ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5289/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1820 din 24 noiembrie 2009 a Tribunalului Ialomița, secția civilă, s-a respins acțiunea reclamantului P.D.V. reținându-se că în cauză, familia reclamantului nu a suferit nici o condamnare pentru a fi incidente dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul P.D.V., iar prin decizia civilă nr. 174 din 13 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a admis apelul reclamantului s-a schimbat în parte hotărârea instanței de fond în sensul admiterii în parte a acțiunii în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 2.000 euro în echivalent în lei la cursul oficial al B.N.R.

din ziua plății reprezentând despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic luate împotriva prin stabilirea domiciliului obligatoriu pe raza comunei P., sat F. în perioada 17 iunie 1951–27 iulie 1955. Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Reclamantul se încadrează în dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), pentru a cere despăgubiri pentru prejudiciul moral produs prin luarea unei măsuri administrative cu caracter politic împotriva bunicilor săi, strămutați în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951 pe data de 17 iunie 1951, din satul S.M., comuna G., județ Timiș, cu fixarea domiciliului obligatoriu în satul F., comuna P., raionul Slobozia, unde au rămas până la 27 iulie 1955, când s-au ridicat restricțiile prin decizia M.A.I.

nr. 6100/1955. S-a reținut astfel că este de necontestat prejudiciul moral suferit prin luarea măsurii administrative cu caracter politic de dislocare și stabilire de domiciliu obligatoriu, fiind încălcate drepturile fundamentale ale omului. Problema care se ridică în cauză, este aceea a cuantumului despăgubirilor care se pot acorda pentru prejudiciul moral suferit. Este de netăgăduit că orice arestare și inculpare pe nedrept (în aceeași măsură și orice măsură administrativă cu caracter politic) produc celor în cauză suferințe, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturile personal nepatrimoniale ocrotite de lege și că din acest punct de vedere, se produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale.

Ceea ce trebuie evaluat, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, și nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral sub aspectul importanței valorilor lezate. În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile acestuia asupra stării generale a sănătății, a vieții în general, precum și asupra posibilităților de a se realiza din punct de vedere social, profesional și material în astfel de condiții. Stabilirea acestui cuantum nu presupune stabilirea „prețului” suferințelor fizice și psihice, care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea tuturor consecințelor negative ale acestui prejudiciu cauzat și ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sociale.

În stabilirea și acordarea despăgubirilor, Curtea apreciază că se impune a se avea în vedere principiul echității, care implică înainte de toate o anumită flexibilitate și o analiză obiectivă a ceea ce este just, echitabil și rezonabil, ținând cont de ansamblul circumstanțelor cauzei, adică nu numai de situația celui deportat, ci și de contextul general în care încălcarea s-a produs. Despăgubirile pe care instanța le acordă pentru prejudiciul moral, au ca obiect recunoașterea faptului că încălcarea unui drept fundamental a cauzat un prejudiciu moral și ele sunt stabilite astfel încât să reflecte aproximativ gravitatea acestui prejudiciu.

Despăgubirile nu urmăresc și nu trebuie să urmărească furnizarea pentru reclamant, din motive de compasiune, a unui confort financiar, ori a unei îmbogățiri pe cheltuiala statului, în condițiile în care nu există un barem specific vizând despăgubirile stabilite, în cazurile condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative asimilate acestora. În speță, în ceea ce privește cuantumul acestei despăgubiri, instanța de apel a avut în vedere, în concordanță și față de criteriile stabilite de art. 5 alin. (1 1 ) din Lege (completare), raportarea la perioada în care bunicii reclamantului au avut domiciliu obligatoriu, gravitatea măsurii luate împotriva acestora, consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, considerând îndestulător un cuantum al despăgubirii de 2.000 de euro.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs atât reclamantul cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Astfel criticile aduse hotărârii instanței de apel de către reclamant vizează nelegalitatea ei prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ce privește cuantumul despăgubirilor acordate. Astfel reclamantul susține că despăgubirile acordate nu reflectă consecințele negative ale măsurii administrative, consecințe produse pe plan fizic, psihic și social. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., tot sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, susținându-se că au fost încălcate dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 care modifică art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Ministerul Finanțelor Publice – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul nelegalității ei prin prisma dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel nu a pus în discuția părților incidența O.U.G. nr. 62/2010, reținută ca temei de drept pentru acordarea despăgubirilor. Se susține astfel încălcarea dreptului la dar și a principiului contradictorialității procesului civil.

