ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4557/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4557/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 4 februarie 2010 pe rolul Tribunalul Ialomița,

reclamanta S.Z.

a solicitat, în

contradictoriu

cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, acordarea de despăgubiri

civile în sumă de 250.000 Euro, reprezentând prejudiciul moral suferit de

aceasta și părinții săi - L.T. și L.E., decedați, urmare a măsurilor cu

caracter politic la care au fost supuși prin strămutarea din zona frontierei de

vest-comuna Șandra, județul Timiș și stabilirea domiciliului obligatoriu în

comuna Perieți, sat Fundata, județul Ialomița, măsură luată prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951 și asimilată condamnării politice.

In motivarea

cererii, reclamanta a arătat că la data de 18 iunie

1951 s-a dispus strămutarea întregii

sale familii din zona frontierei de vest - comuna Șandra, județul Timiș, în

localitatea Fundata, comuna Perieți, județul Ialomița, unde li s-a stabilit și

domiciliul obligatoriu până la data de 27 iulie 1955 când restricțiile au fost

ridicate.

Prin sentința civilă nr. 634 F din 30

martie 2010, Tribunalul Ialomița, secția civilă,

a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

Pentru a se

pronunța astfel, tribunalul a reținut că măsura luată

împotriva reclamantei și familiei

acesteia constituie o măsură administrativă cu caracter politic în sensul

prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă legea specială de reparație

reglementează acordarea de despăgubiri morale doar în cazul condamnărilor cu

caracter politic, persoanele supuse unor măsuri

administrative având

dreptul doar la

acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul

valorii bunurilor

confiscate ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au

fost restituite ori nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Cum, în cauză,

petenta împreună cu părinții săi nu au suferit o

condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri

administrative cu caracter politic, prima instanță a constatat că nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru

prejudiciul moral, cererea fiind respinsă, ca

nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamanta S.Z.,

arătând

că instanța de fond a făcut o interpretare restrictivă a textului de lege

menționat - art. 5 din Legea nr. 221/2009, în sensul că a limitat

aplicabilitatea acestui text numai la cei care au suferit „condamnări",

însă, art. 5 alin. (1) lit. a se referă în mod evident la „prejudiciul

moral" suferit de cei persecutați din punct de vedere politic, categorie

de persoane în care intră nu numai cei condamnați dar și cei care au făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cu alte cuvinte, cei

din urmă fiind asimilați persoanelor care au suferit condamnări politice,

aspect care rezultă din chiar definirea legii.

Reclamanta a mai arătat că legiuitorul

a adoptat și alte reglementări pentru obținerea de despăgubiri materiale (și nu

morale) prin adoptarea Legii nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001, Legea nr.

247/2005, singurele acte normative prin care s-au adoptat măsuri reparatorii cu

caracter moral fiind Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009.

Instanța de fond a pronunțat o soluție

nelegală, pentru că nu au fost avute în vedere dispozițiile art. 5 alin. (4)

din lege, potrivit cărora aceasta se aplică și persoanelor cărora le-au fost

recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, persoanelor

cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă,

potrivit OUG nr. 214/1999, în măsura în care se încadrează în prevederile art.

1, art. 3, art. 4, precum și persoanelor care au fost condamnate ...". Cu

alte cuvinte, reclamanta, părinții acesteia, ca de altfel și multe alte

persoane aflate în aceeași situație, nu sunt excluși de la aplicarea legii,

singura condiție fiind aceea de a se a încadra în dispozițiile art. 1, art. 3

și art. 4 din lege.

Reclamanta a mai arătat că legiuitorul

a reglementat o normă obligatorie - aceea prevăzută în dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza 2 din Legea nr. 221/2009, conform căreia, la stabilirea

cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja

acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Prin decizia civilă nr. 195/A din 24

februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie,

a

respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de apel a reținut, în esență, că prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, text pe care se fundamentează pretențiile deduse judecății,

au fost declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie

2010 ale Curții Constituționale, situație față de care efectele juridice ale

normei neconforme cu legea fundamentală au fost paralizate, nemaiputând

constitui premisa acțiunii introductive de instanță.

In acest sens, instanța de apel a mai

reținut că efectele pentru

viitor produse

de deciziile instanței constituționale, în controlul „a

posteriori",

semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice

sau drepturilor câștigate sub imperiul legii în

discuție înainte de

declararea ei ca neconstituțională, or, în cazul de

față, hotărârea de primă instanță este atacată cu apel, nefiind definitivă.

Cum apelul este o cale de atac

devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a

solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un

drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o

hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra

pretențiilor deduse judecății.

In consecință, reținând că indiferent

de modul de interpretare al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) și b), cu

privire la natura despăgubirilor cuvenite persoanelor aflate într-o astfel de

situație,

textul nu mai poate fi aplicat în

prezent deoarece a fost declarat

neconstituțional, instanța de apel a

respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta S.Z.

