ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6488/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6488/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc.

civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Ialomița sub nr. 3566/98 din 07 octombrie 2009 (nr. vechi 3251/2009) reclamantul C.I.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, acordarea de despăgubiri civile în sumă de 200.000 euro în

echivalent lei la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând

prejudiciu moral suferit ca urmare a măsurilor administrative cu caracter

politic la care a fost supus prin strămutarea din comuna Șandra, județul Timiș

și stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna Perieți, sat Fundata, județul

Ialomița, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și asimilată

condamnării politice.

Prin sentința civilă nr.

1397 din 27 octombrie 2009, acțiunea astfel formulată de reclamant a fost

respinsă, ca neîntemeiată.

Pentru a dispune

astfel, instanța a reținut în esență că:

Reclamantul C.I.,

împreună cu familia, a fost strămutat conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 la

data de 18 iunie 1951 din comuna Șandra, județul Timiș și i s-a fixat domiciliu

obligatoriu în localitatea Perieți. Prin Decizia M.A.I. nr. 6100 s-au ridicat

restricțiile domiciliare.

Rezultă deci că

măsura luată împotriva reclamantului constituie o măsură administrativă cu

caracter politic în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Potrivit art. 5 din

Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul

unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot

solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în

vigoare a prezentei legi, fie

-

a) obligarea statului la acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea

cuantumul despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja

acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate

în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și

completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare, fie - b) acordarea de despăgubiri reprezentând

echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca

efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost

restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.

10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1998, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și

completările ulterioare, fie - c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin

hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau

degradarea militară.

Rezultă deci că

despăgubirile se acordă doar în cazul condamnărilor, și sunt echivalentul

prejudiciului moral suferit prin condamnare, conform pct. a de la art. 5.

Cum, reclamantul nu a

suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu

caracter politic, a reținut instanța că nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul.

Apelul astfel

formulat a fost înregistrat pe rolul secției de contencios administrativ și

fiscal a Curții de Apel București.

Prin încheierea

pronunțată la data de 21 mai 2010, a fost admisă excepția necompetenței

funcționale a menționatei secții, dispunându-se scoaterea de pe rol a cauzei și

înaintarea acesteia către secțiile civile spre competentă soluționare.

Cauza a fost reînregistrară

sub numărul 4980/2/2010 pe rolul secției a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală și, prin decizia civilă nr. 236/ A din 21 octombrie 2010

s-a admis apelul formulat de apelantul - reclamant C.I.

A schimbat în tot

sentința apelată în sensul că:

S-a admis în parte

acțiunea și a fost obligat pârâtul Statul Român la plata către reclamant a

despăgubirilor în cuantum de 13.000 lei.

S-a respins acțiunea pentru

rest, ca neîntemeiată.

Considerentele avute

în vedere sunt următoarele:

Argumentele expuse în

motivarea apelului pendinte vizează interpretarea dată de prima instanță

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din legea 221/2009, interpretare

considerată de către apelant ca fiind una restrictivă și în dezacord cu textul

actului normativ.

Trebuie observat că,

ulterior pronunțării sentinței apelate, dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea

221/2009 au fost modificate și completate prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010.

Prin

modificările/completările astfel aduse, s-a plafonat cuantumul despăgubirilor

care pot fi acordate persoanelor care intră în sfera de aplicare a Legii

221/2009 și totodată s-a stabilit expres (prin pct. 1 al art. 5 alin. (1) lit. a)

că în categoria persoanelor care au dreptul la acordarea de despăgubiri pentru

„prejudiciul moral suferit prin condamnare” intră și acelea care au făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Ca atare, prin din

redactarea O.U.G. nr. 62/2010 rezultă în mod evident că legiuitorul a dat

noțiunii de „condamnare” utilizată în cuprinsul Legii nr. 221/2009 un conținut

calificat, mai larg decât cel care este atribuit în mod uzual acestei categorii

(de persoană căreia i-a fost aplicată o pedeapsă prin hotărâre judecătorească

pronunțată în urma unui proces penal), așa încât reclamantul - în privința

căruia prima instanță a stabilit deja că a fost subiectul măsurii

administrative cu caracter politic ce a constat în strămutarea lui și stabilirea

unui domiciliu obligatoriu - se circumscrie categoriilor de persoane cărora le

este recunoscut dreptul la despăgubire conferit prin art. 5 alin. (1) lit. a)

din acest act normativ.

În ce privește

cuantificarea despăgubirilor, Curtea va avea în vedere situația concretă a

reclamantului-apelant, respectiv împrejurarea că acesta avea vârsta de numai 3

ani la data la care a intervenit măsura strămutării, iar încetarea măsurii

restrictive aplicate de autoritățile comuniste a încetat după o perioadă de 4

ani.

