ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 489/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 489/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița, sub nr. 3427/98/2009, reclamanta

O.G.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, acordarea de despăgubiri civile în sumă de 250.000 euro,

reprezentând prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative

abuzive cu caracter politic luate de Statul Român împotriva sa și a familiei

sale prin strămutarea din localitatea Jamu Mare, județul Timiș și stabilirea

domiciliului obligatoriu pe raza localității Perieți, sat Fundata, județul

Ialomița, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin decizia

M.A.I. nr. 200/1951 și nr. 6100/1955.

Prin sentința civilă

nr. 1590/F din 05 noiembrie 2009, Tribunalul Ialomița – secția civilă a respins

acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

În pronunțarea

acestei hotărâri, Tribunalul a reținut că măsura luată împotriva reclamantei și

a familiei sale prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 constituie o măsură

administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr.

221/2009, dar, potrivit art. 5 lit. a) din aceeași lege, despăgubirile se

acordă doar în cazul prejudiciului moral suferit prin condamnare.

Cum, în cauză,

reclamanta nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri

administrative cu caracter politic, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral, cererea acesteia

fiind respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta O.G.V.

Prin decizia civilă

nr. 101/A din 04 februarie 2011, Curtea de Apel București – secția a IV-a

civilă a admis apelul declarat de apelanta reclamantă, a schimbat, în tot,

sentința civilă apelată, în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamantă

și a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la

plata sumei de 1000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății

efective, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, către reclamantă.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

La data formulării

cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, în forma în

care a fost publicată în M. Of. nr. 396 din 11 iunie 2009, care la art. 5 alin.

(1) prevedea că „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acestuia până la gradul al II-lea inclusiv pot

solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data

intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”.

Prin art. I pct. 1

din O.U.G. nr. 62/2010 – ce a fost publicată în M. Of. nr. 446 din 01 iulie

2010, deci, a intrat în vigoare după data pronunțării hotărârii de primă

instanță - a fost modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în

sensul că a fost stabilită o limită maximă a cuantumului despăgubirilor, însă

aceste dispoziții legale modificatoare au fost declarate neconstituționale prin

decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010.

De asemenea,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în redactarea

avută anterior modificării prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, au fost

declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010, la inițiativa Statului Român.

În baza

probelor administrate în cauză, prima instanță a reținut în mod corect situația

de fapt, în sensul că reclamantei, împreună cu familia sa, i s-a stabilit

domiciliul obligatoriu în comuna Fundata, raion Slobozia, în baza deciziei M.A.I.

nr. 200/1951, deoarece, în 1944, a fugit din U.R.S.S. Restricția cu privire la

domiciliu a fost ridicată în data de 03 septembrie 1955, în baza deciziei M.A.I.

nr. 6100/1955.

Măsura

administrativă dispusă în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951 este calificată în

mod expres de către legiuitor, prin dispozițiile art. 3 lit. e) din Lege, ca

fiind o măsură administrativă cu caracter politic de drept.

Însă, Curtea constată

că instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile de drept substanțial

cuprinse în Legea nr. 221/2009, la situația de fapt astfel stabilită.

Este

întemeiat primul motiv de apel, prin care apelanta-reclamantă a susținut faptul

că, în mod greșit, instanța de fond a făcut o interpretare restrictivă a

textului de lege și că reclamanta este îndreptățită la repararea prejudiciului

moral suferit prin luarea măsurii administrative a strămutării și stabilirii

domiciliului obligatoriu, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009.

Astfel,

din Expunerea de motive și Avizul Consiliului Legislativ referitor la Proiectul Legii nr. 221/2009, Curtea a reținut că intenția expresă a legiuitorului a fost în

sensul asimilării efectelor unor măsuri administrative cu caracter politic cu

cele ale unei condamnări cu caracter politic.

