ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5353/2011

Asupra recursurilor constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița la 7 octombrie 2009, G.M.V. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acordarea de despăgubiri civile în sumă de 100.000 euro în echivalent RON la data efectuării plății, reprezentând prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa, prin dislocarea din zona frontierei de vest - comuna G., județul Timiș și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea J.N., județul Ialomița, în perioada 18 iunie 1951 — 27 iulie 1955, măsură luată prin decizia M.A.I. nr. 200/1951.

Tribunalul Ialomița, secția civilă, prin sentința nr. 1396F din 27 octombrie 2009 a respins cererea formulată de reclamant ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul G.M.V., împreună cu familia sa, a fost strămutat, conform seciziei M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951 din comuna G., județul Timiș și i s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea J.N., județul Ialomița, până la data de 27 iulie 1955, când s-au ridicat restricțiile domiciliare. A constatat că măsura luată împotriva reclamantului constituie o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Invocând însă prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a reținut că despăgubirile se acordă doar în cazul condamnărilor, fiind echivalentul prejudiciului moral suferit prin condamnare, or, în cauză reclamantul nu a suferit o atare condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel încât nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral. Prin decizia nr. 567 A din 29 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței Tribunalului, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A schimbat în tot hotărârea, în sensul că a admis în parte acțiunea în despăgubiri formulată de reclamant.

A obligat pe pârât la plata sumei de 2.000 euro, în echivalent RON la data plății, către reclamant. S-a reținut de către Curtea de Apel, că din cuprinsul art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, rezultă intenția legiuitorului de a acorda reparații pentru prejudiciul suferit, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 — 22 decembrie 1989, cât și celor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, or, în speță, reclamantului i s-a aplicat direct măsura administrativă. La fixarea cuantumului despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 5 alin. 1 1 din Legea nr. 221/2009, ținând cont de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, fără a se limita la acestea, precum și de perioada de timp scursă de la luarea măsurii și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social asupra reclamantului. Astfel, Curtea de Apel a constatat că reclamantul a obținut prin hotărârea nr. 7/1992, recunoașterea ca vechime în muncă a perioadei cât s-a aflat cu domiciliu obligatoriu și i s-au acordat drepturile cuvenite, respectiv 821 RON lunar și că i-a fost recunoscută și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, prin decizia nr. 2113/2007. Împotriva acestei ultime decizi au declarat recursuri reclamantul și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Ialomița. Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., reclamantul G.M.V. a considerat decizia instanței de apel ca netemeinică și nelegală, numai sub aspectul cuantumului daunelor acordate cu titlul de despăgubiri civile. A solicitat ca în raport de suferințele îndurate urmare a dislocării și stabilirii în plin câmp, sub cerul liber sau în adăposturi improvizate în zona B., să se majoreze cuantumul daunelor acordate până la suma maximă prevăzută la art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 3, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010. Pârâtul, prin motivele de recurs, a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamant și menținerea hotărârii instanței de fond prin care s-a respins acțiunea.

A arătat că decizia pronunțată în apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pornind de la dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 și de la faptul că reclamantul nu a suferit o condamnare ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, recurentul a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. În susținerea celor afirmate, a invocat și dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, care stipulează fără echivoc ce înseamnă condamnări cu caracter politic și a precizat că enumerarea cuprinsă la alin. (1) al art. 5 din lege reprezintă cadrul general, despăgubirile fiind reglementate separat în funcție de situația în care se găsește persoana ce solicită acordarea lor.

A arătat că art. 1 și 3 din Legea nr. 221/2009 fac clar distincție între cele două noțiuni și, în condițiile în care nu se menționează în cuprinsul actului normativ că măsura administrativă cu caracter politic este asimilată condamnării cu caracter politic, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, pârâtul a considerat că hotărârea atacată nu face referire la probele administrate, menite să contureze dimensiunea prejudiciului moral suferit de reclamant. A menționat astfel, că instanța nu a avut în vedere faptul că reclamantul a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 și ale O.U.G. nr. 214/1999, despăgubirile acordate acoperind prejudiciul suferit de parte.

A solicitat totodată a se avea în vedere și prevederile O.U.G. nr. 62/2010, care a intrat în vigoare la 1 iulie 2010 și ale cărei dispoziții fiind de imediată aplicare, se aplică și speței dedusă judecății, care prin introducerea unui nou alineat după cel al art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 menționează expres criteriile de acordare a despăgubirilor, legiuitorul făcând referire la durata pedepsei privative de libertate. Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Referitor la recursul declarat de pârât, se reține că nu pot fi primite criticile formulate ce vizează nelegalitatea deciziei pronunțate în apel referitoare la faptul că acordarea daunelor morale, în înțelesul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu are în vedere și măsurile administrative cu caracter politic.

