și confiscarea averii, pentru fapta

prevăzută de art. 2 lit. a) din Legea nr. 291/1947, modificată prin Decretul nr.

207/1948, ca urmare a faptului că în calitate de medic legist pe lângă

Parchetul Tribunalului Ilfov și prim asistent la Institutul de Medicină Legală

și Criminologie din București a reprezentat România în Comisia Internațională

de Specialitate care s-a deplasat la Katyn în apropierea orașului Smolensk în

vederea unei expertize medico-legale, comisie care a stabilit că cei 12.000 de

ofițeri - soldați polonezi, prizonieri de război, în timpul celui de-al II-lea

Război Mondial au fost uciși în perioada martie-aprilie 1940, dată la care

teritoriul U.R.S.S. nu fusese invadat de trupele germane din ordinul lui Stalin.

Ulterior o comisie

constituită la ordinul lui Stalin a concluzionat că prizonierii polonezi au

fost împușcați de către germani și că cercetarea comisiei internaționale a fost

o înscenare.

După deschiderea

documentelor ultra secrete din arhivele N.K.V.D., după anul 1989, din

inițiativa lui M.G. și B.E., s-a constatat că într-adevăr împușcarea

prizonierilor polonezi s-a făcut la propunerea lui Beria și cu aprobarea lui S.

Tatăl reclamantei a

fost condamnat pentru

“

crima” de a fi participat la Comisia

Internațională care a constatat uciderea celor 12.000 ofițeri - soldați

polonezi, prizonieri de război, iar consecințele condamnării sale au avut urmări

atât asupra sa, care a fost nevoit să fugă din țară și să trăiască fără

identitate în Elveția, Argentina și S.U.A. unde a decedat, cât și asupra

familiei sale.

Astfel, reclamanta și

mama acesteia au fost la rândul lor supuse unor anchete și cercetări, arestate

și deținute ulterior în condiții care le-au afectat definitiv sănătatea fizică

și morală, viața de familie și socială.

Tribunalul a

considerat că în cauză sunt îndeplinite condițiile definite de Legea nr. 221/2009

pentru a se acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către

reclamantă în urma arestării sale și a mamei sale, precum și a condamnării

suferite de tatăl său.

Cu privire la

acordarea despăgubirilor materiale pentru prejudiciul moral suferit, instanța

de fond a reținut că se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter

compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență poate

fi o sumă de bani, care să-i permită să își aline prin anumite avantaje,

rezultatul dezagreabil al faptelor ilicite săvârșite de către reprezentanții

autorităților statului în perioada respectivă.

Tribunalul a mai

constatat că potrivit art. 48 alin. (3) din Constituția României, Statul

răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar

potrivit art. 4 pct. 4 din Legea nr. 221/2009, Statul este reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice.

Tribunalul a

constatat caracterul politic al măsurii administrative a arestului și

internării în colonie de muncă, aplicată reclamantei și mamei acesteia în

perioada 07 august 1952-15 octombrie 1954, fiind îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și art. 3 din același act

normativ.

Deși tatăl

reclamantei, B.A. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de crimă

contra păcii și umanității, din probele administrate rezultă caracterul politic

al acestei condamnări astfel că, în temeiul disp. art. 1 alin. (4) din Legea nr.

221/2009, tribunalul a constatat această împrejurare.

Față de cele de mai

sus, în temeiul disp. art. 4 și 5 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a admis

cererea astfel cum a fost formulată, a cenzurat daunele solicitate cu privire

la cuantumul acestora, dar a recunoscut în totalitate faptul că arestarea și

detenția pe nedrept a reclamantei și mamei acesteia, cât și condamnarea

nedreaptă a tatălui său a produs acestora suferințe pe plan moral, social și

profesional, că aceste măsuri le-au lezat demnitatea și onoarea, libertatea

individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege și că, din

acest punct de vedere, prejudiciul moral suferit justifică acordarea oricărei

compensații materiale.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel, atât reclamanta M.R.L., cât și pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia nr. 199/

A din 24 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie

, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamantă; a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în parte sentința

apelată, în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea

caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supusă mama

reclamantei, ca nefondat; a respins capetele de cerere referitoare la plata

despăgubirilor solicitate pentru acoperirea prejudiciului, suferit de reclamantă

și de părinții săi, ca nefondate, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței

apelate.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a constatat că, sub aspectul constatării caracterului politic al măsurii

administrative aplicate mamei reclamantei, criticile formulate de

pârâtul-apelant sunt întemeiate din perspectiva dispozițiilor art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 221/2009, care stabilesc expres că, în cazul în care este vorba

de o măsură administrativă care nu se încadrează în prevederile art. 3 din

același act normativ, persoana care a fost supusă unei astfel de măsuri poate

solicita constatarea caracterului politic, la aprecierea acestui caracter

făcându-se aplicarea prin similitudine a prevederilor art. 1 alin. (3) din

Legea nr. 221/2009.

