ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 513/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la data de 24 iunie 2009 , reclamanta M.R.L.

a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul politic a măsurii administrative a arestului și internării în colonia de muncă, aplicată reclamantei pentru perioada 07 august 1952 - 15 octombrie 1954, fiind învinuită de favorizarea infractorului în condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009; obligarea pârâtului la acordarea către reclamantă a unor despăgubiri în cuantum de 5.000.000 RON, pentru prejudiciul moral suferit în urma arestării acesteia în perioada sus menționată, cât și a consecințelor cauzate de măsura administrativă a privării de libertate în condițiile prevăzute de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009; constatarea caracterului politic al măsurii administrative a arestului și internării în colonie de muncă aplicată mamei reclamantei B.O.

(decedată) pentru perioada 07 august 1952 - 15 octombrie 1954, fiind învinuită de favorizarea infractorului în condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009; obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri către reclamantă, în calitate de fiica a defunctei B.O., în cuantum de 2.500.000 RON, pentru prejudiciul moral suferit și a consecințelor cauzate de măsura administrativă a privării de libertate a mamei sale, în condițiile prevăzute de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009; constatarea caracterului politic al condamnării tatălui său, B.A.

(decedat), condamnat prin Deciziunea Penală nr. 5696 din 22 decembrie 1940 a Curții de Apel București, secția a I-a penală, Dosar nr. 3558/1948, definitivă prin nerecurare, la 20 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică și confiscarea averii, pentru faptele prevăzute de art. 2 lit. a) din Legea nr. 291/1947, modificată prin Decretul nr. 207/1948 (art. 1 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 221/2009) și obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri către reclamantă, în calitate de fiică a defunctului B.A., în cuantum de 5.000.000 RON, pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării și a consecințelor cauzate de această condamnare. Prin sentința civilă nr. 593 din 23 aprilie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea reclamantei M.R.L.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a constatat caracterul politic al măsurii administrative a arestului și internării în colonia de muncă aplicată reclamantei pentru perioada 07 august 1952-15 octombrie 1954, fiind învinuită de favorizarea infractorului; a obligat pârâtul să acorde reclamantei despăgubiri în cuantum de 1.000.000 RON pentru prejudiciul moral suferit în urma arestării din perioada 07 august 1952-15 octombrie 1954 și a consecințelor urmate de măsura administrativă a privării de libertate; a constatat caracterul politic al măsurii administrative a arestului și internării în colonia de muncă aplicată mamei reclamantei B.O.

(decedată) pentru perioada 07 august 1952-15 octombrie 1954, fiind învinuită de favorizarea infractorului; a obligat pârâtul să acorde reclamantei, în calitate de fiică a defunctei B.O., despăgubiri în cuantum de 500.000 RON, pentru prejudiciul moral suferit și a consecințelor cauzate de măsura administrativă a privării de libertate a mamei sale; a constatat caracterul politic al condamnării tatălui reclamantei B.A.

(decedat) condamnarea dispusă prin Deciziunea Penală nr. 5696 din 22 decembrie 1948 a Curții de Apel București, secția a I-a penală, Dosar nr. 3558/1948, la 20 de ani muncă silnică și 10 ani degradare civică și confiscarea averii, pentru fapta prevăzută de art. 2 lit. a) din Legea nr. 291/1947, modificată prin Decretul nr. 207/1948; a obligat pârâtul să acorde reclamantei despăgubiri, în calitate de fiică a defunctului B.A., în cuantum de 1.000.00 RON pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării pe nedrept a acestuia, condamnare cu caracter politic, la pedeapsa de 20 de ani muncă silnică și 10 ani degradare civică și confiscarea averii pentru fapta prevăzută de art. 2 lit. a) din Legea nr. 291/1947, modificată prin Decretul nr. 207/1948.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele: Tatăl reclamantei, B.A. a fost condamnat prin Deciziunea Penală nr. 5696 din 22 decembrie 1948 a Curții de Apel București, secția a I-a penală, Dosar nr. 3558/1948, la 20 de ani muncă silnică și 10 ani degradare civică și confiscarea averii, pentru fapta prevăzută de art. 2 lit. a) din Legea nr. 291/1947, modificată prin Decretul nr. 207/1948, ca urmare a faptului că în calitate de medic legist pe lângă Parchetul Tribunalului Ilfov și prim asistent la Institutul de Medicină Legală și Criminologie din București a reprezentat România în Comisia Internațională de Specialitate care s-a deplasat la Katyn în apropierea orașului Smolensk în vederea unei expertize medico-legale, comisie care a stabilit că cei 12.000 de ofițeri - soldați polonezi, prizonieri de război, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial au fost uciși în perioada martie-aprilie 1940, dată la care teritoriul U.R.S.S.

