ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5353/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5353/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Ialomița

la 7 octombrie 2009,

G.M.V. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acordarea de despăgubiri civile în sumă

de 100.000 euro în echivalent RON la data efectuării plății, reprezentând prejudiciul

moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic,

luate împotriva sa, prin dislocarea din zona frontierei de vest - comuna G., județul

Timiș și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea J.N., județul Ialomița,

în perioada 18 iunie 1951 — 27 iulie 1955, măsură luată prin decizia M.A.I. nr.

200/1951.

Tribunalul

Ialomița, secția civilă, prin sentința nr. 1396F din 27 octombrie 2009

a respins cererea formulată de reclamant

ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut că reclamantul G.M.V., împreună cu familia sa, a fost strămutat, conform

seciziei M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951 din comuna G., județul Timiș

și i s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea J.N., județul Ialomița, până

la data de 27 iulie 1955, când s-au ridicat restricțiile domiciliare.

A constatat că măsura luată împotriva reclamantului

constituie o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut de

art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Invocând însă prevederile art. 5 din Legea

nr. 221/2009, Tribunalul a reținut că despăgubirile se acordă doar în cazul condamnărilor,

fiind echivalentul prejudiciului moral suferit prin condamnare, or, în cauză reclamantul

nu a suferit o atare condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative

cu caracter politic, astfel încât nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de lege

pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Prin decizia nr. 567 A din 29 septembrie

2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței Tribunalului, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice. A schimbat în tot hotărârea, în sensul că a admis în parte acțiunea

în despăgubiri formulată de reclamant. A obligat pe pârât la plata sumei de 2.000

euro, în echivalent RON la data plății, către reclamant.

S-a reținut de către Curtea de Apel, că

din cuprinsul art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G.

nr. 62/2010, rezultă intenția legiuitorului de a acorda reparații pentru prejudiciul

suferit, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada

6 martie 1945 — 22 decembrie 1989, cât și celor care au făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, or, în speță, reclamantului i s-a aplicat direct

măsura administrativă.

La fixarea cuantumului despăgubirilor,

instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 5 alin. 1

1

din Legea

nr. 221/2009, ținând cont de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, fără a se limita la acestea, precum și de perioada

de timp scursă de la luarea măsurii și consecințele negative produse în plan fizic,

psihic și social asupra reclamantului.

Astfel, Curtea de Apel a constatat că reclamantul

a obținut prin hotărârea nr. 7/1992, recunoașterea ca vechime în muncă a perioadei

cât s-a aflat cu domiciliu obligatoriu și i s-au acordat drepturile cuvenite, respectiv

821 RON lunar și că i-a fost recunoscută și calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă, prin decizia nr. 2113/2007.

Împotriva acestei ultime decizi au declarat

recursuri reclamantul și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin D.G.F.P. Ialomița.

Prin motivele de recurs,

întemeiate pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., reclamantul G.M.V. a considerat decizia instanței de apel

ca netemeinică și nelegală, numai sub aspectul cuantumului daunelor acordate cu

titlul de despăgubiri civile.

A solicitat ca în raport de suferințele

îndurate urmare a dislocării și stabilirii în plin câmp, sub cerul liber sau în

adăposturi improvizate în zona B., să se majoreze cuantumul daunelor acordate până

la suma maximă prevăzută la art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 3, astfel cum a fost modificat

prin O.U.G. nr. 62/2010.

Pârâtul, prin motivele de recurs,

a solicitat admiterea acestuia, modificarea

deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamant și menținerea

hotărârii instanței de fond prin care s-a respins acțiunea.

A arătat că decizia pronunțată în apel

a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pornind de la dispozițiile art. 5 din Legea

nr. 221/2009 și de la faptul că reclamantul nu a suferit o condamnare ci a făcut

obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, recurentul a considerat

că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit.