,

arătând că în mod greșit instanța de apel a constatat că

în

cauză este incidență

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, întrucât la data introducerii

acțiunii dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 erau în vigoare, fiind aplicabile în continuare,

decizia

de neconstituționalitate producând efecte numai pentru viitor.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că,

în cazul în care decizia de neconstituționalitate ar retroactiva, ar încălca

dispozițiile art. 6

CEDO, ale art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție, art. 14

din Convenție și art. 1

din Protocolul nr. 12, precum și practica judiciară a instanțelor naționale în

materie, care au soluționat favorabil asemenea cereri chiar și după pronunțarea

deciziei de neconstituționalitate.

Examinând cu prioritate excepția

nulității recursului

invocată

de în ședință publică de reprezentanta Ministerului Public, conform

dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge,

constatând că din criticile formulate de către recurenta-reclamantă rezultă

aspecte de nelegalitate ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., urmând a proceda la soluționarea pe fond a recursului.

Recursul este nefondat, pentru

următoarele argumente:

Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este

producătoare de efecte juridice asupra

proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional, fără ca prin aceasta să fie încălcat principiul

neretroactivității,

cum greșit susține recurenta-reclamantă.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru

autoritățile și

instituțiile publice, cât

și pentru particulari, și produce efecte numai

pentru viitor, nu și

pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în

ordinea juridică actuală.

S

e

va face însă distincție între situații juridice de natură legală,

cărora

li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de

formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a

dat

naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea,

principiul este

că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul

constituirii lor,

chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații

sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine

publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le

poate fi asimilată însă

situația acțiunilor

în justiție în curs de soluționare la data intrării în

vigoare a Legii

nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea

dreptului, în funcție de mai

multe criterii prevăzute de lege, se poate

realiza numai în urma

verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este

chemată să se pronunțe

asupra pretențiilor

formulate, norma juridică nu mai există și nici nu

poate fi considerată

ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții

Constituționale pentru

instanțele de judecată, este și Decizia nr.

3 din 04 aprilie 2011 în

interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale

sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei,

dar și

considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ

în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității

își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate această rațiune nu mai

există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția

de

constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau

obligate să se

conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficientă actelor

normative declarate neconstituționale".

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le

legitimează.

Soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură

să

încalce dreptul la un

„ bun "

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului întrucât, în

absența unei hotărâri definitive care să

fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se

poate vorbi despre existența unui asemenea bun.

De asemenea, nu se pune problema

încălcării dreptului la un proces echitabil, a principiului nediscriminării sau

egalității de tratament, întrucât aceste drepturi și principii nu au o

existență de

sine stătătoare, independentă,

ci se raportează la ansamblul

drepturilor și libertăților reglementate

de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Referitor la

noțiunea de „bun", potrivit jurisprudenței instanței

europene,

aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori

patrimoniale, inclusiv creanțe, în

baza cărora un reclamant poate

pretinde că

are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul

efectiv

al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr.

221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră

drepturi de creanță în

favoarea anumitor

categorii de persoane, drepturi care sunt însă

condiționale, pentru că

ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a

calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire

este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor

legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României

- M. Of. al României, Partea

I,

nr. 189 din 19 martie 2007).

In mod

asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu

și Mihăilă contra României, Hotărârea

din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea

imobilului trebuie să fie

soluționată în cadrul procedurii judiciare pe

care o demaraseră".

Rezultă că nu

este vorba de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci

de drepturi care trebuie stabilite

de

instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel

încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o

astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu

se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1.

In jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu

poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât

dacă

ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea

lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina

Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții

Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se

circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.

Referitor la noțiunea de „speranță

legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține

categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială

susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care

are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa

este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor

naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudență nu s-a conturat

însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de

„speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât

norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de

verificarea organului jurisdicțional.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.Of.

al României, Partea

I,

nr. 789 din 07 noiembrie 2011,

care a statuat în interesul legii că drept urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și

nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în Monitorul Oficial."

Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie

2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 24

februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziei respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot

produce efectele juridice.

Referitor la principiul

nediscriminării și al egalității de tratament, situația de dezavantaj sau de

discriminare în care

recurenta-reclamantă

s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv,

a cauzei, la momentul

pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât

scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" îl

constituie decizia de

neconstituționalitate

și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării

actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile

și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar

fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, s-a dat

eficiență unui mecanism

normal într-un stat democratic, realizându-

se controlul a posteriori de

constituționalitate.

Prin constatarea

neconstituționalității textului de lege ce a constituit temeiul juridic al

acțiunii introductive de instanță și lipsirea lui de efecte

erga omnes

și

ex nunc

nu se poate susține că ar fi afectat în sens negativ procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura tăcând abstracție de cadrul

normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și stabilității juridice.

In speță,

pretențiile deduse judecății nu mai beneficiază de o recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de efecte juridice este rezultatul

controlului de constituționalitate exercitat de

către o autoritate independentă, în virtutea

prerogativelor acordate de lege în acest sens.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312

alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat,

recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.Z.

împotriva deciziei nr. 195A din 24

februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 15 iunie 2012.