nu fusese invadat de trupele germane din ordinul lui Stalin. Ulterior o comisie constituită la ordinul lui Stalin a concluzionat că prizonierii polonezi au fost împușcați de către germani și că cercetarea comisiei internaționale a fost o înscenare. După deschiderea documentelor ultra secrete din arhivele N.K.V.D., după anul 1989, din inițiativa lui M.G. și B.E., s-a constatat că într-adevăr împușcarea prizonierilor polonezi s-a făcut la propunerea lui Beria și cu aprobarea lui S. Tatăl reclamantei a fost condamnat pentru “ crima” de a fi participat la Comisia Internațională care a constatat uciderea celor 12.000 ofițeri - soldați polonezi, prizonieri de război, iar consecințele condamnării sale au avut urmări atât asupra sa, care a fost nevoit să fugă din țară și să trăiască fără identitate în Elveția, Argentina și S.U.A.

unde a decedat, cât și asupra familiei sale. Astfel, reclamanta și mama acesteia au fost la rândul lor supuse unor anchete și cercetări, arestate și deținute ulterior în condiții care le-au afectat definitiv sănătatea fizică și morală, viața de familie și socială. Tribunalul a considerat că în cauză sunt îndeplinite condițiile definite de Legea nr. 221/2009 pentru a se acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către reclamantă în urma arestării sale și a mamei sale, precum și a condamnării suferite de tatăl său. Cu privire la acordarea despăgubirilor materiale pentru prejudiciul moral suferit, instanța de fond a reținut că se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență poate fi o sumă de bani, care să-i permită să își aline prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptelor ilicite săvârșite de către reprezentanții autorităților statului în perioada respectivă.

Tribunalul a mai constatat că potrivit art. 48 alin. (3) din Constituția României, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar potrivit art. 4 pct. 4 din Legea nr. 221/2009, Statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. Tribunalul a constatat caracterul politic al măsurii administrative a arestului și internării în colonie de muncă, aplicată reclamantei și mamei acesteia în perioada 07 august 1952-15 octombrie 1954, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și art. 3 din același act normativ. Deși tatăl reclamantei, B.A. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de crimă contra păcii și umanității, din probele administrate rezultă caracterul politic al acestei condamnări astfel că, în temeiul disp.

art. 1 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a constatat această împrejurare. Față de cele de mai sus, în temeiul disp. art. 4 și 5 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a admis cererea astfel cum a fost formulată, a cenzurat daunele solicitate cu privire la cuantumul acestora, dar a recunoscut în totalitate faptul că arestarea și detenția pe nedrept a reclamantei și mamei acesteia, cât și condamnarea nedreaptă a tatălui său a produs acestora suferințe pe plan moral, social și profesional, că aceste măsuri le-au lezat demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege și că, din acest punct de vedere, prejudiciul moral suferit justifică acordarea oricărei compensații materiale.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel, atât reclamanta M.R.L., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia nr. 199/ A din 24 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie , a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă; a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supusă mama reclamantei, ca nefondat; a respins capetele de cerere referitoare la plata despăgubirilor solicitate pentru acoperirea prejudiciului, suferit de reclamantă și de părinții săi, ca nefondate, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că, sub aspectul constatării caracterului politic al măsurii administrative aplicate mamei reclamantei, criticile formulate de pârâtul-apelant sunt întemeiate din perspectiva dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care stabilesc expres că, în cazul în care este vorba de o măsură administrativă care nu se încadrează în prevederile art. 3 din același act normativ, persoana care a fost supusă unei astfel de măsuri poate solicita constatarea caracterului politic, la aprecierea acestui caracter făcându-se aplicarea prin similitudine a prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009. Dispozițiile art. 1 din Legea nr. 221/2009, stabilesc condamnările care sunt recunoscute de drept ca având caracter politic, iar prevederile art. 3 din același act normativ, stabilesc măsurile administrative a căror caracter politic este recunoscut de lege.

