ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6488/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Ialomița sub nr. 3566/98 din 07 octombrie 2009 (nr. vechi 3251/2009) reclamantul C.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acordarea de despăgubiri civile în sumă de 200.000 euro în echivalent lei la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând prejudiciu moral suferit ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic la care a fost supus prin strămutarea din comuna Șandra, județul Timiș și stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna Perieți, sat Fundata, județul Ialomița, măsură luată prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951 și asimilată condamnării politice. Prin sentința civilă nr. 1397 din 27 octombrie 2009, acțiunea astfel formulată de reclamant a fost respinsă, ca neîntemeiată. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că: Reclamantul C.I., împreună cu familia, a fost strămutat conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 la data de 18 iunie 1951 din comuna Șandra, județul Timiș și i s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Perieți. Prin Decizia M.A.I. nr. 6100 s-au ridicat restricțiile domiciliare.

Rezultă deci că măsura luată împotriva reclamantului constituie o măsură administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, fie - a) obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La stabilirea cuantumul despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, fie - b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, fie - c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.

Rezultă deci că despăgubirile se acordă doar în cazul condamnărilor, și sunt echivalentul prejudiciului moral suferit prin condamnare, conform pct. a de la art. 5. Cum, reclamantul nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, a reținut instanța că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul. Apelul astfel formulat a fost înregistrat pe rolul secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București. Prin încheierea pronunțată la data de 21 mai 2010, a fost admisă excepția necompetenței funcționale a menționatei secții, dispunându-se scoaterea de pe rol a cauzei și înaintarea acesteia către secțiile civile spre competentă soluționare.

Cauza a fost reînregistrară sub numărul 4980/2/2010 pe rolul secției a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală și, prin decizia civilă nr. 236/ A din 21 octombrie 2010 s-a admis apelul formulat de apelantul - reclamant C.I. A schimbat în tot sentința apelată în sensul că: S-a admis în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul Statul Român la plata către reclamant a despăgubirilor în cuantum de 13.000 lei. S-a respins acțiunea pentru rest, ca neîntemeiată. Considerentele avute în vedere sunt următoarele: Argumentele expuse în motivarea apelului pendinte vizează interpretarea dată de prima instanță prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din legea 221/2009, interpretare considerată de către apelant ca fiind una restrictivă și în dezacord cu textul actului normativ.

Trebuie observat că, ulterior pronunțării sentinței apelate, dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 au fost modificate și completate prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010. Prin modificările/completările astfel aduse, s-a plafonat cuantumul despăgubirilor care pot fi acordate persoanelor care intră în sfera de aplicare a Legii 221/2009 și totodată s-a stabilit expres (prin pct. 1 al art. 5 alin. (1) lit. a) că în categoria persoanelor care au dreptul la acordarea de despăgubiri pentru „prejudiciul moral suferit prin condamnare” intră și acelea care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Ca atare, prin din redactarea O.U.G.

nr. 62/2010 rezultă în mod evident că legiuitorul a dat noțiunii de „condamnare” utilizată în cuprinsul Legii nr. 221/2009 un conținut calificat, mai larg decât cel care este atribuit în mod uzual acestei categorii (de persoană căreia i-a fost aplicată o pedeapsă prin hotărâre judecătorească pronunțată în urma unui proces penal), așa încât reclamantul - în privința căruia prima instanță a stabilit deja că a fost subiectul măsurii administrative cu caracter politic ce a constat în strămutarea lui și stabilirea unui domiciliu obligatoriu - se circumscrie categoriilor de persoane cărora le este recunoscut dreptul la despăgubire conferit prin art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ.

În ce privește cuantificarea despăgubirilor, Curtea va avea în vedere situația concretă a reclamantului-apelant, respectiv împrejurarea că acesta avea vârsta de numai 3 ani la data la care a intervenit măsura strămutării, iar încetarea măsurii restrictive aplicate de autoritățile comuniste a încetat după o perioadă de 4 ani. Pe de altă parte, Curtea reține că reclamantul apelant a beneficiat începând cu luna ianuarie 1991, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, și de acordarea unei compensații/indemnizații lunare (cu caracter viager) de 821 lei pentru prejudiciile încercate prin aceeași măsură administrativă cu caracter politic. Prin raportare la aceste elemente de fapt, Curtea apreciază măsurile restrictive care au fost aplicate reclamantului prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I.

au impus acestuia o relativă limitare a libertății efective de circulație (ținând seama de vârsta pe care acesta o avea și de opțiunile pe care acesta le avea la îndemână la cea vârstă), care este un drept fundamental al oricărei persoane, dar și disconfortul dat de desprinderea din locul în care familia lui își avea gospodăria cu toate cele necesare asigurării traiului obișnuit și de necesitatea de adaptare la un mediu străin, arid și nepopulat(cum era regiunea Bărăganului în acea epocă).

Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că suma de 13.000 lei este de natură a constitui (alături de îndemnizația pe care o primește în condițiile Decretului-lege 118/1990) o reparație adecvată pentru prejudiciul moral real încercat de către reclamantul - apelant ca urmare a aplicării Deciziei nr. 200/1951 în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955. Față de considerentele expuse și de dispozițiile legale menționate, Curtea apreciază ca fiind fondat apelul formulat de apelantul C.I. împotriva sentinței civile nr. 1397/2009 pronunțată de Tribunalul Ialomița, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 296 C. proc. civ., admiterea apelului astfel formulat și schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii în parte a cererii reclamantului.

În temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 din Legea 221/2009 completată și modificată prin O.U.G. nr. 62/2010 va fi obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 13.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral ocazionat prin aplicarea Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița.