Dispozițiile art. 1

din Legea nr. 221/2009, stabilesc condamnările care sunt recunoscute de drept

ca având caracter politic, iar prevederile art. 3 din același act normativ,

stabilesc măsurile administrative a căror caracter politic este recunoscut de

lege.

Dispozițiile art. 4

din Legea nr. 221/2009, reglementează prin alin. (1) posibilitatea persoanelor

care au fost condamnate penal în perioada martie 1945 - decembrie 1989 pentru

alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2), de a obține constatarea

caracterului politic al condamnării, legiuitorul recunoscând această

posibilitate atât persoanei condamnate cât și, după decesul acesteia, oricărei

persoane interesate, inclusiv parchetului de pe lângă tribunalul în a cărui

raza teritorială se află domiciliul persoanei interesate, iar prin alin. (2)

reglementează posibilitatea persoanei care a făcut obiectul unei măsuri

administrative, alta decât cele enumerate de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009.

De remarcat este faptul că, spre deosebire de situația condamnărilor politice,

în ipoteza măsurilor administrative, care nu se pot încadra în prevederile art.

3 din Legea nr. 221/2009, constatarea caracterului politic se poate cere doar

de către persoana care a făcut obiectul măsurii respective, nerecunoscând

această posibilitate și altor persoane interesate.

Instanța de apel a

apreciat că, în situația în care legiuitorul a vrut să extindă sfera

persoanelor cărora le-a recunoscut posibilitatea de a cere constatarea

caracterului politic, a făcut în mod expres acest lucru, ca în cazul

condamnărilor, astfel că, per a contrario, în cazul în care nu a dorit acest

lucru, a prevăzut clar că doar persoana care a fost victima măsurii

administrative, alta decât cele care se regăsesc la art. 3 din Legea nr. 221/2009,

este îndrituită să ceară constatarea acestui caracter.

Curtea de apel a

considerat că aceasta este o dispoziție de excepție, care este de strictă

interpretare și aplicare.

Faptul că prevederile

art. 5 din Legea nr. 221/2009 recunosc dreptul la măsuri reparatorii, alături de

cei care au fost condamnați sau supuși unor măsuri administrative, soțului și

descendenților acestora până la gradul al doilea inclusiv, nu este de natură să

conducă la altă concluzie, deoarece sfera subiectelor de drept la care se

referă art. 5 este cea mai largă, fiind compusă atât din cei care pot cere

măsuri reparatorii pentru prejudiciul suferit prin condamnări politice(caz în

care, indiferent că este vorba de o condamnare politică considerată ope legis

sau avem de-a face cu condamnare care nu se înscrie în categoria celor

enumerate la art. 1 din Legea nr. 221/2009 și este necesară intervenția

instanței de judecată, față de dispozițiile art. 4 alin. (1) teza a II a,

constatarea caracterului politic și măsurile reparatorii pot fi cerute de toți

cei enumerați în text, cât și din cei care pot solicita măsuri reparatorii

pentru prejudiciile create prin aplicarea măsurilor administrative cu caracter

politic, acestea fiind împărțite în două categorii: măsuri cu caracter politic

de drept și măsuri ale căror caracter politic trebuie stabilit pe cale

judiciară.

Instanța de apel a

arătat că, în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, ope legis

recunoscut, este evident că, atât cel în cauză, cât și soțul și descendenții

până la gradul al doilea inclusiv pot cere despăgubiri, situația fiind nuanțată

în cazul măsurilor al căror caracter politic are nevoie de recunoașterea

justiției, în condițiile în care există o dispoziție specială care permite

obținerea acestei constatări doar de către cel care a făcut obiectul măsurii

respective.