Dispozițiile art. 4 din Legea nr. 221/2009, reglementează prin alin. (1) posibilitatea persoanelor care au fost condamnate penal în perioada martie 1945 - decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2), de a obține constatarea caracterului politic al condamnării, legiuitorul recunoscând această posibilitate atât persoanei condamnate cât și, după decesul acesteia, oricărei persoane interesate, inclusiv parchetului de pe lângă tribunalul în a cărui raza teritorială se află domiciliul persoanei interesate, iar prin alin. (2) reglementează posibilitatea persoanei care a făcut obiectul unei măsuri administrative, alta decât cele enumerate de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009.

De remarcat este faptul că, spre deosebire de situația condamnărilor politice, în ipoteza măsurilor administrative, care nu se pot încadra în prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, constatarea caracterului politic se poate cere doar de către persoana care a făcut obiectul măsurii respective, nerecunoscând această posibilitate și altor persoane interesate. Instanța de apel a apreciat că, în situația în care legiuitorul a vrut să extindă sfera persoanelor cărora le-a recunoscut posibilitatea de a cere constatarea caracterului politic, a făcut în mod expres acest lucru, ca în cazul condamnărilor, astfel că, per a contrario, în cazul în care nu a dorit acest lucru, a prevăzut clar că doar persoana care a fost victima măsurii administrative, alta decât cele care se regăsesc la art. 3 din Legea nr. 221/2009, este îndrituită să ceară constatarea acestui caracter.

Curtea de apel a considerat că aceasta este o dispoziție de excepție, care este de strictă interpretare și aplicare.

Faptul că prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009 recunosc dreptul la măsuri reparatorii, alături de cei care au fost condamnați sau supuși unor măsuri administrative, soțului și descendenților acestora până la gradul al doilea inclusiv, nu este de natură să conducă la altă concluzie, deoarece sfera subiectelor de drept la care se referă art. 5 este cea mai largă, fiind compusă atât din cei care pot cere măsuri reparatorii pentru prejudiciul suferit prin condamnări politice(caz în care, indiferent că este vorba de o condamnare politică considerată ope legis sau avem de-a face cu condamnare care nu se înscrie în categoria celor enumerate la art. 1 din Legea nr. 221/2009 și este necesară intervenția instanței de judecată, față de dispozițiile art. 4 alin. (1) teza a II a, constatarea caracterului politic și măsurile reparatorii pot fi cerute de toți cei enumerați în text, cât și din cei care pot solicita măsuri reparatorii pentru prejudiciile create prin aplicarea măsurilor administrative cu caracter politic, acestea fiind împărțite în două categorii: măsuri cu caracter politic de drept și măsuri ale căror caracter politic trebuie stabilit pe cale judiciară.

Instanța de apel a arătat că, în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, ope legis recunoscut, este evident că, atât cel în cauză, cât și soțul și descendenții până la gradul al doilea inclusiv pot cere despăgubiri, situația fiind nuanțată în cazul măsurilor al căror caracter politic are nevoie de recunoașterea justiției, în condițiile în care există o dispoziție specială care permite obținerea acestei constatări doar de către cel care a făcut obiectul măsurii respective.