Pe de altă parte,

Curtea reține că reclamantul apelant a beneficiat începând cu luna ianuarie

1991, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, și de acordarea unei

compensații/indemnizații lunare (cu caracter viager) de 821 lei pentru

prejudiciile încercate prin aceeași măsură administrativă cu caracter politic.

Prin raportare la

aceste elemente de fapt, Curtea apreciază măsurile restrictive care au fost

aplicate reclamantului prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I. au impus acestuia o

relativă limitare a libertății efective de circulație (ținând seama de vârsta

pe care acesta o avea și de opțiunile pe care acesta le avea la îndemână la cea

vârstă), care este un drept fundamental al oricărei persoane, dar și

disconfortul dat de desprinderea din locul în care familia lui își avea gospodăria

cu toate cele necesare asigurării traiului obișnuit și de necesitatea de

adaptare la un mediu străin, arid și nepopulat(cum era regiunea Bărăganului în

acea epocă).

Având în vedere

aceste considerente, Curtea apreciază că suma de 13.000 lei este de natură a

constitui (alături de îndemnizația pe care o primește în condițiile

Decretului-lege 118/1990) o reparație adecvată pentru prejudiciul moral real

încercat de către reclamantul - apelant ca urmare a aplicării Deciziei nr. 200/1951

în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955.

Față de

considerentele expuse și de dispozițiile legale menționate, Curtea apreciază ca

fiind fondat apelul formulat de apelantul C.I. împotriva sentinței civile nr. 1397/2009

pronunțată de Tribunalul Ialomița, urmând a dispune, în conformitate cu

prevederile art. 296 C. proc. civ., admiterea apelului astfel formulat și

schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii în parte a cererii

reclamantului.

În temeiul art. 5 alin.

(1) lit. a) pct. 1 din Legea 221/2009 completată și modificată prin O.U.G. nr. 62/2010

va fi obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 13.000 lei cu titlu

de despăgubiri pentru prejudiciul moral ocazionat prin aplicarea Deciziei nr. 200/1951

a M.A.I.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița.

Consideram ca

hotărârea Curții de Apel este lipsită de temei legal, a fost dată cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9.

In motivarea soluției

date, Curtea de Apel București a reținut că în ceea ce privește cuantificarea

despăgubirilor, Curtea va avea în vedere situația concreta a

reclamantului-apelant, respectiv împrejurarea ca acesta avea vârsta de numai 3

ani la data care a intervenit măsura strămutării, iar încetarea măsurii

restrictive aplicate de autoritățile comuniste a încetat după o perioada de 4

ani.

Pe de alta parte,

Curtea retine ca reclamantul apelant a beneficiat începând cu luna ianuarie 1991,

în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, și de acordarea unei

compensații/indemnizații lunare (cu caracter viager) de 821 lei pentru

prejudiciile încercate prin aceeași măsura administrativa cu caracter ilicit.

Curtea apreciază ca

suma de 13.000 lei este de natura a constitui ( alături indemnizația pe care o

primește în condițiile Decretului-lege nr. 118/1990) o reparație adecvată

pentru prejudiciul moral real încercat de către reclamant ca urmare a aplicării

Deciziei nr. 200/1951 în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955.

Instanța de apel nu a

indicat însa în ce măsura s-au avut în vedere, la stabilirea cuantumului

daunelor morale, despăgubirile acordate de stat pana la acest moment.

In mod eronat, Curtea

de apel apreciază faptul ca apelantul - reclamant e îndreptățit pentru a cere

despăgubiri pentru prejudiciul moral produs prin luarea unei masuri

administrative cu caracter politic împotriva sa conform pozițiilor art. 5 din Legea

nr. 221/2009, întrucât chiar în practica judiciara Curtea a apreciat ca persoana

care a făcut obiectul unor masuri administrative caracter politic nu poate

primi decât despăgubirile prevăzute la lit. b) a art. 5, aplicarea

dispozițiilor art. 5 lit. a) și c) fiind condiționata de existenta unei

condamnări cu caracter politic.

În cazul de fata

apelantul - reclamant nu a fost condamnat, ci împotriva s-a luat o măsura

administrativa de strămutare, împrejurare ce conduce potrivit Legii nr. 221/2009

art. 5 lit. b) la posibilitatea pentru aceasta de a solicita ir eventuale

despăgubiri, reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate, daca

aceste bunuri nu au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri echivalent,

în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

În M. Of. Partea I nr.

761 din 15 noiembrie 2010 au fost publicate Deciziile Curții Constituționale nr.

