ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 489/2012

Principiul de drept aplicabil în căile de atac, din punctul de vedere al aplicării legii în timp, este acela conform căruia instanța de control judiciar va verifica legalitatea și temeinicia (sau numai legalitatea – în situația căii extraordinare de atac a recursului) hotărârii pronunțate de instanța ierarhic inferioară în funcție de legea de drept substanțial în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate - tempus regit actum. În interpretarea dispozițiilor din art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, care prevăd că deciziile Curții Constituționale au efect numai pentru viitor, coroborate cu principiile constituționale ale neretroactivității legii și asigurării securității juridice, Curtea a constatat că norma juridică de drept substanțial cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (ce a fost declarată neconstituțională prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010) nu va rămâne fără efect și pentru trecut, adică de la data introducerii acțiunii prin care reclamanta a invocat respectiva normă juridică, deoarece, în acest caz, s-ar pune problema retroactivității efectelor deciziilor de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate, respectiv al aplicării lor de la un moment anterior publicării în M. Oficial.

În al doilea rând, Curtea a considerat că respingerea acțiunii formulate de reclamantă pe considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituționalității sale pe parcursul soluționării căii de atac, ar veni în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit, cât și principiului nediscriminării, consacrat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează, prin raportare la principiul egalității armelor, consacrat de art. 6 alin. (1) din Convenția C.E.D.O., care a fost explicitat în jurisprudența instanței de contencios a drepturilor fundamentale ale omului în sensul că intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, Curtea a avut în vedere faptul că mutarea forțată într-o altă localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu, măsură fundamentată pe criterii exclusiv politice, reprezintă o formă a lipsirii de libertate, măsură ce a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei în cauză, producându-i incoveniente atât pe plan fizic (cauzate de pierderea confortului), cât în plan social (afectarea onoarei și reputației, a relațiilor cu prietenii, apropiații), valori care definesc personalitatea umană. Curtea a constatat că, în baza Decretului-lege nr. 118/1990, reclamantei i s-a recunoscut perioada 18 iunie 1951-07 iulie 1955 ca fiind vechime neîntreruptă în muncă; i s-a acordat o indemnizație lunară în sumă de 821 lei (ulterior indexată), precum și toate celelalte drepturi acordate de art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, prin hotărârea nr. 169 din 27 septembrie 1990; iar, în baza O.U.G. nr. 214/1999, a fost emisă decizia nr. 749 din 17 mai 2007 a Comisiei pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, prin care reclamantei i-a fost recunoscută și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, beneficiind de toate drepturile prevăzute de acest act normativ. În consecință, dând eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, Curtea a considerat justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de apelanta-reclamantă cu titlu de prejudiciu moral și a apreciat că suma de 1.000 euro este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă prin instituirea măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu. Împotriva sus-menționatei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița. În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a arătat următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, fiind incidente, în cauză, prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, în motivarea soluției date, deși instanța de apel reține că prevederile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, iar dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, astfel încât sunt incidente prevederile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992, a reținut că sunt aplicabile în continuare dispozițiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare la data formulării acțiunii. 2. Instanța de apel a considerat în mod eronat că acordarea daunelor morale se poate solicita și de o persoană care a suferit o măsură administrativă cu caracter politic, față de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma inițială, care prevedeau că se poate solicita instanței de judecată acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. În consecință, hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin soluția pronunțată, instanța a încălcat atât prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cât și pe cele ale art. 294 alin. (1) din același cod, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Astfel, Curtea a încălcat principiul disponibilității și al contradictorialității, atunci când a schimbat temeiul juridic al cererii reclamantei, fără a-l pune în discuția părților.

Greșit a considerat instanța de apel că, prin aplicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și 1360/2010, s-ar încălca art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și art. 6 din Convenție. Invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Slavov contra Bulgariei. Reclamanta nu avea „o speranță legitimă” de a obține despăgubiri în absența unei hotărâri definitive în acest sens, la data publicării deciziilor Curții Constituționale în discuție.