Așa cum în mod corect s-a stabilit și de instanța de apel, prin dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 este reglementată posibilitatea acordării daunelor morale nu doar pentru ipoteza în care persoana a suferit o condamnare cu caracter politic ci și atunci când a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.

În acest sens, dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, stabilind sfera persoanelor îndreptățite la asemenea măsuri reparatorii, statuează că este vorba despre „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic". Faptul că la lit. a) din art. 5 alin. (1) din lege se face referire la acordarea despăgubirilor „pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare" nu poate conduce la concluzia susținută de recurent, întrucât această dispoziție trebuie coroborată cu ipoteza normei aflată în alin. (1) și care are în vedere, în mod egal, situația condamnărilor politice și a măsurilor administrative cu caracter politic.

În consecință, constatându-se că este vorba despre o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, respectiv dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, în mod corect s-a reținut de către instanța de apel incidența art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ. Este, de asemenea, nefondată, critica recurentului vizând lipsa îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale, în condițiile în care i-au fost stabilite deja măsuri cu caracter reparatoriu, conform Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, pentru aceleași fapte care s-au constituit în persecutare politică. Contrar susținerii recurentului - pârât nu sunt excluși de la acordarea despăgubirilor morale în temeiul Legii nr. 221/2009 cei care au primit deja o reparație conform Decretului-lege nr. 118/1990, această din urmă situație urmând a fi avută în vedere doar la determinarea cuantumului daunelor morale.

Astfel cum s-a menționat deja, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care circumstanțiază sfera de aplicare a actului normativ, poate solicita asemenea despăgubiri „orice persoană care a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic", iar potrivit art. 5 alin. 1 1 „la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, ... precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990". Rezultă deci că este vorba de un criteriu de cuantificare a daunelor, iar nu de o condiție de admisibilitate a acțiunii așa cum este ea înfățișată prin criticile recurentului - pârât.

Nu pot fi primite deci criticile formulate de recurentul - pârât, constatându-se că instanța de apel a avut în vedere, la stabilirea cuantumului daunelor morale, inclusiv aceste aspecte legate de împrejurarea că reclamantul a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 și de cele ale O.U.G. nr. 214/1999. Referitor la criticile formulate vizând cuantumul daunelor morale, se vor analiza împreună din ambele recursuri. Astfel, situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare prin interpretarea probelor administrate și care, față de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., nu mai pot fi reapreciate în faza de judecată a recursului, a relevat faptul că reclamantul G.M.V., împreună cu familia sa, au fost strămutați din localitatea de domiciliu G., județul Timiș, în C.B., pentru o perioadă de 4 ani.

Se constată că în aprecierea asupra cuantumului daunelor morale trebuie ținut seama că în operațiunea jurisdicțională de cuantificare a unor asemenea despăgubiri nu se poate realiza o reparare integrală a prejudiciului produs, dată fiind natura valorilor lezate prin săvârșirea faptei. Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacții morale pentru suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale. Este motivul pentru care aprecierea unor asemenea daune se realizează în echitate și păstrând principiul proporționalității și justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate. Fiind vorba de prejudicii morale ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât viața, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii.

Faptul că reparația trebuie să fie una echitabilă presupune că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite dar și că ea nu se poate constitui în temei al îmbogățirii, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, care, așa cum s-a menționat, trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv și moral, iar constatarea caracterului politic al măsurii administrative reprezintă, în sine, o recunoaștere a conduitei morale și a demnității reclamantului. Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească, dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

În raport de acestea, de perioada deportării dispusă prin măsura administrativă, de suferințele fizice și psihice încercate de reclamant, raportate la vârsta acestuia la momentul strămutării, ținând seama și de consecințele produse ulterior în viața părții, pe plan social și profesional, precum și de măsurile reparatorii obținute în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, Înalta Curte constată că daunele morale acordate în apel, respectă funcția compensatorie morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri.

Se are în vedere și faptul că urmare respingerii recursului declarat de Statul Român, prin decizia Înaltei Curți nr. 4976 din 9 iunie 2011, s-a menținut decizia nr. 494A din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, prin care, desființându-se sentința primei instanțe, a fost trimisă spre rejudecare Tribunalului Ialomița, acțiunea formulată de reclamantul G.M.V., prin care a solicitat acordarea, în baza Legii nr. 221/2009, a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de părinții săi, ca urmare a măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu în județul Ialomița, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955. Se reține totodată că același principiu, al statuării în echitate în legătură cu daunele morale pretinse pentru încălcarea unor drepturi fundamentale protejate de Convenție se desprinde și din jurisprudența instanței de contencios european.

Pentru aceste considerente, statuând în echitate și respectând principiul justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate, între interesul particular și cel general, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, ambele recursuri declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul G.M.V. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Ialomița împotriva deciziei nr. 567 A din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2011.