ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5218/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5218/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanta D.I.R.A. a

chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

și a solicitat instanței să dispună, prin hotărârea pe care o va pronunța,

obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000.000 euro, în echivalent RON la data

plății, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său,

D.V., prin privarea de libertate în mod nelegal și abuziv, într-un loc de

deținere, prin act administrativ, începând cu data de 21 iulie 1951 și până la

30 aprilie 1956, adică o perioadă de 5 ani. Această măsură a fost dispusă în

baza art. 193 C. pen.

Prin Sentința civilă nr. 1770 din 22

noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea

ca neîntemeiată.

În justificarea soluției, prima instanță a

reținut că, prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010,

Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a

Finanțelor Publice Constanța, și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare,

sunt neconstituționale.

De asemenea, prin aceeași decizie, s-a

constatat că, având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1

1

) din

Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac

trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol,

trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin

declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind

neconstituțional. A mai considerat că, așa cum a statuat în jurisprudența sa

(Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 294/05.05.2010),

atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile

publice urmează să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele

și dispozitivul acestei decizii.

Conform art. 147 alin. (1) din Constituție,

„dispozițiile din legile (...) constatate ca fiind neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul (...), după caz, nu pune

de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata

acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept.".

Acțiunea reclamantei are ca obiect acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a condamnării cu caracter

politic a tatălui său, încadrându-se astfel în prevederile legale declarate

neconstituționale și care nu mai pot fi aplicate. De asemenea, decizia Curții Constituționale

are efect imediat, inclusiv asupra acțiunilor deja introduse, în caz contrar

ajungându-se la crearea unor situații discriminatorii între reclamanți în

raport de data formulării cererilor de chemare în judecată.

Prin Decizia nr. 508 A din 16 mai 2011,

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta D.I.R.A., având

în vedere următoarele argumente:

Cu titlu preliminar, instanța de apel a

reținut că inadmisibilitatea, ca noțiune juridică neutilizată de dreptul

procesual civil și apărută ca o creație jurisprudențială, circumstanțiază

modalitatea de soluționare prin respingere a unei cereri cu care este sesizată

instanța, în situația în care aceasta apreciază că există un impediment de

ordin legal pentru exercitarea deplinei sale jurisdicții prin examinarea cauzei

pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât și a celor de drept puse în

discuție de către reclamant. Din acest motiv, s-a reținut că respingerea unei

cereri ca inadmisibilă apare ca o ingerință în dreptul reclamantului de acces

la o instanță și de aceea este contrară art. 6 din Convenția Europeană pentru

Apărarea Drepturilor Omului în măsura în care nu îndeplinește exigențele

conturate în jurisprudența Curții de la Strasbourg.

Cu privire la hotărârea care face obiectul

apelului, instanța de apel a constatat că motivul pentru care a fost respinsă

cererea nu este reținerea unui impediment în constatarea existenței sau

inexistenței dreptului la despăgubiri, ceea ce ar constitui, într-adevăr, un

refuz al analizei substanțiale a argumentelor prezentate de reclamantă în

cadrul raționamentului său, ci acela că, urmare a pronunțării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial

la 15 noiembrie 2010, dreptul reclamantei de a obține acele despăgubiri nu

există, nemaisubzistând în ordinea juridică temeiul legal pentru acordarea lor.

S-a reținut că maniera în care a procedat

prima instanță, prin analizarea pretenției reclamantei în lumina cadrului legal

așa cum se prezintă acesta în lumina deciziei Curții Constituționale nu

demonstrează constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a

pârâtului la plata despăgubirilor, ci, din contră, o modalitate de soluționare

a acesteia, chiar dacă în sensul respingerii cererii.

Astfel, s-a avut în vedere că în mod corect,

prima instanță a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

publicată în Monitorul Oficial la 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a

constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Pe cale de consecință, instanța de apel a

reținut că în prezent prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, și-au încetat de

drept efectele, împrejurare față de care s-a respins apelul reclamantei, ca

nefondat.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat

recurs reclamanta D.I.R.A., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând

că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a legii întrucât

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 - care erau în vigoare

la data introducerii cererii de chemare în judecată, sunt aplicabile pe tot

parcursul procesului, până în momentul în care, sub imperiul acestei legi, se

soluționează acțiunea, în mod definitiv și irevocabil.

Prin urmare, în opinia recurentei reclamante,

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se aplică decât pentru viitor,

nu și cauzelor în curs de soluționare la data publicării sale.

De asemenea, susține recurenta, decizia

atacată a încălcat principiile egalității și al nediscriminării, iar decizia

Curții Constituționale nu împiedică aplicarea cu prioritate a pactelor și

tratatelor internaționale, conform art. 20 din Constituție, și, ca atare,

statuările Curții Europene a Drepturilor Omului au prioritate față de cele ale

Curții Constituționale.

Totodată, consideră recurenta-reclamantă că,

greșit instanțele nu au analizat cererea pe fond sub aspectul întinderii

prejudiciului moral și a măsurii în care acesta a fost acoperit prin măsuri

reparatorii anterioare, în lumina dispozițiilor Legii nr. 221/2009 aplicabile

în speța de față, ceea ce a adus atingere dreptului recurentei la un proces

echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție.

Recursul nu este fondat.

Înainte de pronunțarea deciziei atacate,

precum și a sentinței instanței de fond, a fost dată Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, prin

care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, au fost declarate neconstituționale.

În speță, încetarea efectelor juridice ale

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă

că, la data judecării recursului nu se mai poate ține cont de o dispoziție

declarată neconstituțională.

Problema de drept care se pune în speță nu

este, deci, cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptățită la

acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei

supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se

prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul

Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr.

47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată

prin Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că s-a stabilit că decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o decizie definitivă.

Or, în speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761/15.11.2010 a deciziei Curții Constituționale nu se pronunțase nici

sentința instanței de fond, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data

publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că fiind promovată acțiunea

la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența

unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul

cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147

alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei

generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Și în practica Curții Europene a Drepturilor

Omului se recunoaște eficiența controlului realizat de instanța de contencios

constituțional.

Sub acest aspect, având a se pronunța asupra

unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei),

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Nu se poate spune că

un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp

după intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost declarat neconstituțional

ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții. De

aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor

vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată.

De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor

lor se va face în baza legii, așa cum era ea la momentul introducerii cererii

lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării

hotărârii".

Dreptul de acces la tribunal și protecția

conferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu

înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în

ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de

neconstituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile procesului nu

se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile

legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu

putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că

asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în

fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca

un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie

astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct

de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este

cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe

care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le

legitimează.

Situația de dezavantaj în care recurenta

susține că s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul așa-zisei discriminări constă în

pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de neconstituționalitate ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin nerespectarea efectelor

obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În ce privește Declarația Universală a

Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

și Adunării Generale a O.N.U., acestea sunt documente politice internaționale

cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. și, respectiv, ale

Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că nu au

aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din

Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

Având în vedere aceste considerente, recursul

este nefondat și va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta D.I.R.A. împotriva Deciziei nr. 508A din 16 mai 2011 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12

septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