În susținerea celor afirmate, a invocat

și dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, care stipulează

fără echivoc ce înseamnă condamnări cu caracter politic și a precizat că enumerarea

cuprinsă la alin. (1) al art. 5 din lege reprezintă cadrul general, despăgubirile

fiind reglementate separat în funcție de situația în care se găsește persoana ce

solicită acordarea lor.

A arătat că art. 1 și 3 din Legea nr. 221/2009

fac clar distincție între cele două noțiuni și, în condițiile în care nu se menționează

în cuprinsul actului normativ că măsura administrativă cu caracter politic este

asimilată condamnării cu caracter politic, unde legea nu distinge, nici interpretul

nu trebuie să distingă.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor,

pârâtul a considerat că hotărârea atacată nu face referire la probele administrate,

menite să contureze dimensiunea prejudiciului moral suferit de reclamant.

A menționat astfel, că instanța nu a avut

în vedere faptul că reclamantul a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr.

118/1990 și ale O.U.G. nr. 214/1999, despăgubirile acordate acoperind prejudiciul

suferit de parte.

A solicitat totodată a se avea în vedere

și prevederile O.U.G. nr. 62/2010, care a intrat în vigoare la 1 iulie 2010 și ale

cărei dispoziții fiind de imediată aplicare, se aplică și speței dedusă judecății,

care prin introducerea unui nou alineat după cel al art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009 menționează expres criteriile de acordare a despăgubirilor, legiuitorul

făcând referire la durata pedepsei privative de libertate.

Recursurile sunt nefondate,

urmând a fi respinse ca atare în considerarea

argumentelor ce succed.

Referitor la recursul declarat de pârât,

se reține că nu pot fi primite criticile formulate ce vizează nelegalitatea deciziei

pronunțate în apel referitoare la faptul că acordarea daunelor morale, în înțelesul

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu are în vedere și măsurile administrative cu

caracter politic.

Așa cum în mod corect s-a stabilit și de

instanța de apel, prin dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 este reglementată

posibilitatea acordării daunelor morale nu doar pentru ipoteza în care persoana

a suferit o condamnare cu caracter politic ci și atunci când a făcut obiectul unei

măsuri administrative cu caracter politic.

În acest sens, dispozițiile art. 5

alin. (1) din Legea nr. 221/2009, stabilind sfera persoanelor îndreptățite la asemenea

măsuri reparatorii, statuează că este vorba despre „orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau

care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic".

Faptul că la lit. a) din art. 5 alin.

(1) din lege se face referire la acordarea despăgubirilor „pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare" nu poate conduce la concluzia susținută de recurent,

întrucât această dispoziție trebuie coroborată cu ipoteza normei aflată în

alin. (1) și care are în vedere, în mod egal, situația condamnărilor politice și

a măsurilor administrative cu caracter politic.

În consecință, constatându-se că este vorba

despre o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009, respectiv dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu,

în mod corect s-a reținut de către instanța de apel incidența art. 5 alin. (1)

lit. a) din acest act normativ.

Este, de asemenea, nefondată, critica recurentului

vizând lipsa îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale, în condițiile

în care i-au fost stabilite deja măsuri cu caracter reparatoriu, conform Decretului-lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, pentru aceleași fapte care s-au constituit

în persecutare politică.

Contrar susținerii recurentului - pârât

nu sunt excluși de la acordarea despăgubirilor morale în temeiul Legii nr. 221/2009

cei care au primit deja o reparație conform Decretului-lege nr. 118/1990, această

din urmă situație urmând a fi avută în vedere doar la determinarea cuantumului daunelor

morale.

Astfel cum s-a menționat deja, potrivit

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care circumstanțiază sfera de aplicare

a actului normativ, poate solicita asemenea despăgubiri „orice persoană care a suferit

o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau

care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic", iar

potrivit art. 5 alin. 1

1

„la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute

la alin. (1), instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la

acestea, ... precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege

nr. 118/1990".