Pe cale de consecință, faptul că în art. 5 din Legea nr. 221/2009 sunt menționați soțul și descendenții până la gradul al doilea inclusiv, ca persoane îndreptățite la despăgubiri, atât în cazul condamnărilor politice, cât și al măsurilor administrative (fără ca textul să facă vreo distincție) nu conduce la concluzia că acestora trebuie să li se recunoască calitatea de persoană îndreptățită să ceară constatarea caracterului politic al măsurii administrative, în condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, având în vedere dispozițiile speciale și restrictive ale acestui text de lege.

Pe cale de consecință făcând aplicarea acestor prevederi legale, constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supusă reclamanta a fost în mod corect admisă de prima instanță, dar în privința constatării caracterului politic al măsurii administrative aplicate mamei reclamantei, pentru motivele anterior expuse, acest capăt de cerere a fost în mod greșit admis. Curtea de apel a apreciat că susținerile apelantului-pârât pe acest aspect sunt corecte, în sensul că, constatarea caracterului politic a măsurilor administrative aplicate reclamantei și mamei acesteia se întemeiază pe dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și nu pe prevederile art. 3 din același act normativ, care reglementează măsurile administrative al căror caracter politic este de drept recunoscut de lege.

Chiar în ipoteza în care s-ar trece peste acest aspect, în condițiile în care s-ar da o interpretare extensivă dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, din perspectiva prevederilor art. 5 din același act normativ, curtea de apel a constatat că dovedirea acestor împrejurări nu poate avea finalitatea urmărită de reclamant (acordarea despăgubirilor), în actualul context legislativ, pentru motivele pe care instanța de apel le-a reținut în motivarea deciziei, sub acest aspect. În ceea ce privește caracterul politic al condamnării suferite de tatăl reclamantei, curtea de apel a considerat că prima instanță a făcut o corectă apreciere a probelor administrate în cauză și a dat în mod corect eficiență dispozițiilor legale aplicabile.

Așa cum rezultă din Decizia penală nr. 900/1992 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, prin care s-a admis recursul extraordinar declarat de procurorul general împotriva Decizie penale nr. 5696/1948 a fostei Curți București, prin care tatăl reclamantei a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică, 10 ani degradare civică și confiscarea averii pentru infracțiunea de crimă contra păcii și umanității, s-a reținut că principala cauză care a determinat condamnarea sa a fost reprezentată de semnarea procesului-verbal întocmit de comisia internațională constituită pentru investigarea morții celor 12 000 de soldați și ofițeri polonezi, prizonieri de război, prin care se finalizau lucrările anchetei și se concluziona că decesul acelor militari polonezi a avut loc în perioada martie - aprilie 1940, dată la care teritoriul URSS nu fusese încă invadat de către trupele germane.

Având în vedere că ulterior o comisie formată din specialiști ruși a infirmate cele constate prin acest proces verbal, susținând că soldații și ofițerii polonezi au fost împușcați de către trupele germane și că cercetarea efectuată în nul 1943 a fost o înscenare a Gestapoului și a Comisiei internaționale din care a făcut parte și tată reclamantei. Pe această bază faptică, A.B. a fost condamnat, reținându-se în sarcina sa că a semnat cu bună știință un act cuprinzând concluzii eronate, punându-se astfel în slujba hitlerismului și fascismului, defăimând statul sovietic. Prin Decizia penală nr. 900/1992, instanța supremă, admițând recursul extraordinar și casând decizia penală de condamnare l-a achitat pe tatăl reclamantei, cu înlăturarea pedepsei complimentare a confiscări averii.