1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010, nr. 1360 din 21

octombrie 2010 prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5

alin. (1

1

) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și cele ale art. I pct.

1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010.

Având în vedere ca

instanța de recurs, care trebuie sa pronunțe o soluție corespunzătoare legii și

adevărului, se afla în imposibilitatea de a cenzura la acest moment, sub

aspectul legalității, soluția instanței de fond, se poate aprecia soluționarea

cauzei   depinde   de   soluționarea   excepțiilor   de constituționalitate.

Deciziile Curții

Constituționale, la care am făcut referire anterior, produc efecte și asupra prezentei

cauze, întrucât efectele deciziilor de constatare neconstituționalității sunt

erga omnes. Dispozițiile constatate ca neconstituționale își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziilor Curții Constituționale,

daca, în acest interval» Guvernul și Parlamentul, după caz, nu pun de acord

prevederile neconstituționale cu opozițiile Constituției.

Pe durata acestui

termen, dispozițiile constatate neconstituționale sunt suspendate de drept

conform art. 147 alin. (1) din Constituția României.

Deși la data

prezentei termenul de 45 de zile prevăzut de textul instituțional nu a expirat,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi

aplicate, suspendarea echivalând cu inexistenta normei juridice, cu atât ai mult

cu cat se prevede expres ca după împlinirea termenului menționat, dispozițiile

legale își încetează efectele.

Conform art. 31 alin.

(1) și (3) din Legea 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile

care au declarat neconstituționale dispozițiile legale sunt definitive și obligatorii,

ceea ce Înseamnă ca, după publicare, ele au efect asupra cauzelor aflate în curs

de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Având în vedere

considerentele arătate, concluzia care se impune este a dispozițiile declarate

neconstituționale nu se mai pot aplica, instanța investita u soluționarea unei

acțiuni căreia i se aplica norma declarata neconstituțională vând obligația sa

nu aplice în acea cauza dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a

fost constatata prin Decizia Curții Constituționale.

Prin urmare, în prezent

nu mai exista temei juridic pentru acordarea de daune morale, iar, fata de

obligativitatea celor 3 decizii ale Curții Constituționale, urmează sa se

constate ca Statul nu mai datorează despăgubiri cu titlu de daune morale.

Răspunderea Statului

trebuie sa se facă în acord cu principiul proporționalității, iar posibilitatea

compensării prejudiciului moral cu o suma de bani stabilita cu titlu de daune

morale are drept scop nu atât a repune victima într-o situație similara cu cea

avuta anterior, cat a-i procura satisfacția de ordin moral, susceptibila mai

mult de o recunoaștere a însăși măsurii luate asupra sa, ca fiind abuziva,

principiu urmărit de legiuitorul roman, atât prin Decretul-lege nr. 118/1990 și

prin O.U.G. nr. 214/1999, cat și prin Legea nr. 221/2009.

Curtea

Constituționala a constatat ca scopul acordării de despăgubiri pentru daunele

morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunista este nu atât

repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate în perioada

comunista intr-o situație similara cu cea avuta anterior - ceea ce este imposibil,

ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce satisfacție

de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii rare

drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, 1 în deplina

concordanta cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Curtea apreciază ca

nu poate exista decât o obligație morala a statului acorda despăgubiri

persoanelor persecutate în perioada comunista.

De asemenea, potrivit

Deciziei nr. 1360 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională observa ca în domeniul

acordării de despăgubiri pentru daunele ale pentru persoanele persecutate din

motive politice în perioada comunista-ta reglementari paralele, și anume pe

de-o parte, Decretul lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999,

aprobata cu modificări, iar pe de alta e, Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și masurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Curtea

Constituționala a reținut ca despăgubirile pentru daune morale suferite în perioada

comunista trebuie sa fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu

gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri

administrative.

Or, despăgubirile

prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având lași scop ca și indemnizația

prevăzute de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate

drepte, echitabile și rezonabile.

Prin Decretul-lege nr.

118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor

lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) Legea nr.

221/2009 după 20 de ani de la adoptarea primei reglementari cu același obiect,

aduce atingere valorii supreme de dreptate, una din valorile esențiale ale

statului de drept, astfel cum este proclamata în prevederile art. 1 alin. (3)

din Constituție.

Referitor la daunele

morale, în general, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum

prevede art. 41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, CEDO a adoptat o poziție aderată prin acordarea unor

sume rezonabile cu titlu de reparație morala. Invocam, cu titlu de exemplu,

Cauza Taralunga, Cauza Temesan, Cauza Oancea. Sub acest aspect, soluția

instanței de apel contravine principiilor enunțate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița împotriva deciziei

nr. 236/ A din 21 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 septembrie 2011.