Pe cale de

consecință, faptul că în art. 5 din Legea nr. 221/2009 sunt menționați soțul și

descendenții până la gradul al doilea inclusiv, ca persoane îndreptățite la

despăgubiri, atât în cazul condamnărilor politice, cât și al măsurilor

administrative (fără ca textul să facă vreo distincție) nu conduce la concluzia

că acestora trebuie să li se recunoască calitatea de persoană îndreptățită să

ceară constatarea caracterului politic al măsurii administrative, în condițiile

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, având în vedere dispozițiile speciale

și restrictive ale acestui text de lege.

Pe cale de consecință

făcând aplicarea acestor prevederi legale, constatarea caracterului politic al

măsurii administrative la care a fost supusă reclamanta a fost în mod corect

admisă de prima instanță, dar în privința constatării caracterului politic al

măsurii administrative aplicate mamei reclamantei, pentru motivele anterior

expuse, acest capăt de cerere a fost în mod greșit admis. Curtea de apel a

apreciat că susținerile apelantului-pârât pe acest aspect sunt corecte, în

sensul că, constatarea caracterului politic a măsurilor administrative aplicate

reclamantei și mamei acesteia se întemeiază pe dispozițiile art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 221/2009 și nu pe prevederile art. 3 din același act normativ,

care reglementează măsurile administrative al căror caracter politic este de

drept recunoscut de lege.

Chiar în ipoteza în

care s-ar trece peste acest aspect, în condițiile în care s-ar da o interpretare

extensivă dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, din

perspectiva prevederilor art. 5 din același act normativ, curtea de apel a

constatat că dovedirea acestor împrejurări nu poate avea finalitatea urmărită

de reclamant (acordarea despăgubirilor), în actualul context legislativ, pentru

motivele pe care instanța de apel le-a reținut în motivarea deciziei, sub acest

aspect.

În ceea ce privește

caracterul politic al condamnării suferite de tatăl reclamantei, curtea de apel

a considerat că prima instanță a făcut o corectă apreciere a probelor

administrate în cauză și a dat în mod corect eficiență dispozițiilor legale

aplicabile.

Așa cum rezultă din

Decizia penală nr. 900/1992 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, prin care

s-a admis recursul extraordinar declarat de procurorul general împotriva

Decizie penale nr. 5696/1948 a fostei Curți București, prin care tatăl

reclamantei a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică, 10 ani degradare

civică și confiscarea averii pentru infracțiunea de crimă contra păcii și

umanității, s-a reținut că principala cauză care a determinat condamnarea sa a

fost reprezentată de semnarea procesului-verbal întocmit de comisia

internațională constituită pentru investigarea morții celor 12 000 de soldați

și ofițeri polonezi, prizonieri de război, prin care se finalizau lucrările

anchetei și se concluziona că decesul acelor militari polonezi a avut loc în

perioada martie - aprilie 1940, dată la care teritoriul URSS nu fusese încă

invadat de către trupele germane. Având în vedere că ulterior o comisie formată

din specialiști ruși a infirmate cele constate prin acest proces verbal,

susținând că soldații și ofițerii polonezi au fost împușcați de către trupele

germane și că cercetarea efectuată în nul 1943 a fost o înscenare a Gestapoului

și a Comisiei internaționale din care a făcut parte și tată reclamantei. Pe

această bază faptică, A.B. a fost condamnat, reținându-se în sarcina sa că a

semnat cu bună știință un act cuprinzând concluzii eronate, punându-se astfel în

slujba hitlerismului și fascismului, defăimând statul sovietic.

Prin Decizia penală nr.

900/1992, instanța supremă, admițând recursul extraordinar și casând decizia

penală de condamnare l-a achitat pe tatăl reclamantei, cu înlăturarea pedepsei

complimentare a confiscări averii.

Față de această

situație, instanța de apel a apreciat că rezultă cu evidență că motivul

condamnării penale a tatălui reclamantei a fost unul de natură politică,

determinat de necesitatea de a servi interesele U.R.S.S., în a cărui sferă de

influență se afla România la acel moment, astfel că prima instanță a făcut o

corectă aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Curtea de apel a apreciat că nu mai era necesară obținerea de relații de la

Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului, în

condițiile în care exista o hotărâre de achitare a tatălui reclamantei,

pronunțată în urma recursului extraordinar declarat de procurorul general, iar

faptul că O.U.G. nr. 214/1999 exclude din sfera sa de aplicare persoanele

condamnate pentru infracțiuni contra umanității sau celor în cazul cărora s-a

dovedit că au desfășurat activități cu caracter fascist în cadrul unei

organizații sau mișcări de acest fel nu este de natură să conducă la o altă concluzie,

în condițiile în care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, tatăl reclamantei

a fost achitat cu privire la această infracțiune.