Că acesta a fost

scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 221/2009 reiese și din

modificarea operată prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, conform căruia

acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare se va

acorda (într-un anumit cuantum) “pentru persoana care a suferit condamnarea cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic”. Prin decizia nr. 1354

din 22 octombrie 2010, Curtea Constituțională a constatat

neconstituționalitatea art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru rațiuni ce

țin de plafonarea cuantumului despăgubirilor, nefiind criticată rațiunea

legiuitorului de a explicita cât mai clar categoria persoanelor ce pot solicita

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Drept urmare, Curtea

a constatat că despăgubirile morale se acordă și în cazul aplicării unor măsuri

administrative cu caracter politic, nu doar în cazul condamnărilor, atâta timp

cât această posibilitate este expres prevăzută de lege.

Pe parcursul

soluționării apelului au fost pronunțate și publicate în M. Of. deciziile

Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, 1358 și 1360 din 21

octombrie 2010, în raport de care, prin concluziile scrise, intimatul-pârât a

solicitat să se constate că acțiunea a rămas fără temei legal.

Curtea a

considerat că, în cauză, sunt aplicabile în continuare dispozițiile Legii nr.

221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acțiunii, pentru

următoarele argumente:

drept aplicabil în căile de atac, din punctul de vedere al aplicării legii în

timp, este acela conform căruia instanța de control judiciar va verifica

legalitatea și temeinicia (sau numai legalitatea – în situația căii

extraordinare de atac a recursului) hotărârii pronunțate de instanța ierarhic

inferioară în funcție de legea de drept substanțial în vigoare la data

pronunțării hotărârii atacate - tempus regit actum.

În interpretarea

dispozițiilor din art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, care prevăd că

deciziile Curții Constituționale au efect numai pentru viitor, coroborate cu

principiile constituționale ale neretroactivității legii și asigurării

securității juridice, Curtea a constatat că norma juridică de drept substanțial

cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (ce a fost

declarată neconstituțională prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010) nu va rămâne fără efect și pentru trecut, adică de la data

introducerii acțiunii prin care reclamanta a invocat respectiva normă juridică,

deoarece, în acest caz, s-ar pune problema retroactivității efectelor

deciziilor de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate, respectiv al

aplicării lor de la un moment anterior publicării în M. Oficial.

doilea rând, Curtea a considerat că respingerea acțiunii formulate de

reclamantă pe considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a

declarării neconstituționalității sale pe parcursul soluționării căii de atac,

ar veni în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de

art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul

juridic aplicat nu poate fi diferit, cât și principiului nediscriminării,

consacrat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care

interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care

Convenția le reglementează, prin raportare la principiul egalității armelor,

consacrat de art. 6 alin. (1) din Convenția C.E.D.O., care a fost explicitat în

jurisprudența instanței de contencios a drepturilor fundamentale ale omului în

sensul că intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul

de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu, putând

fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar

substanței acestui drept.

În ceea

ce privește cuantumul despăgubirilor, Curtea a avut în vedere faptul că mutarea

forțată într-o altă localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu, măsură

fundamentată pe criterii exclusiv politice, reprezintă o formă a lipsirii de

libertate, măsură ce a avut repercusiuni și în planul vieții private și

profesionale a persoanei în cauză, producându-i incoveniente atât pe plan fizic

(cauzate de pierderea confortului), cât în plan social (afectarea onoarei și

reputației, a relațiilor cu prietenii, apropiații), valori care definesc

personalitatea umană.

Curtea a constatat

că, în baza Decretului-lege nr. 118/1990, reclamantei i s-a recunoscut perioada

18 iunie 1951-07 iulie 1955 ca fiind vechime neîntreruptă în muncă; i s-a

acordat o indemnizație lunară în sumă de 821 lei (ulterior indexată), precum și

toate celelalte drepturi acordate de art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr.

118/1990, prin hotărârea nr. 169 din 27 septembrie 1990; iar, în baza O.U.G.

nr. 214/1999, a fost emisă decizia nr. 749 din 17 mai 2007 a Comisiei pentru

constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, prin care

reclamantei i-a fost recunoscută și calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă, beneficiind de toate drepturile prevăzute de acest act normativ.