Față de această situație, instanța de apel a apreciat că rezultă cu evidență că motivul condamnării penale a tatălui reclamantei a fost unul de natură politică, determinat de necesitatea de a servi interesele U.R.S.S., în a cărui sferă de influență se afla România la acel moment, astfel că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Curtea de apel a apreciat că nu mai era necesară obținerea de relații de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului, în condițiile în care exista o hotărâre de achitare a tatălui reclamantei, pronunțată în urma recursului extraordinar declarat de procurorul general, iar faptul că O.U.G.

nr. 214/1999 exclude din sfera sa de aplicare persoanele condamnate pentru infracțiuni contra umanității sau celor în cazul cărora s-a dovedit că au desfășurat activități cu caracter fascist în cadrul unei organizații sau mișcări de acest fel nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condițiile în care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, tatăl reclamantei a fost achitat cu privire la această infracțiune. În ceea ce privește despăgubirile acordate de prima instanță, curtea de apel a apreciat necesar să examineze modificările care au intervenit după formularea cererii de chemare în judecată de către reclamantă.

Curtea Constituțională, sesizată fiind cu o excepție de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a pronunțat prin Decizia nr. 1358/2010, în sensul constatării unei neconcordanțe cu legea fundamentală a prevederilor acestui text de lege, motivat de faptul că la edictarea sa, legiuitorul nu a respectat regulile de tehnică legislativă, dând astfel naștere unor reglementări paralele și a unor situații de incoerență și instabilitate, aducându-se atingere valorii supreme de dreptate, așa cum este consacrată de dispozițiile art. 1 alin. (3) din Constituție. Aceeași soluție cu aceeași argumentare, a fost dată de Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 1360/2010.

Concluzionând, față de cele statuate cu forță obligatorie de către Curtea Constituțională, în condițiile în care a expirat termenul de 45 de zile în care dispozițiile legale declarate neconstituționale sunt suspendate de drept, iar legiuitorul are posibilitatea de a interveni legislativ pentru remedierea deficiențelor, curtea de apel a constatat că prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, atât sub aspectul acordări de daune morale titularului (celui care a fost condamnat politic în timpul regimului comunist sau celui care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ abuzive), cât și sub aspectul îndreptățirii la obținerea acestor despăgubiri de către soțul și descendenții de gradul I și II ai titularului.

În ceea ce privește apelul reclamantei, prin care aceasta critică în esență insuficiența daunelor morale acordate de prima instanță, față de cele reținute cu privire la efectele declarării neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a apreciat că susținerile acesteia apar ca nefondate, calea de atac exercitată de aceasta urmând a fi respinsă ca atare. În apel reclamanta-apelantă a mai invocat, ca temei juridic și prevederile art. 504 C. proc. pen. Față de dispozițiile art. 294 C. proc.

civ., care instituie una dintre limitele efectului devolutiv al apelului, interzicând în față instanței de apel schimbarea părților, a obiectului și a temeiului juridic al acțiunii, precum și orice alte cereri noi, cu câteva excepții limitativ stabilite de legiuitor, curtea de apel a arătat că invocarea acestui text de lege în apel reprezintă o schimbare a cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, care intră sub incidența interdicției statuate de dispozițiile anterior menționate. Pe cale de consecință, instanța a considerat că nu se impune examinarea cauzei și din această perspectivă. Împotriva acestei decizii, au exercitat calea de atac a recursului, atât reclamanta M.R.L., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea recursului, reclamanta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, cu privire la constatarea caracterului politic al arestării și detenției mamei reclamantei, instanța în mod eronat a făcut aprecierea că dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu ar permite solicitarea după decesul persoanei a constatării caracterului politic al măsurii și că această acțiune ar fi una strict personala a persoanei în cauză. Argumentarea instanței vizează interpretarea eronata a art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, pe care „Curtea o consideră o dispoziție de excepție, care este de stricta interpretare si aplicare”. În realitate, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, chiar face trimitere la art. 1 alin. (3) („care se aplica corespunzător.”), text de lege ce reprezintă însăși o definiție a condamnării cu caracter politic, acesta incluzând și măsurile administrative abuzive.

