ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4557/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 4 februarie 2010 pe rolul Tribunalul Ialomița, reclamanta S.Z. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, acordarea de despăgubiri civile în sumă de 250.000 Euro, reprezentând prejudiciul moral suferit de aceasta și părinții săi - L.T. și L.E., decedați, urmare a măsurilor cu caracter politic la care au fost supuși prin strămutarea din zona frontierei de vest-comuna Șandra, județul Timiș și stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna Perieți, sat Fundata, județul Ialomița, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și asimilată condamnării politice.

In motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 18 iunie 1951 s-a dispus strămutarea întregii sale familii din zona frontierei de vest - comuna Șandra, județul Timiș, în localitatea Fundata, comuna Perieți, județul Ialomița, unde li s-a stabilit și domiciliul obligatoriu până la data de 27 iulie 1955 când restricțiile au fost ridicate. Prin sentința civilă nr. 634 F din 30 martie 2010, Tribunalul Ialomița, secția civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că măsura luată împotriva reclamantei și familiei acesteia constituie o măsură administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă legea specială de reparație reglementează acordarea de despăgubiri morale doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, persoanele supuse unor măsuri administrative având dreptul doar la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite ori nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Cum, în cauză, petenta împreună cu părinții săi nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, prima instanță a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral, cererea fiind respinsă, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S.Z., arătând că instanța de fond a făcut o interpretare restrictivă a textului de lege menționat - art. 5 din Legea nr. 221/2009, în sensul că a limitat aplicabilitatea acestui text numai la cei care au suferit „condamnări", însă, art. 5 alin. (1) lit. a se referă în mod evident la „prejudiciul moral" suferit de cei persecutați din punct de vedere politic, categorie de persoane în care intră nu numai cei condamnați dar și cei care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cu alte cuvinte, cei din urmă fiind asimilați persoanelor care au suferit condamnări politice, aspect care rezultă din chiar definirea legii.

Reclamanta a mai arătat că legiuitorul a adoptat și alte reglementări pentru obținerea de despăgubiri materiale (și nu morale) prin adoptarea Legii nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, singurele acte normative prin care s-au adoptat măsuri reparatorii cu caracter moral fiind Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009.

Instanța de fond a pronunțat o soluție nelegală, pentru că nu au fost avute în vedere dispozițiile art. 5 alin. (4) din lege, potrivit cărora aceasta se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit OUG nr. 214/1999, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, art. 3, art. 4, precum și persoanelor care au fost condamnate ...". Cu alte cuvinte, reclamanta, părinții acesteia, ca de altfel și multe alte persoane aflate în aceeași situație, nu sunt excluși de la aplicarea legii, singura condiție fiind aceea de a se a încadra în dispozițiile art. 1, art. 3 și art. 4 din lege.

Reclamanta a mai arătat că legiuitorul a reglementat o normă obligatorie - aceea prevăzută în dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 2 din Legea nr. 221/2009, conform căreia, la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. Prin decizia civilă nr. 195/A din 24 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text pe care se fundamentează pretențiile deduse judecății, au fost declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, situație față de care efectele juridice ale normei neconforme cu legea fundamentală au fost paralizate, nemaiputând constitui premisa acțiunii introductive de instanță.

In acest sens, instanța de apel a mai reținut că efectele pentru viitor produse de deciziile instanței constituționale, în controlul „a posteriori", semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii în discuție înainte de declararea ei ca neconstituțională, or, în cazul de față, hotărârea de primă instanță este atacată cu apel, nefiind definitivă. Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății.

In consecință, reținând că indiferent de modul de interpretare al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) și b), cu privire la natura despăgubirilor cuvenite persoanelor aflate într-o astfel de situație, textul nu mai poate fi aplicat în prezent deoarece a fost declarat neconstituțional, instanța de apel a respins apelul reclamantei, ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.Z. , arătând că în mod greșit instanța de apel a constatat că în cauză este incidență decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, întrucât la data introducerii acțiunii dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare, fiind aplicabile în continuare, decizia de neconstituționalitate producând efecte numai pentru viitor.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că, în cazul în care decizia de neconstituționalitate ar retroactiva, ar încălca dispozițiile art. 6 CEDO, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12, precum și practica judiciară a instanțelor naționale în materie, care au soluționat favorabil asemenea cereri chiar și după pronunțarea deciziei de neconstituționalitate. Examinând cu prioritate excepția nulității recursului invocată de în ședință publică de reprezentanta Ministerului Public, conform dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge, constatând că din criticile formulate de către recurenta-reclamantă rezultă aspecte de nelegalitate ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., urmând a proceda la soluționarea pe fond a recursului. Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente: Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional, fără ca prin aceasta să fie încălcat principiul neretroactivității, cum greșit susține recurenta-reclamantă.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. S e va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstituționale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce dreptul la un „ bun " în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun. De asemenea, nu se pune problema încălcării dreptului la un proces echitabil, a principiului nediscriminării sau egalității de tratament, întrucât aceste drepturi și principii nu au o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of.

al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). In mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră". Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. In jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial." Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 24 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Referitor la principiul nediscriminării și al egalității de tratament, situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându- se controlul a posteriori de constituționalitate.

Prin constatarea neconstituționalității textului de lege ce a constituit temeiul juridic al acțiunii introductive de instanță și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu se poate susține că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura tăcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și stabilității juridice. In speță, pretențiile deduse judecății nu mai beneficiază de o recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de efecte juridice este rezultatul controlului de constituționalitate exercitat de către o autoritate independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest sens.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.Z. împotriva deciziei nr. 195A din 24 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2012.