În consecință, dând

eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, Curtea a

considerat justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de

apelanta-reclamantă cu titlu de prejudiciu moral și a apreciat că suma de 1.000

euro este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă

prin instituirea măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu.

Împotriva

sus-menționatei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Ialomița.

În dezvoltarea

criticilor formulate, pârâtul a arătat următoarele:

instanței de apel cuprinde motive contradictorii, fiind incidente, în cauză,

prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, în motivarea

soluției date, deși instanța de apel reține că prevederile art. I pct. 1 din

O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții

Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, iar dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin

deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale, astfel încât sunt incidente prevederile art. 147 din

Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992, a reținut că sunt aplicabile în

continuare dispozițiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare la data

formulării acțiunii.

considerat în mod eronat că acordarea daunelor morale se poate solicita și de o

persoană care a suferit o măsură administrativă cu caracter politic, față de

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma

inițială, care prevedeau că se poate solicita instanței de judecată acordarea

de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

În consecință,

hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal și a fost dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

pronunțată, instanța a încălcat atât prevederile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., cât și pe cele ale art. 294 alin. (1) din același cod, motiv de casare

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, Curtea a

încălcat principiul disponibilității și al contradictorialității, atunci când a

schimbat temeiul juridic al cererii reclamantei, fără a-l pune în discuția părților.

considerat instanța de apel că, prin aplicarea deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și 1360/2010, s-ar încălca art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și art. 6 din

Convenție.

Invocă jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Slavov contra Bulgariei.

Reclamanta nu avea „o speranță legitimă” de a obține despăgubiri în absența

unei hotărâri definitive în acest sens, la data publicării deciziilor Curții

Constituționale în discuție.

Constituționale produc efecte și asupra prezentei cauze, față de dispozițiile

art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din

Constituție.

Dispozițiile

constatate ca neconstituționale își încetează efectele juridice în termen de 45

de zile de la publicarea deciziilor Curții Constituționale, dacă, în acest

interval, Guvernul sau Parlamentul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, conform art. 147 alin. (1) din

Constituție. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

neconstituționale sunt suspendate de drept.

La data prezentei

cereri, termenul de 45 de zile prevăzut de textul constituțional a expirat,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nemaiputând fi

aplicate după împlinirea termenului menționat.

Prin urmare, în

prezent, nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca

masuri reparatorii, iar, față de obligativitatea celor trei decizii ale Curții

Constituționale, urmează să se constate că statul nu mai datorează despăgubiri

cu titlu de daune morale.

Intimata reclamantă

nu a depus întâmpinare.

Înalta Curte a

invocat, ca motiv de ordine publică, incidența în cauză a deciziei pronunțate

în interesul legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate și a motivului de ordine publică

invocat din oficiu, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru

următoarele considerente:

privește susținerile referitoare la motivele contradictorii ale deciziei în

condițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acestea sunt neîntemeiate, deoarece

nu se poate reține existența unei contradicții între diferitele considerente

ale instanței sau între acestea și dispozitivul hotărârii.

Astfel, argumentele

în fapt și în drept ale Curții de Apel, cum au fost redate mai sus, sprijină

soluția pronunțată în dispozitiv, iar considerentele aceleiași instanțe sunt în

sensul admiterii căii de atac exercitate de reclamantă, cu consecința admiterii

acțiunii formulate de aceasta.

Chiar dacă a avut în

vedere deciziile pronunțate de Curtea Constituțională, instanța de apel a

argumentat motivele pentru care nu le-a aplicat în cauză, în esență, bazate pe

rațiuni de aplicare a dispozițiilor din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, astfel încât nu se poate considera că hotărârea cuprinde motive

contradictorii, nefiind incidente cerințele cazului de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

imposibilitatea acordării daunelor morale în cazul măsurilor administrative cu

caracter politic nu mai prezintă relevanță în raport de consecințele juridice

produse de aplicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și 1360/2010

asupra tuturor categoriilor de măsuri luate în timpul regimului comunist.