Rezultă deci că este vorba de un criteriu

de cuantificare a daunelor, iar nu de o condiție de admisibilitate a acțiunii așa

cum este ea înfățișată prin criticile recurentului - pârât.

Nu pot fi primite deci criticile formulate

de recurentul - pârât, constatându-se că instanța de apel a avut în vedere, la stabilirea

cuantumului daunelor morale, inclusiv aceste aspecte legate de împrejurarea că reclamantul

a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 și de cele ale O.U.G.

nr. 214/1999.

Referitor la criticile formulate vizând

cuantumul daunelor morale, se vor analiza împreună din ambele recursuri.

Astfel, situația de fapt stabilită în fazele

procesuale anterioare prin interpretarea probelor administrate și care, față de

dispozițiile art. 304 C. proc. civ., nu mai pot fi reapreciate în faza de judecată

a recursului, a relevat faptul că reclamantul G.M.V., împreună cu familia sa, au

fost strămutați din localitatea de domiciliu G., județul Timiș, în C.B., pentru

o perioadă de 4 ani.

Se constată că în aprecierea asupra cuantumului

daunelor morale trebuie ținut seama că în operațiunea jurisdicțională de cuantificare

a unor asemenea despăgubiri nu se poate realiza o reparare integrală a prejudiciului

produs, dată fiind natura valorilor lezate prin săvârșirea faptei.

Scopul acordării daunelor morale constă

în realizarea, în primul rând, a unei satisfacții morale pentru suferințe de același

ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale.

Este motivul pentru care aprecierea unor

asemenea daune se realizează în echitate și păstrând principiul proporționalității

și justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate.

Fiind vorba de prejudicii morale ele nu

pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât viața, sănătatea,

onoarea nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura

nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii.

Faptul că reparația trebuie să fie una

echitabilă presupune că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite dar și că

ea nu se poate constitui în temei al îmbogățirii, întrucât, în caz contrar, s-ar

deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, care, așa cum s-a menționat,

trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv și moral, iar constatarea

caracterului politic al măsurii administrative reprezintă, în sine, o recunoaștere

a conduitei morale și a demnității reclamantului.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale

nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de

manifestare, iar instanța are posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea

lor și să stabilească, dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru

a repara prejudiciul moral produs.

În raport de acestea, de perioada deportării

dispusă prin măsura administrativă, de suferințele fizice și psihice încercate de

reclamant, raportate la vârsta acestuia la momentul strămutării, ținând seama și

de consecințele produse ulterior în viața părții, pe plan social și profesional,

precum și de măsurile reparatorii obținute în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990,

Înalta Curte constată că daunele morale acordate în apel, respectă funcția compensatorie

morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri.

Se are în vedere și faptul că urmare respingerii

recursului declarat de Statul Român, prin decizia Înaltei Curți nr. 4976 din 9 iunie

2011, s-a menținut decizia nr. 494A din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel București,

secția a IlI-a civilă, prin care, desființându-se sentința primei instanțe, a fost

trimisă spre rejudecare Tribunalului Ialomița, acțiunea formulată de reclamantul

G.M.V., prin care a solicitat acordarea, în baza Legii nr. 221/2009, a despăgubirilor

pentru prejudiciul moral suferit de părinții săi, ca urmare a măsurii administrative

de stabilire a domiciliului obligatoriu în județul Ialomița, în perioada 18 iunie

1951 - 27 iulie 1955.

Se reține totodată că același principiu,

al statuării în echitate în legătură cu daunele morale pretinse pentru încălcarea

unor drepturi fundamentale protejate de Convenție se desprinde și din jurisprudența

instanței de contencios european.

Pentru aceste considerente, statuând în

echitate și respectând principiul justului echilibru între natura valorilor lezate

și sumele acordate, între interesul particular și cel general, față de prevederile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, ambele recursuri

declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de reclamantul G.M.V. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin D.G.F.P. Ialomița împotriva

deciziei

nr. 567 A din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22

iunie 2011.