Ca atare se solicită casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de apel invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 19445–22 decembrie 1989, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009. Astfel din această perspectivă sunt nefondate criticile legate de dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010. Astfel fără a face referire la aspectul neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în contextul necesității stabilirii unor măsuri pentru instituirea unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada de referință, diferențierea cuantumului daunelor morale acordate de instanță trebuie analizată și în funcție de criteriul bugetar, raportat la politica financiară și la posibilitatea executării unor asemenea hotărâri de obligare a statului la plata daunelor morale, în fiecare caz în parte.

Astfel stabilirea unor criterii de diferențiere a cuantumului daunelor morale este imperios necesară, iar aplicarea unitară a acestora, fără diferențieri semnificative în stabilirea introducerii prejudiciului moral este obligatorie sub aspectul unei practici unitare a instanțelor, prin raportare la natura măsurii (condamnări cu caracter politic/măsuri administrative asimilate acestora) durata acestora, individualizarea aplicării acestora direct persoanelor, soților/soțiilor sau moștenitorilor acestora, consecințele negative asupra drepturilor personale nepatrimoniale ale persoanei, lezarea unor valori ca onoarea, demnitatea, cinstea, reputația, criteriul proporționalității daunei în raport de prejudiciul suferit, importanța valorilor morale lezate, gradul în care a fost afectată, de la caz la caz, situația familială, profesională și socială.

Caracterul subiectiv al aprecierii cuantumului daunelor morale, prin natura lor, greu de identificat, în absența unor criterii de referință pentru fiecare caz în parte, nu trebuie să prevaleze unor criterii obiective general aplicabile. Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu patrimonial, fiind prin însăși destinația ei, aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilității cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărei reparare este destinată să contribuie.

Ea nu poate fi reprezentată nici pe considerentul că acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogățire fără temei legitim pentru victimă, întrucât cuantumul daunelor morale trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, prin raportare la intensitatea și durata suferințelor psihice și fizice încălcate de autorii reclamantului pe perioada 17 iunie 1951–27 iulie 1955 prin stabilirea domiciliului obligatoriu, determinate de gravitatea vătămărilor ce i-au fost aduse demnității, sănătății, libertății individuale, deci a unor elemente obiective ce înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească să constituie un mijloc de îmbogățire.

Astfel repararea daunelor morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială care fizic nici nu este posibilă ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale al căror scop este acela ca în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție pentru suferințele suportate. Banii constituie o măsură de reparare a daunelor morale pentru același motiv pentru care sunt admise așa-zisele mijloace adecvate de nepatrimonială, adică pentru faptul că deși nu compensează nimic, pot totuși oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o anumită satisfacție care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate, cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată.

De altfel art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede expres, acordarea de despăgubiri ca modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin condamnări cu caracter politic. Or jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie nu limitează reparația pentru prejudiciul moral încercat doar la constatarea încălcării convenției, ci recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești echitabile, ceea ce nu înseamnă însă o sumă modică. Cuantumul despăgubirilor trebuie să respecte atât principiul proporționalității cât și al echității, în raport cu intensitatea și gravitatea suferințelor psihice, durata acestora cât și la situația socială concretă. Or din perspectiva celor expuse, și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., este fondat doar recursul reclamantului, urmând a se respinge acțiunea recurată. Astfel în sensul art. 312 alin. (1) teza primă și alin. (3) C. proc. civ., urmează a se admite recursul acestuia, a se modifica hotărârea instanței de apel în parte în sensul obligării pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 20.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data efectuării plății, daune morale ce reprezintă o justă și echitabilă despăgubire pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul P.D.V. împotriva deciziei nr. 174A din 13 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Modifică în parte decizia recurată în sensul că obligă pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița să plătească reclamantului suma de 20.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data efectuării plății reprezentând daune morale. Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie 2011.