Consideram ca hotărârea Curții de Apel este lipsită de temei legal, a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9. In motivarea soluției date, Curtea de Apel București a reținut că în ceea ce privește cuantificarea despăgubirilor, Curtea va avea în vedere situația concreta a reclamantului-apelant, respectiv împrejurarea ca acesta avea vârsta de numai 3 ani la data care a intervenit măsura strămutării, iar încetarea măsurii restrictive aplicate de autoritățile comuniste a încetat după o perioada de 4 ani. Pe de alta parte, Curtea retine ca reclamantul apelant a beneficiat începând cu luna ianuarie 1991, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, și de acordarea unei compensații/indemnizații lunare (cu caracter viager) de 821 lei pentru prejudiciile încercate prin aceeași măsura administrativa cu caracter ilicit.

Curtea apreciază ca suma de 13.000 lei este de natura a constitui ( alături indemnizația pe care o primește în condițiile Decretului-lege nr. 118/1990) o reparație adecvată pentru prejudiciul moral real încercat de către reclamant ca urmare a aplicării Deciziei nr. 200/1951 în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955. Instanța de apel nu a indicat însa în ce măsura s-au avut în vedere, la stabilirea cuantumului daunelor morale, despăgubirile acordate de stat pana la acest moment.

In mod eronat, Curtea de apel apreciază faptul ca apelantul - reclamant e îndreptățit pentru a cere despăgubiri pentru prejudiciul moral produs prin luarea unei masuri administrative cu caracter politic împotriva sa conform pozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, întrucât chiar în practica judiciara Curtea a apreciat ca persoana care a făcut obiectul unor masuri administrative caracter politic nu poate primi decât despăgubirile prevăzute la lit. b) a art. 5, aplicarea dispozițiilor art. 5 lit. a) și c) fiind condiționata de existenta unei condamnări cu caracter politic.

În cazul de fata apelantul - reclamant nu a fost condamnat, ci împotriva s-a luat o măsura administrativa de strămutare, împrejurare ce conduce potrivit Legii nr. 221/2009 art. 5 lit. b) la posibilitatea pentru aceasta de a solicita ir eventuale despăgubiri, reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate, daca aceste bunuri nu au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005. În M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 au fost publicate Deciziile Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010, nr. 1360 din 21 octombrie 2010 prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1 1 ) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și cele ale art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010. Având în vedere ca instanța de recurs, care trebuie sa pronunțe o soluție corespunzătoare legii și adevărului, se afla în imposibilitatea de a cenzura la acest moment, sub aspectul legalității, soluția instanței de fond, se poate aprecia soluționarea cauzei depinde de soluționarea excepțiilor de constituționalitate. Deciziile Curții Constituționale, la care am făcut referire anterior, produc efecte și asupra prezentei cauze, întrucât efectele deciziilor de constatare neconstituționalității sunt erga omnes. Dispozițiile constatate ca neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziilor Curții Constituționale, daca, în acest interval» Guvernul și Parlamentul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu opozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate neconstituționale sunt suspendate de drept conform art. 147 alin. (1) din Constituția României. Deși la data prezentei termenul de 45 de zile prevăzut de textul instituțional nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistenta normei juridice, cu atât ai mult cu cat se prevede expres ca după împlinirea termenului menționat, dispozițiile legale își încetează efectele. Conform art. 31 alin. (1) și (3) din Legea 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile care au declarat neconstituționale dispozițiile legale sunt definitive și obligatorii, ceea ce Înseamnă ca, după publicare, ele au efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Având în vedere considerentele arătate, concluzia care se impune este a dispozițiile declarate neconstituționale nu se mai pot aplica, instanța investita u soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica norma declarata neconstituțională vând obligația sa nu aplice în acea cauza dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatata prin Decizia Curții Constituționale. Prin urmare, în prezent nu mai exista temei juridic pentru acordarea de daune morale, iar, fata de obligativitatea celor 3 decizii ale Curții Constituționale, urmează sa se constate ca Statul nu mai datorează despăgubiri cu titlu de daune morale.

Răspunderea Statului trebuie sa se facă în acord cu principiul proporționalității, iar posibilitatea compensării prejudiciului moral cu o suma de bani stabilita cu titlu de daune morale are drept scop nu atât a repune victima într-o situație similara cu cea avuta anterior, cat a-i procura satisfacția de ordin moral, susceptibila mai mult de o recunoaștere a însăși măsurii luate asupra sa, ca fiind abuziva, principiu urmărit de legiuitorul roman, atât prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin O.U.G. nr. 214/1999, cat și prin Legea nr. 221/2009.

Curtea Constituționala a constatat ca scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunista este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate în perioada comunista intr-o situație similara cu cea avuta anterior - ceea ce este imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii rare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, 1 în deplina concordanta cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Curtea apreciază ca nu poate exista decât o obligație morala a statului acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunista.

De asemenea, potrivit Deciziei nr. 1360 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională observa ca în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele ale pentru persoanele persecutate din motive politice în perioada comunista-ta reglementari paralele, și anume pe de-o parte, Decretul lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobata cu modificări, iar pe de alta e, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și masurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Curtea Constituționala a reținut ca despăgubirile pentru daune morale suferite în perioada comunista trebuie sa fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.

Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având lași scop ca și indemnizația prevăzute de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) Legea nr. 221/2009 după 20 de ani de la adoptarea primei reglementari cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una din valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamata în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Referitor la daunele morale, în general, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, CEDO a adoptat o poziție aderată prin acordarea unor sume rezonabile cu titlu de reparație morala.

Invocam, cu titlu de exemplu, Cauza Taralunga, Cauza Temesan, Cauza Oancea. Sub acest aspect, soluția instanței de apel contravine principiilor enunțate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița împotriva deciziei nr. 236/ A din 21 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2011.