ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5190/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1997F din 17 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Ialomița,

secția cvilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul S.P.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul

a reținut din conținutul adresei din 12 februarie 1991 eliberată de Ministerul de

Interne - Direcția Secretariat, că reclamantul S.P. a fost dislocat la data de 23

iunie 1951 din zona frontierei de vest în baza deciziei nr. 200/1951, fixându-i-se

domiciliu obligatoriu în comuna V.V., județul Ialomița. Măsura a fost aplicată întregii

familii, respectiv S.D. (tata), S.A. (mama), S.N. (soră), S.V. (frate), S.V. (frate),

S.P. (frate), S.V. (soră). Prin decizia nr. 6100 din 27 iulie 1955 s-au ridicat

restricțiile domiciliare.

Tribunalul a reținut conform art. 4

alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009

:

(1).

Persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru alte

fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată

să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea

poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică

interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția

căruia domiciliază persoana interesată; (2) Persoanele care au făcut obiectul unor

măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea,

solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile

art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

Rezultă deci că măsura luată împotriva

reclamantului constituie o măsură administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut

de art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel

încât nu mai este necesară constatarea caracterului politic al măsurii adrninistrative,

alin. (2) al art. 4 excluzând cazurile care se încadrează în art. 3.

În ceea ce privește constatarea caracterului

politic al condamnării, Tribunalul a constatat că reclamantul nu a suferit o condamnare,

ci doar a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.

Referitor la capătul de cerere privind

obligarea Statului Român la plata sumei de 220.000 RON, Tribunalul a constatat că

potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări

cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul

acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv

pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare

a prezentei legi, fie „a": obligarea statului la acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (s.n.). La stabilirea cuantumul

despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor

în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere

de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în

prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare, fie „b": acordarea de despăgubiri reprezentând

echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect

al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau

nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale

Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum

și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, fie: repunerea

în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus

decăderea din drepturi sau degradarea militară.

Rezultă deci că despăgubirile se acordă

doar în cazul condamnărilor, și sunt echivalentul prejudiciului moral suferit prin

condamnare, conform pct. a de la art. 5.

Tribunalul a reținut faptul că reclamantul

nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter

politic și nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri

pentru prejudiciul moral.

Curtea a constatat că apelul reclamantului

declarat împotriva acestei hotărâri nu este fondat.

Prin O.U.G. nr. 62/2010 publicat în M.

Of din 01 iulie 2010, dispozițiile Legii nr. 221/2009 au fost modificate și completate

limitându-se sumele ce pot fi acordate cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare.

La art. I pct. 1 lit. a) din O.U.G.

nr. 62/2010, se stipulează odată cu stabilirea cuantumului ce poate fi acordat persoanei

care a suferit condamnarea cu caracter politic, că beneficiază de acordarea de despăgubiri

și persoana care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Din adresa din 12 februarie 1991 a Ministerului

de Interne, rezultă că reclamantul a avut domiciliu obligatoriu în comuna V.V.,

județ Ialomița în baza decizii nr. 200/1951, restricțiile fiind ridicate la 27

iulie 1955.

Pentru acordarea despăgubirilor pentru

prejudiciul moral, legea stabilește niște criterii în art. 5 alin. (1

1

),

pe care reclamantul avea obligația să le

probeze, însă acesta nu s-a prezentat în instanță pentru a-și formula apărări, astfel

încât, nu se cunoaște dacă până la acest moment, reclamantul nu a mai beneficiat

de alte măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.

Contrar susținerilor apelantului, caracterul

politic al condamnării rezultă din considerentele hotărârii atacate.

Ca urmare, prin decizia civilă nr. 538

din 22 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus respingerea

ca nefondat a apelului declarat de apelantul-reclamant S.P. împotriva sentinței

civile nr. 1997F din 17 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Ialomița ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul criticând-o pentru următoarele aspecte:

A probat în cauză măsurile administrative

abuzive luate asupra persoanei sale pe considerente etnice, soldate cu stabilirea

domiciliului obligatoriu pe o perioadă de 4 ani și 2 luni și prin urmare este îndreptățit

la daune morale pentru atingerea adusă existenței sale fizice, sănătății, insecurității

morale și corporale, precum și la sentimentele de cinste, onoare și prestigiu.

Consecință a acestor încălcări, a încercat

un sentiment de neputință, incertitudine și disperare precum și de frustrare (în

fața autorităților fiind inferiorizați, condamnați la deportare fără judecată, discriminați

etnic, încălcarea dreptului de proprietate prin abandonarea tuturor bunurilor, încălcarea

dreptului la libertatea de mișcare, periclitarea sănătății lor).

Toate aceste prejudicii nu au fost reparate,

și în consecință solicită un echivalent valoric în sumă de 150,00 euro, în temeiul

Decretului nr. 221/2009, art. 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Solicită judecarea cauzei în lipsă.

Intimata a formulat întâmpinare solicitând

respingerea recursului.

Examinând cererea de recurs instanța reține

următoarele:

Acțiunea reclamantului viza constarea caracterului

politic a măsurilor administrative la care a fost supus și obligarea la despăgubiri,

acțiune situată manifest sub auspiciile art. 4 alin. (2) corelat cu art. 1

alin. (3) din Legea nr. 221/2009, situație în care reclamantul are dreptul de a

primi despăgubiri conform art. 5 alin. (1) din aceeași Lege.

În aceste condiții, este greșit procedeul

instanței de apel de a reține îndrituirea la despăgubiri a reclamantului în condițiile

în care instanța de fond a respins cererea reclamantului ca neavând dreptul la despăgubiri,

nepronunțându-se pe fond.

Pe de altă parte, dovedirea sau nu de către

reclamant a împrejurării dacă a beneficiat sau nu de alte măsuri reparatorii prevăzute

de Legea nr. 118/1990 nu este de natură a exclude stabilirea cuantumului despăgubirilor

din moment ce acestea constituie doar un criteriu de apreciere a întinderii daunelor

și nu exclusiv ori exhaustiv așa cum a reținut instanța de apel.

Față de cele reținute, instanța reține

că în cauză sunt incidente disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța urmând

a admite în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul formulat de parte, și a casa

decizia instanței de apel și sentința primei instanțe cu trimiterea cauzei spre

rejudecare primei instanțe pentru soluționarea fondului cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul

S.P. împotriva deciziei nr. 538A din 22 septembrie 2010 a Curții de Apel București,

secția a

IV-

a civilă.

Casează decizia atacată precum și sentința

civilă nr. 1997F din 17 decembrie 2009 a Tribunalului Ialomița și trimite cauza

spre rejudecare acestei din urmă instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15

iunie 2011.