Pentru cele ce se vor

dezvolta în continuare, aplicarea acestor decizii este obligatorie inclusiv în

cazul acțiunilor pornite anterior publicării acestora în M. Of. și

nesoluționate în mod definitiv la această dată, cum este și cazul speței de

față, având, practic, ca efect, suprimarea temeiului juridic al acordării

daunelor morale în cazul ambelor categorii, condamnări, respectiv măsuri

administrative cu caracter politic.

Prin urmare, această

susținere nu va mai fi analizată de prezenta instanță.

referitoare la încălcarea principiului disponibilității și

contradictorialității raportat la temeiul juridic al acțiunii, pretins schimbat

în apel, de către instanță, nu sunt corecte.

Curtea nu a procedat

la schimbarea temeiului juridic, soluționând cauza în raport de temeiul juridic

invocat de reclamantă, respectiv de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, text de lege pe care a considerat că trebuie să-l aplice în

raport de argumentele redate mai sus.

Faptul că, în analiza

incidenței în continuare a acestei dispoziții legale, Curtea și-a sprijinit

soluția pe considerente legate de aplicarea dispozițiilor din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului nu reprezintă schimbarea temeiului juridic, cum

greșit susține pârâtul.

Nepunându-se problema

unui temei juridic nou în apel, nu se poate reține nici încălcarea principiului

contradictorialității, raportat la obligația instanței de a supune dezbaterii

părților orice împrejurare nouă, nefiind incidente nici dispozițiile motivului

de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

4.-5. Susținerile

referitoare la greșita înlăturare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358

și nr. 1360/2010, în speța de față, de către Curtea de Apel, raportat și la

decizia în interesul legii nr. 12/2011, sunt, însă, corecte.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care

textul a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie

pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Astfel, s-a stabilit

că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în

M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu se pronunțase în apel

decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării

respectivelor decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

din art. 137 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar

însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca

și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce

Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există,

însă, un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre

definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta

poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o

speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt, însă, condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Europene s-a statuat că o creanță de restituire este „o

creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”.

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților

administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de

art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracaș împotriva României, hotărârea

publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, hotărârea

din 14 decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o

creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Nu este vorba,

așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel

puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea

beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

Curții Europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”(Cauza

Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie

2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba, în speță, de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curții

Constituționale, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Prin urmare, există

un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în

care, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, exista o hotărâre

definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantei, ceea ce nu este cazul în speță,

potrivit celor deja arătate.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie, astfel, înlăturat. De asemenea, nu se poate reține nici

că, prin aplicarea la speță a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010

și nr. 1360/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție cu referire la art. 6,

cum greșit reține instanța de apel.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziilor Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în

legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor

deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din

Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia,

deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre

definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr.

221/2009, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și

nr. 1360/2010 – 15 noiembrie 2010, aceste decizii își produc efectele, partea

neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva

concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții

Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, astfel

cum au fost redate mai sus, așa încât instanțele nu pot proceda la o analiză

diferită de cea a instanței supreme a deciziilor Curții Constituționale

raportat la dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În consecință, nu

este posibilă înlăturarea aplicării deciziilor Curții Constituționale nr.

1358/2010 și 1360/2010 în speța de față, Curtea de Apel pronunțând o soluție

nelegală, sub aspectul înlăturării acestor decizii și admiterii cererii

formulate de reclamantă, cu consecința acordării daunelor morale pentru măsura

administrativă cu caracter politic suferită.

Având în vedere

aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9

C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât împotriva

deciziei Curții de Apel, va modifica decizia atacată și, pentru aceleași

argumente, în baza art. 296, va respinge apelul declarat de reclamantă

împotriva hotărârii primei instanțe, a cărei soluție este corectă, însă, cu

motivarea instanței de față, care o înlocuiește pe cea a Tribunalului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița, împotriva

deciziei nr. 101/A din 4 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia

recurată.

Respinge apelul

reclamantei O.G.V. împotriva sentinței civile nr. 1590/F din 5 noiembrie 2009 a Tribunalului Ialomița, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 ianuarie 2012.