În ceea ce privește

despăgubirile acordate de prima instanță, curtea de apel a apreciat necesar să

examineze modificările care au intervenit după formularea cererii de chemare în

judecată de către reclamantă.

Curtea

Constituțională, sesizată fiind cu o excepție de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a pronunțat prin Decizia nr.

1358/2010, în sensul constatării unei neconcordanțe cu legea fundamentală a

prevederilor acestui text de lege, motivat de faptul că la edictarea sa,

legiuitorul nu a respectat regulile de tehnică legislativă, dând astfel naștere

unor reglementări paralele și a unor situații de incoerență și instabilitate,

aducându-se atingere valorii supreme de dreptate, așa cum este consacrată de

dispozițiile art. 1 alin. (3) din Constituție.

Aceeași soluție cu aceeași

argumentare, a fost dată de Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 1360/2010.

Concluzionând, față

de cele statuate cu forță obligatorie de către Curtea Constituțională, în

condițiile în care a expirat termenul de 45 de zile în care dispozițiile legale

declarate neconstituționale sunt suspendate de drept, iar legiuitorul are

posibilitatea de a interveni legislativ pentru remedierea deficiențelor, curtea

de apel a constatat că prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 au

fost declarate neconstituționale, atât sub aspectul acordări de daune morale

titularului (celui care a fost condamnat politic în timpul regimului comunist

sau celui care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ abuzive),

cât și sub aspectul îndreptățirii la obținerea acestor despăgubiri de către

soțul și descendenții de gradul I și II ai titularului.

În ceea ce privește

apelul reclamantei, prin care aceasta critică în esență insuficiența daunelor

morale acordate de prima instanță, față de cele reținute cu privire la efectele

declarării neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, instanța de apel a apreciat că susținerile acesteia apar ca

nefondate, calea de atac exercitată de aceasta urmând a fi respinsă ca atare.

În apel

reclamanta-apelantă a mai invocat, ca temei juridic și prevederile art. 504 C.

proc. pen. Față de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., care instituie una

dintre limitele efectului devolutiv al apelului, interzicând în față instanței

de apel schimbarea părților, a obiectului și a temeiului juridic al acțiunii,

precum și orice alte cereri noi, cu câteva excepții limitativ stabilite de

legiuitor, curtea de apel a arătat că invocarea acestui text de lege în apel

reprezintă o schimbare a cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, care

intră sub incidența interdicției statuate de dispozițiile anterior menționate.

Pe cale de consecință, instanța a considerat că nu se impune examinarea cauzei

și din această perspectivă.

Împotriva acestei

decizii, au exercitat calea de atac a recursului, atât reclamanta M.R.L., cât

și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea

recursului, reclamanta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și,

cu privire la constatarea caracterului politic al arestării și detenției mamei

reclamantei, instanța în mod eronat a făcut aprecierea că dispozițiile Legii nr.

221/2009 nu ar permite solicitarea după decesul persoanei a constatării

caracterului politic al măsurii și că această acțiune ar fi una strict

personala a persoanei în cauză.

Argumentarea

instanței vizează interpretarea eronata a art. 4 alin. (2) din Legea nr.

221/2009, pe care „Curtea o consideră o dispoziție de excepție, care este de

stricta interpretare si aplicare”.

În realitate, art. 4

alin. (2) din Legea nr. 221/2009, chiar face trimitere la art. 1 alin. (3) („care

se aplica corespunzător.”), text de lege ce reprezintă însăși o definiție a

condamnării cu caracter politic, acesta incluzând și măsurile administrative

abuzive. Mai mult decât atât, relevant este și cuprinsul art. 5 alin. (1) din

lege, ce stabilește în mod clar și fără echivoc faptul că „Orice persoană care

a suferit condamnări cu caracter politic. sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane,

copil sau descendenții pot solicita instanței”.

Totodată,

recurenta-reclamantă a arătat că, este de observat că interpretarea dată de

către instanța de apel nu corespunde intenției legiuitorului însuși, ce nu a

înțeles să facă diferențieri între o măsura de arest și o condamnare cu

executare penală efectivă. Ar fi de altfel și absurd, în contextul în care după

cum se poate observa, măsura arestului a durat peste 2 ani, o perioadă

considerabilă, echivalentă sau chiar mai mare decât al unor alte persoane

condamnate efectiv.

