ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5289/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1820 din 24 noiembrie

2009 a Tribunalului Ialomița, secția civilă, s-a respins acțiunea reclamantului

P.D.V. reținându-se că în cauză, familia reclamantului nu a suferit nici o condamnare

pentru a fi incidente dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel reclamantul P.D.V., iar prin decizia civilă nr. 174 din 13 iulie

2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, s-a admis apelul reclamantului s-a schimbat în parte hotărârea instanței

de fond în sensul admiterii în parte a acțiunii în sensul obligării pârâtului la

plata sumei de 2.000 euro în echivalent în lei la cursul oficial al B.N.R. din ziua

plății reprezentând despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii

administrative cu caracter politic luate împotriva prin stabilirea domiciliului

obligatoriu pe raza comunei P., sat F. în perioada 17 iunie 1951–27 iulie 1955.

Pentru a pronunța această

hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Reclamantul se încadrează

în dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), pentru a cere despăgubiri pentru prejudiciul

moral produs prin luarea unei măsuri administrative cu caracter politic împotriva

bunicilor săi, strămutați în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951 pe data de 17

iunie 1951, din satul S.M., comuna G., județ Timiș, cu fixarea domiciliului obligatoriu

în satul F., comuna P., raionul Slobozia, unde au rămas până la 27 iulie 1955, când

s-au ridicat restricțiile prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955.

S-a reținut astfel că

este de necontestat prejudiciul moral suferit prin luarea măsurii administrative

cu caracter politic de dislocare și

stabilire de domiciliu obligatoriu, fiind încălcate

drepturile

fundamentale ale omului. Problema care se ridică în cauză, este aceea a cuantumului

despăgubirilor care se pot acorda pentru prejudiciul moral suferit.

Este de netăgăduit că

orice arestare și inculpare pe nedrept (în aceeași măsură și orice măsură administrativă

cu caracter politic) produc celor în cauză suferințe, că astfel de măsuri lezează

demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturile personal nepatrimoniale

ocrotite de lege și că din acest punct de vedere, se produce un prejudiciu moral

care justifică acordarea unei compensații materiale.

Ceea ce trebuie evaluat,

este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, și nu prejudiciul ca atare,

fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral sub aspectul

importanței valorilor lezate.

În aprecierea importanței

prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile acestuia asupra stării

generale a sănătății, a vieții în general, precum și asupra posibilităților de a

se realiza din punct de vedere social, profesional și material în astfel de condiții.

Stabilirea acestui cuantum

nu presupune stabilirea „prețului” suferințelor fizice și psihice, care sunt inestimabile,

ci înseamnă aprecierea tuturor consecințelor negative ale acestui prejudiciu cauzat

și ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sociale.

În stabilirea și acordarea

despăgubirilor, Curtea apreciază că se

impune a se avea în vedere principiul echității,

care implică înainte de toate o anumită flexibilitate și o analiză obiectivă a ceea

ce este just, echitabil și rezonabil, ținând cont de ansamblul circumstanțelor cauzei,

adică nu numai de situația celui deportat, ci și de contextul general în care încălcarea

s-a produs.

Despăgubirile pe care

instanța le acordă pentru prejudiciul moral, au ca obiect recunoașterea faptului

că încălcarea unui drept fundamental a cauzat un prejudiciu moral și ele sunt stabilite

astfel încât să reflecte aproximativ gravitatea acestui prejudiciu. Despăgubirile

nu urmăresc și nu trebuie să urmărească furnizarea pentru reclamant, din motive

de compasiune, a unui confort financiar, ori a unei îmbogățiri pe cheltuiala statului,

în condițiile în care nu există un barem specific vizând despăgubirile stabilite,

în cazurile condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative asimilate

acestora.

În speță, în ceea ce privește

cuantumul acestei despăgubiri, instanța de apel a avut în vedere, în concordanță

și față de criteriile stabilite de art. 5 alin. (1

1

) din Lege (completare),

raportarea la perioada în care bunicii reclamantului au avut domiciliu obligatoriu,

gravitatea măsurii luate împotriva acestora, consecințele negative produse în plan

fizic, psihic

și social, considerând îndestulător un cuantum al

despăgubirii de 2.000

de euro.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs atât reclamantul cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița și Ministerul Public

– Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Astfel criticile aduse

hotărârii instanței de apel de către reclamant vizează nelegalitatea ei prin prisma

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ce privește cuantumul despăgubirilor

acordate.

Astfel reclamantul susține

că despăgubirile acordate nu reflectă consecințele negative ale măsurii administrative,

consecințe produse pe plan fizic, psihic și social.

Pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice a criticat hotărârea instanței de apel prin prisma

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., tot sub aspectul cuantumului despăgubirilor

acordate, susținându-se că au fost încălcate dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 care

modifică art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Ministerul Finanțelor

Publice – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a criticat hotărârea instanței

de apel sub aspectul nelegalității ei prin prisma dispozițiilor art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile

în care instanța de apel nu a pus în discuția părților incidența O.U.G. nr. 62/2010,

reținută ca temei de drept pentru acordarea despăgubirilor.

