ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2923/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2923/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la 23 iulie 2010, V.B.J.M.

a solicitat, în baza Legii nr.

221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor în favoarea

reclamantei, în cuantum de 500.000 Euro, contravaloarea în lei la data plății,

pentru prejudiciul moral suferit urmare condamnării politice pe nedrept a

defunctului său tată M.R. pentru presupusa săvârșire a crimei de deținere de

arme militare tară a avea permis prevăzută de art. 30 și art. 33 din Legea nr.

190/1947, a executării pedepsei pentru perioada de 1 an și 6 luni și a

consecințelor cauzate de acestea.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința nr. 1797 din 23 noiembrie 2010

a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a constatat că prin decizia nr. 1358/2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

S-a reținut că acțiunea reclamantei

privește acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat urmare

condamnării cu caracter politic, încadrându-se așadar în prevederile legale

declarate ca neconstituționale și care nu mai pot fi aplicate.

De asemenea, s-a apreciat că decizia

Curții Constituționale are efect imediat, inclusiv asupra acțiunilor deja

introduse, în caz contrar ajungându-se la crearea unor situații discriminatorii

între reclamanți în raport de data formulării cererilor de chemare în judecată.

Soluția primei instanțe a fost

menținută de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 133A din 19 aprilie 2011,

prin care, în majoritate, s-a respins,

ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului.

In ceea ce privește motivul de apel

prin care s-a susținut că decizia Curții Constituționale nu s-ar putea aplica

decât litigiilor începute după publicarea sa în Monitorul Oficial, curtea l-a

constatat nefondat având în vedere că în conformitate cu prevederile art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

S-a considerat că nu se poate pune

semnul egalității, ca efecte juridice, între abrogarea, explicită sau

implicită, a unei norme juridice (care provine de la legiuitor și duce la

crearea unui conflict de legi în timp ivindu-se problema juridică a aplicării

legii materiale în timp) și încetarea efectelor unei norme juridice urmare

declarării neconstituționalității sale.

Potrivit art. 147 alin. (4) din

Constituție de la data publicării, deciziile Curții Constituționale sunt

general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Dacă s-ar fi considerat că legea

aplicabilă în cauză este cea de la momentul introducerii cererii de chemare în

judecată, chiar dacă pe parcursul procesului, norma pe care se întemeia

acțiunea, a fost declarată neconstituțională, nu s-ar mai găsi nicio

justificare pentru înlăturarea de la aplicare a normei declarate

neconstituționale în cazul unei excepții invocate, de exemplu, chiar în recurs,

în cadrul dispozițiilor anterioare ale Legii nr. 47/1992, când era aplicabilă

dispoziția privind suspendarea litigiului până la judecarea excepției și cu

atât mai puțin pentru aplicarea motivului de revizuire prevăzut de art. 322

pct. 10 C. proc. civ.

De altfel, Curtea Constituțională s-a

pronunțat cu privire la întinderea efectelor deciziilor prin care se constată

neconstituționalitatea unor dispoziții legale, prin decizia nr. 169 din 2

noiembrie 1999.

Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010

s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Ca urmare a prevederii

constituționale, încetarea efectelor dispoziției legale declarate

neconstituționale duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de

instanță.

Astfel, dispoziția declarată

neconstituțională era cea prin care reclamanta a fost repusă în termenul de a

cere daune morale pentru fapta ilicită care face obiectul legii, iar prin

încetarea efectelor acestei dispoziții legale, a dispărut temeiul de drept

substanțial pentru cererea formulată de aceasta.

In aceste condiții, s-a constatat că

era inutilă analizarea dacă situația de fapt, în speță, a fost dovedită și dacă

se încadrează în temeiul de drept declarat neconstituțional.

Nu s-a putut reține existența unei

„speranțe legitime" a reclamantei la obținerea unor compensații pentru

acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu

referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate

neconstituționale, care ar fi devenit iluzorie, acest aspect reieșind din chiar

în motivarea deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Conform jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului, „speranța legitimă" este legată de modul în care o

cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern;

o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv

să fie susținută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală

solidă.