Nu în ultimul rând,

în analiza integrală a cauzei este evident că toate cele trei condamnări ale

familiei sunt strâns legate și relaționate, nefiind vorba de fapte distincte

separate, astfel că o pretinsă inadmisibilitate a constatării caracterului

politic de către succesori, mai ales în situația dată, ar goli practic legea de

conținut.

Pentru aceste motive,

reclamanta a solicitat admiterea recursului cu consecința admiterii capătului

de cerere ce vizează constatarea caracterului politic al arestului și detenție

pentru o durata de peste 2 ani a mamei sale O.B.

Printr-o altă

critică, recurenta-reclamantă susține nelegalitatea deciziei atacate cu privire

la respingerea integrală a cererii de despăgubiri. Curtea de Apel se rezumă la

o analiză sumară și absolut insuficientă a cauzei, făcând o simplă apreciere de

ordin general ce a condus la respingerea cererii de despăgubiri, respectiv

invocarea Deciziilor Curții Constituționale, atât prin preluarea motivării acestora,

cât și prin prezentarea caracterului acestora.

Deși Curții de Apel

i-a fost prezentată incidența prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1

la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, art. 6 alin. (1), art. 5 din

Convenție, art. 3 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție, reglementări

internaționale, precum și dispoziții constituționale și în materia dreptului

comun intern, instanța nu a făcut nicio analiză a acestui cadru legislativ

imperativ, neexistând nici măcar o referire sau contraargumentație care să

conducă la soluția pronunțată, instanța evitând efectiv luarea în discuție și

analiza dispozițiilor legale enunțate.

Este de neînțeles

soluția instanței de apel, care având de analizat o condamnare nelegală și

prejudiciile cauzate de aceasta, consideră că totuși nu se impune acordarea

vreunei despăgubiri.

Totodată,

recurenta-reclamantă a considerat că asemenea condamnări și măsuri abuzive

constatate ca fiind politice, reprezintă în mod incontestabil o constatare a

unui prejudiciu cu titlu general, instanței de judecată revenindu-i rolul

pentru fiecare caz în parte, să stabilească prejudiciul individual și

despăgubirea aferentă; în cazul de față, prin decizia recurată, instanța de

apel în mod nelegal a refuzat evaluarea prejudiciului suferit și a stabilirii

despăgubirilor aferente prejudiciului suferit.

În continuare, s-a

arătat că instanța de judecată este obligată ca, în materia drepturilor

fundamentale ale omului, să efectueze o analiză din perspectiva întregii

legislații și este obligată în mod constituțional conform art. 20 alin. (2) din

Constituția României la a respecta prioritatea reglementărilor internaționale,

inclusiv a Convenției și Protocoalelor Adiționale.

Instanța internă este

obligată la a stabili și acorda despăgubiri ținând cont de art. 1 din

Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție și de aplicabilitatea acestuia în

sensul Jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) cu privire la

noțiunea de „bun” și consecințele relative la dreptul de proprietate a

acestora.

Recurenta reclamantă

a invocat și dispozițiile art. 6 și art. 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului. Principiul „dreptului la o instanță” instituit de art. 6.1

din Convenție, reprezintă dreptul efectiv de acces, dar trebuie să fie supus

unei limitări care să nu restricționeze sau să reducă accesul unei persoane

într-o asemenea măsură încât esența dreptului să fie atinsă, o interpretare

contrarie în sensul considerării existentei unei despăgubiri prestabilite prin

lege pe aspectul despăgubirilor morale fiind inacceptabilă.

Mai mult, elocventă

este și Rezoluția nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei,

ce în cuprinsul art. 8 impune ca despăgubirile acordate foștilor deținuți

politici din perioada comunistă să fie, pe de o parte acordate, iar pe de altă

parte, cuantumul acestora să fie similar cu despăgubirile acordate în

instanțele de drept comun la momentul actual.

Convenția nu permite

recunoașterea unei încălcări (recunoaștere stabilita inclusiv prin lege

potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009), fără ca aceasta să aibă consecința

reparării prejudiciului.

De asemenea, în

motivarea recursului s-a arătat și că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie

dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă”, adică dacă nu urmărește un

„scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între

mijloacele folosite și scopul vizat” - Hotărârea Mesrc împotriva Belgiei,

paragraful 33.