Deciziile Curții Constituționale produc efecte și asupra prezentei cauze, față de dispozițiile art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție. Dispozițiile constatate ca neconstituționale își încetează efectele juridice în termen de 45 de zile de la publicarea deciziilor Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Guvernul sau Parlamentul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, conform art. 147 alin. (1) din Constituție. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca neconstituționale sunt suspendate de drept. La data prezentei cereri, termenul de 45 de zile prevăzut de textul constituțional a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nemaiputând fi aplicate după împlinirea termenului menționat. Prin urmare, în prezent, nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca masuri reparatorii, iar, față de obligativitatea celor trei decizii ale Curții Constituționale, urmează să se constate că statul nu mai datorează despăgubiri cu titlu de daune morale. Intimata reclamantă nu a depus întâmpinare. Înalta Curte a invocat, ca motiv de ordine publică, incidența în cauză a deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și a motivului de ordine publică invocat din oficiu, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: 1. În ceea ce privește susținerile referitoare la motivele contradictorii ale deciziei în condițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acestea sunt neîntemeiate, deoarece nu se poate reține existența unei contradicții între diferitele considerente ale instanței sau între acestea și dispozitivul hotărârii. Astfel, argumentele în fapt și în drept ale Curții de Apel, cum au fost redate mai sus, sprijină soluția pronunțată în dispozitiv, iar considerentele aceleiași instanțe sunt în sensul admiterii căii de atac exercitate de reclamantă, cu consecința admiterii acțiunii formulate de aceasta. Chiar dacă a avut în vedere deciziile pronunțate de Curtea Constituțională, instanța de apel a argumentat motivele pentru care nu le-a aplicat în cauză, în esență, bazate pe rațiuni de aplicare a dispozițiilor din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât nu se poate considera că hotărârea cuprinde motive contradictorii, nefiind incidente cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 2. Critica privind imposibilitatea acordării daunelor morale în cazul măsurilor administrative cu caracter politic nu mai prezintă relevanță în raport de consecințele juridice produse de aplicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și 1360/2010 asupra tuturor categoriilor de măsuri luate în timpul regimului comunist. Pentru cele ce se vor dezvolta în continuare, aplicarea acestor decizii este obligatorie inclusiv în cazul acțiunilor pornite anterior publicării acestora în M. Of. și nesoluționate în mod definitiv la această dată, cum este și cazul speței de față, având, practic, ca efect, suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale în cazul ambelor categorii, condamnări, respectiv măsuri administrative cu caracter politic. Prin urmare, această susținere nu va mai fi analizată de prezenta instanță. 3. Susținerile referitoare la încălcarea principiului disponibilității și contradictorialității raportat la temeiul juridic al acțiunii, pretins schimbat în apel, de către instanță, nu sunt corecte. Curtea nu a procedat la schimbarea temeiului juridic, soluționând cauza în raport de temeiul juridic invocat de reclamantă, respectiv de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text de lege pe care a considerat că trebuie să-l aplice în raport de argumentele redate mai sus. Faptul că, în analiza incidenței în continuare a acestei dispoziții legale, Curtea și-a sprijinit soluția pe considerente legate de aplicarea dispozițiilor din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu reprezintă schimbarea temeiului juridic, cum greșit susține pârâtul. Nepunându-se problema unui temei juridic nou în apel, nu se poate reține nici încălcarea principiului contradictorialității, raportat la obligația instanței de a supune dezbaterii părților orice împrejurare nouă, nefiind incidente nici dispozițiile motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 4.-5. Susținerile referitoare la greșita înlăturare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, în speța de față, de către Curtea de Apel, raportat și la decizia în interesul legii nr. 12/2011, sunt, însă, corecte. Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care textul a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării respectivelor decizii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie din art. 137 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu există, însă, un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt, însă, condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracaș împotriva României, hotărârea publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”. Nu este vorba, așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența Curții Europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”(Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba, în speță, de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curții Constituționale, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. Prin urmare, există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantei, ceea ce nu este cazul în speță, potrivit celor deja arătate. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie, astfel, înlăturat. De asemenea, nu se poate reține nici că, prin aplicarea la speță a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție cu referire la art. 6, cum greșit reține instanța de apel. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziilor Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 – 15 noiembrie 2010, aceste decizii își produc efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, astfel cum au fost redate mai sus, așa încât instanțele nu pot proceda la o analiză diferită de cea a instanței supreme a deciziilor Curții Constituționale raportat la dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În consecință, nu este posibilă înlăturarea aplicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010 în speța de față, Curtea de Apel pronunțând o soluție nelegală, sub aspectul înlăturării acestor decizii și admiterii cererii formulate de reclamantă, cu consecința acordării daunelor morale pentru măsura administrativă cu caracter politic suferită. Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât împotriva deciziei Curții de Apel, va modifica decizia atacată și, pentru aceleași argumente, în baza art. 296, va respinge apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe, a cărei soluție este corectă, însă, cu motivarea instanței de față, care o înlocuiește pe cea a Tribunalului.