Mai mult decât atât, relevant este și cuprinsul art. 5 alin. (1) din lege, ce stabilește în mod clar și fără echivoc faptul că „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic. sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, copil sau descendenții pot solicita instanței”. Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că, este de observat că interpretarea dată de către instanța de apel nu corespunde intenției legiuitorului însuși, ce nu a înțeles să facă diferențieri între o măsura de arest și o condamnare cu executare penală efectivă. Ar fi de altfel și absurd, în contextul în care după cum se poate observa, măsura arestului a durat peste 2 ani, o perioadă considerabilă, echivalentă sau chiar mai mare decât al unor alte persoane condamnate efectiv.

Nu în ultimul rând, în analiza integrală a cauzei este evident că toate cele trei condamnări ale familiei sunt strâns legate și relaționate, nefiind vorba de fapte distincte separate, astfel că o pretinsă inadmisibilitate a constatării caracterului politic de către succesori, mai ales în situația dată, ar goli practic legea de conținut. Pentru aceste motive, reclamanta a solicitat admiterea recursului cu consecința admiterii capătului de cerere ce vizează constatarea caracterului politic al arestului și detenție pentru o durata de peste 2 ani a mamei sale O.B. Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă susține nelegalitatea deciziei atacate cu privire la respingerea integrală a cererii de despăgubiri.

Curtea de Apel se rezumă la o analiză sumară și absolut insuficientă a cauzei, făcând o simplă apreciere de ordin general ce a condus la respingerea cererii de despăgubiri, respectiv invocarea Deciziilor Curții Constituționale, atât prin preluarea motivării acestora, cât și prin prezentarea caracterului acestora. Deși Curții de Apel i-a fost prezentată incidența prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, art. 6 alin. (1), art. 5 din Convenție, art. 3 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție, reglementări internaționale, precum și dispoziții constituționale și în materia dreptului comun intern, instanța nu a făcut nicio analiză a acestui cadru legislativ imperativ, neexistând nici măcar o referire sau contraargumentație care să conducă la soluția pronunțată, instanța evitând efectiv luarea în discuție și analiza dispozițiilor legale enunțate.

Este de neînțeles soluția instanței de apel, care având de analizat o condamnare nelegală și prejudiciile cauzate de aceasta, consideră că totuși nu se impune acordarea vreunei despăgubiri. Totodată, recurenta-reclamantă a considerat că asemenea condamnări și măsuri abuzive constatate ca fiind politice, reprezintă în mod incontestabil o constatare a unui prejudiciu cu titlu general, instanței de judecată revenindu-i rolul pentru fiecare caz în parte, să stabilească prejudiciul individual și despăgubirea aferentă; în cazul de față, prin decizia recurată, instanța de apel în mod nelegal a refuzat evaluarea prejudiciului suferit și a stabilirii despăgubirilor aferente prejudiciului suferit.

În continuare, s-a arătat că instanța de judecată este obligată ca, în materia drepturilor fundamentale ale omului, să efectueze o analiză din perspectiva întregii legislații și este obligată în mod constituțional conform art. 20 alin. (2) din Constituția României la a respecta prioritatea reglementărilor internaționale, inclusiv a Convenției și Protocoalelor Adiționale. Instanța internă este obligată la a stabili și acorda despăgubiri ținând cont de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție și de aplicabilitatea acestuia în sensul Jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) cu privire la noțiunea de „bun” și consecințele relative la dreptul de proprietate a acestora.

Recurenta reclamantă a invocat și dispozițiile art. 6 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Principiul „dreptului la o instanță” instituit de art. 6.1 din Convenție, reprezintă dreptul efectiv de acces, dar trebuie să fie supus unei limitări care să nu restricționeze sau să reducă accesul unei persoane într-o asemenea măsură încât esența dreptului să fie atinsă, o interpretare contrarie în sensul considerării existentei unei despăgubiri prestabilite prin lege pe aspectul despăgubirilor morale fiind inacceptabilă. Mai mult, elocventă este și Rezoluția nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, ce în cuprinsul art. 8 impune ca despăgubirile acordate foștilor deținuți politici din perioada comunistă să fie, pe de o parte acordate, iar pe de altă parte, cuantumul acestora să fie similar cu despăgubirile acordate în instanțele de drept comun la momentul actual.