Având in vedere

existenta situațiilor de acordări efective de despăgubiri și soluționări

irevocabile de cauze ce vizează condamnații politici, în primul rând, iar în al

doilea rând având în vedere păstrarea reglementarii generale existența în

materia răspunderii pentru prejudicii, nu se poate crea o discriminare prin

refuzul nejustificat al despăgubirii în situații similare.

Consideră

recurenta-reclamantă că în aprecierea cauzei este imperios necesar a fi avute

în vedere cu prioritate prevederile internaționale aplicabile, respectiv

Convenției privind apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,

precum și cele ale declarației universale ale drepturilor omului.

Instanța de apel era

obligată la aplicarea principiul enunțat, ce se regăsește de altfel și în

cuprinsul Constituției României, art. 52 ce stabilește obligativitatea

răspunderii pentru prejudiciile cauzate de eroarea judiciară potrivit alin. (3),

iar alin. (1) al aceluiași articol statuând necesitatea recunoașterii dreptului

pretins și repararea pagubei, obligativitatea ca orice prejudiciu să fie

dezdăunat, fiind instituit ca principiu conform art. 998-999 C. civ., ce

instituie răspunderea civilă delictuală, devenite incidente prevederile art. 504

si următ. C. proc. pen., ce statuează necesitatea reparării prejudiciului

cauzat ca urmare a unei condamnări nelegale, prevederi incidente conform

alineatului ultim al textului si in cazul

“

persoane private de

libertate după . dezincriminarea faptei”.

Pentru justa

apreciere a prejudiciului în vederea stabilirii daunelor morale ce se cuvin

este necesară analiza efectivă a condamnărilor, a modului în care s-au dispus

condamnările și a consecințelor acestora, în toate aspectele vieții.

Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O primă critică

vizează faptul că atât instanța de apel, cât și instanța de fond, în temeiul art.

1 alin. (3) și art. 3 din Legea nr. 221/2009 constată, prin aplicarea în mod

greșit a normelor incidente, caracterul politic al măsurii administrative a

internării în colonie de muncă aplicată reclamantei.

Contrar constatării

instanței de fond, menținută de instanța de apel, în sensul aplicării art. 1 alin.

(3) din Legea nr. 221/2009, pârâtul arată că se constată caracterul politic al

unei condamnări care nu există și care nu a făcut obiectul cererii de chemare

în judecată, în condițiile în care, în speță, măsurile dispuse au fost de

natură administrativă, iar normele legale incidente în cauză sunt cele cuprinse

în textul art. 3 din Legea nr. 221/2009.

În ceea ce privește

constatarea caracterului politic al condamnării tatălui reclamantei, care, de

asemenea a fost menținută de instanța de apel ca temeinică și legală, consideră

pârâtul-recurent, de asemenea, că atât instanța de apel, cât și instanța de

fond au făcut o aplicare greșită a temeiului de drept la situația de fapt,

întrucât tatăl reclamantei a fost condamnat pentru infracțiuni contra păcii și

umanității, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr.

214/1999.

Conform acestui text

de lege, prevederile O.U.G. nr. 214/1999 nu se aplică persoanelor condamnate

pentru infracțiuni contra umanității sau celor în cazul cărora s-a dovedit că

au desfășurat o activitate cu caracter fascist în cadrul unei organizații sau

mișcări de acest fel.

Din analiza

materialului probator aflat la dosarul cauzei, rezultă că infracțiunea

săvârșită de tatăl reclamantei, infracțiunea de crimă contra păcii și

umanității, nu se regăsește în sfera infracțiunilor pentru care legiuitorul le

recunoaște caracterul politic fie de drept, fie pe baza constatării instanței

de judecată.

Mai mult, a se

invoca, de către instanța de apel, că „motivul condamnării penale a tatălui

reclamantei a fost unul de natură politică, determinat de necesitatea de a

servi interesele U.R.S.S., în a cărei sferă de influență se afla România la

acel moment”, nu poate conduce, în opinia noastră, la constatarea că

infracțiunea reținută în sarcina sa are un caracter politic, ce se impune a fi

cenzurat de către instanța de control judiciar.

