ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4284/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4284/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 1390 din 15 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, s-a admis în parte acțiunea reclamantului B.A.A. și în

consecință a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la

plata sumei de 7.000 euro, în echivalent RON, cu titlu de despăgubiri civile pentru

măsura condamnării cu caracter politic luată față de reclamant.

În justificarea soluției prima instanța a reținut, în

esență, că reclamantul a fost condamnat la 8 luni închisoare contravențională pentru

activitate subversivă, condamnare cu caracter politic, în sensul art. 1 din Legea

nr. 221/2009 ceea ce dă dreptul la despăgubiri.

De asemenea s-a reținut, în conformitate cu art. 5

lit. a) din Legea nr. 221/2009 că orice persoană care a suferit condamnare cu caracter

politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 ori au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acesteia, soțul

sau descendenții până la gradul II inclusiv pot solicita, în termen de 3 ani de

la intrarea în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Tribunalul a reținut că prin măsura de condamnare a reclamantului

i-au fost cauzate acestuia suferințe psihice și i-au fost atinse onoarea și demnitatea

sa de persoană, condamnarea și-a pus amprenta și asupra vieții de familie. De asemenea,

condamnarea l-a pus în situația de a nu-și termina studiile și să-și exercite o

profesie corespunzătoare pregătirii sale.

În ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a

arătat că vor fi înlăturate dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 prin raportare la

art. 14 cât și la Protocolul nr. 12 al Convenției pentru apărarea drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului, O.U.G. nr. 62/2010 cuprinzând dispoziții contrare

convenției.

S-a arătat că O.U.G. nr. 62/2010 a creat un tratament

distinct persoanelor care au depus cerere la momentul intrării în vigoare a acestui

act normativ de persoanele care au urmat aceeași procedură dar numai pe temeiul

Legii nr. 221/2009 și anterior O.U.G. nr. 62/2010, fapt ce duce la o încălcare a

principiului egalității și nediscriminării, fără să existe o motivare obiectivă

și rezonabilă.

De asemenea, s-a arătat că în baza art. 14 din Convenție,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o diferență de tratament este

discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă adică dacă nu

se urmărește în scop legitim, ori dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate

între mijloacele utilizate și scopul vizat.

S-a mai arătat că principiul egalității și interzicerii

discriminării a fost reluat în Protocolul nr. 12, unde la art. 1 se prevede că exercitarea

oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare.

Față de aceste considerente instanța a apreciat că reclamantul este îndreptățit

la plata sumei de 7.000 euro, cu titlu de despăgubiri civile pentru condamnarea

cu caracter politic, în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României din

ziua plății. În baza art. 274 C. proc. civ. și art. 276 C. proc. civ. a obligat

pârâții și la 5.000 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 465A din 4 mai 2011 Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins,

ca neîntemeiat, apelul formulat de apelantul-reclamant B.A.A.; a admis apelurile

formulate de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice - Municipiul București și apelantul Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și în consecință a schimbat

sentința apelantă în sensul că a respins acțiunea reclamantului, în totalitate ca

neîntemeiată.

Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de apel a

avut în vedere următoarele considerente.

În ce privește apelul pârâtului și apelul Ministerului

Public critica privind lipsa de temei legal al pretențiilor reclamantului urmare

a constatării caracterului neconstituțional al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 modificat prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a reținut a fi fondată, având consecințe

și asupra aplicării în speță a dreptului comunitar.

Astfel, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție dacă

exista neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului,

la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale

cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile.

În raport de acest text constituțional pentru a face aplicarea

dispozițiilor din tratate și pacte la care România este parte, este mai întâi necesar

să se verifice existența neconcordanței sau mai bine spus lipsa de conformitate

între un text din legea internă și un text din Convenție.

Numai în această ipoteză se poate trece la înlăturarea

legii interne dacă este mai puțin favorabilă și aplicarea unui text din Convenție.

În speță, efectul declarării caracterului neconstituțional

al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2009

a fost suspendarea efectelor acestor dispoziții.

În ce privește apelul reclamantului, s-a reținut pe de

o parte că acesta a beneficiat de dispozițiile Legii nr. 118/1998, lunar primind

o sumă de 133 RON și totodată perioada condamnării este considerată vechime în muncă.

De asemenea reclamantului i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

Există deci o reparație acordată deja reclamantului.

Cu privire la cuantumul daunelor acordate de instanță

s-a reținut că în dreptul intern în urma constatării caracterului neconstituțional

al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai exista temei de drept

substanțial iar aplicarea directă a dreptului comunitar, față de art. 20 din Constituție,

nu se poate face deoarece nu exista cei doi termeni ai comparației.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal, reclamantul B.A.A.

În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul a susținut

că din cuprinsul deciziei recurate nu reiese cu claritate care este motivul pentru

care cererea sa a fost respinsă ca neîntemeiată.

Se mai arată că instanța de apel, prin decizia pronunțată

a făcut o gravă confuzie între dreptul comunitar și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate

iar în rejudecare admiterea apelului reclamantului și respingerea apelurilor declarate

de Ministerul Public și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs

invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că

recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității textului de lege arătat

este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și

are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor

întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că Decizia

Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile

publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu

și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc

efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela

al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi

definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de

natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde

în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea

ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data

întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care

se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul

este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar

și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse

unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes

general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată

însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în

vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale,

în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de

aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi

de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se

verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție

de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe

asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi

considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor Deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia nr. 3 din 04

aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „Deciziile Curții Constituționale

sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea

ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează",

că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate,

această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional,

iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele

erau obligate să se conformeze Deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență

actelor normative declarate neconstituționale".

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din

punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri

pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată

de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun"

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul

anterior apariției Deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența

unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare

nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul

drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse

din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun", potrivit jurisprudenței

instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori

patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are

cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere

unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea

anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că

ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității

de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție"

atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul

procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării

jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate

fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare

patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva

României - M. Of.  nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza

Ionescu și Mihăilă contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele

s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii

condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul

procedurii judiciare pe care o demaraseră".

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în

temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite

de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât,

dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel

de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul

nr. 1.

În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o

creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât

dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea

lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, hotărârea

din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să

fi confirmat dreptul anterior apariției Deciziei Curții Constituționale, nu se poate

vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât

situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face

generic referire reclamantul.

Referitor la noțiunea de „speranță legitimă", fiind

vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță,

el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern,

respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară

și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României,

parag. 137).

O asemenea jurisprudența nu s-a conturat însă până la

adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă"

nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine,

la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care

a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale

nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.".

Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței

de apel a fost pronunțată la data de 4 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate

de recurent sunt nu numai nefondate, dar nici nu se circumscriu dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ, astfel că în aplicarea dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul

B.A.A. împotriva deciziei nr. 465A din 4 mai 2011 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2012.