Convenția nu permite recunoașterea unei încălcări (recunoaștere stabilita inclusiv prin lege potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009), fără ca aceasta să aibă consecința reparării prejudiciului.

De asemenea, în motivarea recursului s-a arătat și că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă”, adică dacă nu urmărește un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat” - Hotărârea Mesrc împotriva Belgiei, paragraful 33. Având in vedere existenta situațiilor de acordări efective de despăgubiri și soluționări irevocabile de cauze ce vizează condamnații politici, în primul rând, iar în al doilea rând având în vedere păstrarea reglementarii generale existența în materia răspunderii pentru prejudicii, nu se poate crea o discriminare prin refuzul nejustificat al despăgubirii în situații similare.

Consideră recurenta-reclamantă că în aprecierea cauzei este imperios necesar a fi avute în vedere cu prioritate prevederile internaționale aplicabile, respectiv Convenției privind apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și cele ale declarației universale ale drepturilor omului. Instanța de apel era obligată la aplicarea principiul enunțat, ce se regăsește de altfel și în cuprinsul Constituției României, art. 52 ce stabilește obligativitatea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de eroarea judiciară potrivit alin. (3), iar alin. (1) al aceluiași articol statuând necesitatea recunoașterii dreptului pretins și repararea pagubei, obligativitatea ca orice prejudiciu să fie dezdăunat, fiind instituit ca principiu conform art. 998-999 C. civ., ce instituie răspunderea civilă delictuală, devenite incidente prevederile art. 504 si următ.

C. proc. pen., ce statuează necesitatea reparării prejudiciului cauzat ca urmare a unei condamnări nelegale, prevederi incidente conform alineatului ultim al textului si in cazul “ persoane private de libertate după . dezincriminarea faptei”. Pentru justa apreciere a prejudiciului în vederea stabilirii daunelor morale ce se cuvin este necesară analiza efectivă a condamnărilor, a modului în care s-au dispus condamnările și a consecințelor acestora, în toate aspectele vieții. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. O primă critică vizează faptul că atât instanța de apel, cât și instanța de fond, în temeiul art. 1 alin. (3) și art. 3 din Legea nr. 221/2009 constată, prin aplicarea în mod greșit a normelor incidente, caracterul politic al măsurii administrative a internării în colonie de muncă aplicată reclamantei.

Contrar constatării instanței de fond, menținută de instanța de apel, în sensul aplicării art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, pârâtul arată că se constată caracterul politic al unei condamnări care nu există și care nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată, în condițiile în care, în speță, măsurile dispuse au fost de natură administrativă, iar normele legale incidente în cauză sunt cele cuprinse în textul art. 3 din Legea nr. 221/2009. În ceea ce privește constatarea caracterului politic al condamnării tatălui reclamantei, care, de asemenea a fost menținută de instanța de apel ca temeinică și legală, consideră pârâtul-recurent, de asemenea, că atât instanța de apel, cât și instanța de fond au făcut o aplicare greșită a temeiului de drept la situația de fapt, întrucât tatăl reclamantei a fost condamnat pentru infracțiuni contra păcii și umanității, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) din O.U.G.

nr. 214/1999. Conform acestui text de lege, prevederile O.U.G. nr. 214/1999 nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității sau celor în cazul cărora s-a dovedit că au desfășurat o activitate cu caracter fascist în cadrul unei organizații sau mișcări de acest fel. Din analiza materialului probator aflat la dosarul cauzei, rezultă că infracțiunea săvârșită de tatăl reclamantei, infracțiunea de crimă contra păcii și umanității, nu se regăsește în sfera infracțiunilor pentru care legiuitorul le recunoaște caracterul politic fie de drept, fie pe baza constatării instanței de judecată.