Recurentul-pârât a

arătat că, nu motivul condamnării este hotărâtor în aprecierea caracterului

politic al infracțiuni, ci scopul săvârșirii faptei respective, ceea ce se

poate constata că niciunul din scopurile enunțate de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 nu se verifică în cauza de față, atât în ceea ce privește

constatarea caracterului politic al condamnării tatălui apelantei-reclamantei,

dar și cel al măsurii administrative a arestului și internării în colonia de

muncă aplicată apelantei-reclamante.

Recursurile sunt

nefondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:

Recursul pârâtului

vizează greșita constatare a caracterului politic al măsurii administrative

aplicate reclamantei și al caracterului politic al condamnării tatălui

reclamantei.

Caracterul politic al

măsurii administrative la care a fost supusă reclamanta a fost stabilit de

către instanța de apel cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 221/2009, ce sunt incidente în cauza de față.

Astfel, stabilind

situația de fapt în speță, instanțele au reținut că reclamanta a fost supusă

unor anchete și cercetări, a fost deținută în condiții care i-au afectat

sănătatea fizică și morală, viața de familie și socială. Această situație a

reclamantei a fost încadrată corect în textul de lege enunțat, constatându-se

caracterul politic al măsurii administrative aplicate acesteia.

În ceea ce privește

caracterul politic al condamnării suferite de tatăl reclamantei, la situația de

fapt stabilită, instanța de apel a dat în mod corect eficiență dispozițiilor

legale aplicabile.

Prin decizia penală nr.

900/1992, instanța supremă, admițând recursul extraordinar și casând decizia

penală de condamnare, l-a achitat pe tatăl reclamantei, cu înlăturarea pedepsei

complimentare a confiscări averii.

Ca urmare, rezultă cu

evidență că motivul condamnării penale a tatălui reclamantei a fost unul de

natură politică, fiind incidente dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

ce au fost corect interpretate și aplicate de curtea de apel.

Printr-o primă

critică, recurenta-reclamantă invocă greșita respingere a capătului de cerere

ce vizează constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicate

mamei sale O.B.

Sub aspectul constatării

caracterului politic al măsurii administrative aplicate mamei reclamantei,

critica formulată nu este fondată din perspectiva dispozițiilor art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 221/2009.

Este de reținut că,

spre deosebire de situația condamnărilor politice, în ipoteza măsurilor

administrative, care nu se pot încadra în art. 3 din Legea nr. 221/2009,

constatarea caracterului politic se poate cere doar de către persoana care a

făcut obiectul măsurii respective, nerecunoscând această posibilitate și altor

persoane interesate.

Prin urmare,

reclamanta-recurentă nu face parte din categoria persoanelor îndreptățite să

solicite constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate

împotriva mamei sale, având în vedere că textul de lege se adresează strict

persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative.

Legiuitorul a avut în

vedere exclusiv categoria persoanelor asupra cărora au fost luate măsuri

administrative. Dacă legiuitorul ar fi dorit să stabilească un anume drept sau

o categorie de drepturi și în beneficiul descendenților persoanelor decedate,

atunci ar fi folosit o exprimare din care ar fi rezultat fără echivoc o astfel

de intenție.

Celelalte critici formulate de

reclamantă prin motivele de recurs

aduc în discuție o singură chestiune, aceea a

efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea

reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit

cărora persoanele care au suferit condamnări

cu caracter politic

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de

judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare.

Prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care

devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din

Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și

erga omnes,

se aplică și acțiunilor în curs sau

numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv,

art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul

la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii

fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C.

proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (

facta pendentia

), intrând sub

incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din

Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face

cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum

.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut

că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a

sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes

și

ex nunc

ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de

cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate

tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1

din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui

drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

În fine, critica prin

care se susține că instanța de apel ar fi putut lua în considerare alt temei de

drept, respectiv

art.

998-999 C. civ., precum și art. 504-505 C. proc. pen., este de reținut că

instanța superioară

de fond nu ar fi putut să analizeze pretențiile reclamantei din perspectiva art.

998-999 C. civ., raportate la principiile statuate prin art. 504-505 C. proc.

pen., deoarece dacă ar fi procedat astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al

acestor pretenții, lucru posibil doar cu nesocotirea art. 294 alin. (1) C.

proc. civ., conform cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza

sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri

noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt

considerate cereri noi.

Față de toate considerentele reținute,

recursurile vor fi respinse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanta M.R.L. și de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 199/ A din 24

februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 ianuarie 2012.