In această situație, dreptul la

despăgubiri nu se năștea ex lege, ci era supus condiției de a formula o cerere

și de a fi admisă de autoritatea judiciară competentă; petentul nu putea astfel

să se aștepte că dreptul său la despăgubiri se va materializa fără urmarea cu

succes a procedurii judiciare, care presupunea trecerea unei perioade de timp

și în cursul căreia autoritățile trebuiau sa verifice dacă petentul îndeplinea

condițiile pentru acordarea despăgubirilor.

In același sens sunt și statuările

CEDO în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României din 12 octombrie 2010,

para. 142.

Or, nu s-a putut reține că un act

legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind

contrar principiilor constituționale esențiale și a fost și găsit ulterior

neconstituțional pe acest motiv poate reprezenta o bază legală solidă în sensul

menționat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenței Curții Europene.

Curtea a reținut că dispoziția legală

referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui

mecanism ad-hoc, extraordinar și nici nu a fost abrogată de legiuitor (nu se

poate pune semnul egalității între abrogare, fie ea și implicită și încetarea

efectelor urmare declarării neconstituționalității), neputându-se invoca o procedură

neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului

declanșat de reclamantă, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca

rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de

constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate vorbi despre

faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.

Soluția a fost apreciată ca fiind în

acord cu jurisprudența CEDO (cauza Slavov contra Bulgariei), cât timp instanța

de contencios European a reținut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu

garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de

apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se

asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar

anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să

se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi

nedreptăți.

Împotriva acestei ultime decizii a

declarat recurs reclamanta V.B.M.J.,

întemeiat

pe prevederile pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., solicitând admiterea

acestuia, iar în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare în fond și, în subsidiar, modificarea hotărârii.

A arătat că instanțele fondului și-au

motivat soluțiile de respingere folosind argumente contradictorii sau străine

de natura pricinii.

A criticat astfel respectivele

hotărâri prin faptul că s-a apreciat greșit că decizia Curții Constituționale

s-ar aplica inclusiv acțiunilor deja introduse, pentru că în caz contrar s-ar

ajunge la crearea unor situații discriminatorii între reclamanți în raport de

data introducerii cererii.

A arătat că decizia nr. 1358/2010 nu

se aplică și cazurilor aflate deja pe rolul instanțelor de judecată, legea

neputându-se aplica retroactiv.

A solicitat a se observa și diferența

de timp dintre adoptarea Legii nr. 221/2009 și decizia Curții Constituționale,

de aproximativ 9 luni.

Raliindu-se opiniei separate

formulate, recurenta a considerat că soluția de neconstituționalitate nu-i

poate îngrădi dreptul de a beneficia de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.

A solicitat totodată a se observa că

prin decizia nr. 1358/2010 s-a constatat neconstituționalitatea unei dispoziții

prin era recunoscut un drept la despăgubiri, care din perspectiva art. 1 din

Protocolul nr. 1 la CEDO constituie un „bun" sau cel puțin o „speranță

legitimă".

Un alt mod de interpretare ar duce la

eliminarea cu caracter retroactiv a unui drept, încălcându-se astfel

dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României.

De asemenea, s-ar încălca dispozițiile

impuse de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO fiind vorba de o „lipsire de

bun", fără temei legal.

A conchis că rezultă clar că

declararea neconstituționalității dispozițiilor prin care se recunoaște un

drept la despăgubiri morale trebuie să producă efecte numai pentru viitor,

efecte echivalente abrogării respectivei dispoziții, urmând ca acele acțiuni

exercitate anterior publicării deciziei nr. 1358/2010 să fie soluționate

potrivit legii în vigoare la momentul formulării cererii.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare în

considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept care se pune în

speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în

M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi

analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al

deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în

Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

In raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și

erga omnes

, se aplică și acțiunilor

în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest

sens.

Se reține că această problemă de drept

a fost dezlegată prin decizia nr.12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta

Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. al

României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie

pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit că decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula

tempus regit actum

.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

In speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul acesteia.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga

omnes

și ex nune

ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta

nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat,

recursul declarat în cauză de reclamantă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.B.M.J. împotriva deciziei nr. 133A

din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 2 mai 2012.