Se susține astfel încălcarea

dreptului la dar și a principiului contradictorialității procesului civil.

Ca atare se solicită casarea

hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Examinând hotărârea instanței

de apel prin prisma motivelor de apel invocate și a dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin Decizia nr. 1358

din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a constatat neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 19445–22 decembrie 1989, iar prin Decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea

și completarea Legii nr. 221/2009.

Astfel din această perspectivă

sunt nefondate criticile legate de dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010.

Astfel fără a face referire

la aspectul neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

în contextul necesității stabilirii unor măsuri pentru instituirea unui regim echitabil

în acordarea despăgubirilor privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada de referință, diferențierea

cuantumului daunelor morale acordate de instanță trebuie analizată și în funcție

de criteriul bugetar, raportat la politica financiară și la posibilitatea executării

unor asemenea hotărâri de obligare a statului la plata daunelor morale, în fiecare

caz în parte.

Astfel stabilirea unor

criterii de diferențiere a cuantumului daunelor morale este imperios necesară, iar

aplicarea unitară a acestora, fără diferențieri semnificative în stabilirea introducerii

prejudiciului moral este obligatorie sub aspectul unei practici unitare a instanțelor,

prin raportare la natura măsurii (condamnări cu caracter politic/măsuri administrative

asimilate acestora) durata acestora, individualizarea aplicării acestora direct

persoanelor, soților/soțiilor sau moștenitorilor

acestora, consecințele negative asupra

drepturilor personale

nepatrimoniale ale persoanei, lezarea unor valori ca onoarea, demnitatea, cinstea,

reputația, criteriul proporționalității daunei în raport de prejudiciul suferit,

importanța valorilor morale lezate, gradul în care a fost afectată, de la caz la

caz, situația familială, profesională și socială.

Caracterul subiectiv al

aprecierii cuantumului daunelor morale, prin natura lor, greu de identificat, în

absența unor criterii de referință pentru fiecare caz în parte, nu trebuie să prevaleze

unor criterii obiective general aplicabile.

Despăgubirea bănească

acordată pentru repararea unui prejudiciu patrimonial, fiind prin însăși destinația

ei, aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda satisfacție, o categorie

juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilității cu totul

firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și

gravitatea prejudiciului la a cărei reparare este destinată să contribuie.

Ea nu poate fi reprezentată

nici pe considerentul că acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă

de îmbogățire fără temei legitim pentru victimă, întrucât cuantumul daunelor morale

trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei,

prin raportare la intensitatea și durata suferințelor psihice și fizice încălcate

de autorii reclamantului pe perioada 17 iunie 1951–27 iulie 1955 prin stabilirea

domiciliului obligatoriu, determinate de gravitatea vătămărilor ce i-au fost aduse

demnității, sănătății, libertății individuale, deci a unor elemente obiective ce

înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească să constituie un mijloc de îmbogățire.

Astfel repararea daunelor

morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare

materială care fizic nici nu este posibilă ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale

și patrimoniale al căror scop este acela ca în funcție de particularitățile fiecărui

caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție pentru suferințele suportate.

Banii constituie o măsură

de reparare a daunelor morale pentru același motiv pentru care sunt admise așa-zisele

mijloace adecvate de nepatrimonială, adică pentru faptul că deși nu compensează

nimic, pot totuși oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit,

o anumită satisfacție care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate,

cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată.

De altfel art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede expres, acordarea de despăgubiri

ca modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin condamnări cu caracter

politic.

Or jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului în materie nu limitează reparația pentru prejudiciul

moral încercat doar la constatarea încălcării convenției, ci recunoaște și dreptul

la despăgubiri bănești echitabile, ceea ce nu înseamnă însă o sumă modică.

Cuantumul despăgubirilor

trebuie să respecte atât principiul proporționalității cât și al echității, în raport

cu intensitatea și gravitatea suferințelor psihice, durata acestora cât și la situația

socială concretă.

Or din perspectiva celor

expuse, și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este fondat doar recursul

reclamantului, urmând a se respinge acțiunea recurată.

Astfel în sensul art.

312 alin. (1) teza primă și alin. (3) C. proc. civ., urmează a se admite recursul

acestuia, a se modifica hotărârea instanței de apel în parte în sensul obligării

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului

suma de 20.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data efectuării plății,

daune morale ce reprezintă o justă și echitabilă despăgubire pentru prejudiciul

moral cauzat reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantul P.D.V. împotriva deciziei nr. 174A din 13 iulie 2010 a Curții de

Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Modifică în parte decizia

recurată în sensul că obligă pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița să plătească reclamantului

suma de 20.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data efectuării plății

reprezentând daune morale.

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița și de Ministerul Public – Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 iunie 2011.