Mai mult, a se invoca, de către instanța de apel, că „motivul condamnării penale a tatălui reclamantei a fost unul de natură politică, determinat de necesitatea de a servi interesele U.R.S.S., în a cărei sferă de influență se afla România la acel moment”, nu poate conduce, în opinia noastră, la constatarea că infracțiunea reținută în sarcina sa are un caracter politic, ce se impune a fi cenzurat de către instanța de control judiciar. Recurentul-pârât a arătat că, nu motivul condamnării este hotărâtor în aprecierea caracterului politic al infracțiuni, ci scopul săvârșirii faptei respective, ceea ce se poate constata că niciunul din scopurile enunțate de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 nu se verifică în cauza de față, atât în ceea ce privește constatarea caracterului politic al condamnării tatălui apelantei-reclamantei, dar și cel al măsurii administrative a arestului și internării în colonia de muncă aplicată apelantei-reclamante.

Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente: Recursul pârâtului vizează greșita constatare a caracterului politic al măsurii administrative aplicate reclamantei și al caracterului politic al condamnării tatălui reclamantei. Caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supusă reclamanta a fost stabilit de către instanța de apel cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, ce sunt incidente în cauza de față. Astfel, stabilind situația de fapt în speță, instanțele au reținut că reclamanta a fost supusă unor anchete și cercetări, a fost deținută în condiții care i-au afectat sănătatea fizică și morală, viața de familie și socială.

Această situație a reclamantei a fost încadrată corect în textul de lege enunțat, constatându-se caracterul politic al măsurii administrative aplicate acesteia. În ceea ce privește caracterul politic al condamnării suferite de tatăl reclamantei, la situația de fapt stabilită, instanța de apel a dat în mod corect eficiență dispozițiilor legale aplicabile. Prin decizia penală nr. 900/1992, instanța supremă, admițând recursul extraordinar și casând decizia penală de condamnare, l-a achitat pe tatăl reclamantei, cu înlăturarea pedepsei complimentare a confiscări averii. Ca urmare, rezultă cu evidență că motivul condamnării penale a tatălui reclamantei a fost unul de natură politică, fiind incidente dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, ce au fost corect interpretate și aplicate de curtea de apel.

Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă invocă greșita respingere a capătului de cerere ce vizează constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicate mamei sale O.B. Sub aspectul constatării caracterului politic al măsurii administrative aplicate mamei reclamantei, critica formulată nu este fondată din perspectiva dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Este de reținut că, spre deosebire de situația condamnărilor politice, în ipoteza măsurilor administrative, care nu se pot încadra în art. 3 din Legea nr. 221/2009, constatarea caracterului politic se poate cere doar de către persoana care a făcut obiectul măsurii respective, nerecunoscând această posibilitate și altor persoane interesate.

Prin urmare, reclamanta-recurentă nu face parte din categoria persoanelor îndreptățite să solicite constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva mamei sale, având în vedere că textul de lege se adresează strict persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative. Legiuitorul a avut în vedere exclusiv categoria persoanelor asupra cărora au fost luate măsuri administrative. Dacă legiuitorul ar fi dorit să stabilească un anume drept sau o categorie de drepturi și în beneficiul descendenților persoanelor decedate, atunci ar fi folosit o exprimare din care ar fi rezultat fără echivoc o astfel de intenție. Celelalte critici formulate de reclamantă prin motivele de recurs aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire ( facta pendentia ), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.

1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

În fine, critica prin care se susține că instanța de apel ar fi putut lua în considerare alt temei de drept, respectiv art. 998-999 C. civ., precum și art. 504-505 C. proc. pen., este de reținut că instanța superioară de fond nu ar fi putut să analizeze pretențiile reclamantei din perspectiva art. 998-999 C. civ., raportate la principiile statuate prin art. 504-505 C. proc. pen., deoarece dacă ar fi procedat astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenții, lucru posibil doar cu nesocotirea art. 294 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.

Față de toate considerentele reținute, recursurile vor fi respinse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta M.R.L. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 199/ A din 24 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2012.