ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 719/2012

Asupra recursului civil de față; Prin cererea înregistrată la Tribunalul Ialomița la 16 septembrie 2009, reclamanta V.L. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 250.000 euro, respectiv echivalentul în lei la cursul de schimb al B.N.R. la data efectuării plății, reprezentând prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor cu caracter politic la care a fost supusă prin strămutarea din localitatea Grabați, județul Timiș și stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna Perișoru, satul Salcâmi, județul Ialomița. Prin sentința civilă nr. 1380/ F din 27 octombrie 2009, Tribunalul Ialomița a respins acțiunea, reținând că reclamanta nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei soluții a fost calificat ca fiind recurs și a fost admis prin decizia civilă nr. 1216 din 7 mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, care a cauzat sentința și a trimis cauza spre competentă soluționare Secției civile a Tribunalului Ialomița, în raport de dispozițiile art. 1 și art. 10 din Legea nr. 554/2004. Prin sentința civilă nr. 1769/bis/F din 28 septembrie 2010, Tribunalul Ialomița, secția civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 3.000 euro echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, potrivit deciziei M.A.I.

nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951 familia petentei, respectiv tatăl - N.P. și mama N.M., împreună cu copiii L. și D.N., a fost strămutată din localitatea Grabați, județul Timiș, fixându-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Salcâmi, comuna Perișoru, județul Ialomița. S-a constatat că măsura luată împotriva petentei constituie o măsură administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 și s-a reținut incidența dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere plafonul maxim stabilit prin OUG nr. 62/2010, durata măsurii administrative de 4 ani, precum și faptul că reclamanta a beneficiat și de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, conform Deciziei nr. 48786 din 20 mai 1994 a Casei de Pensii Ialomița.

Împotriva sentinței menționate au declarat apel reclamanta V.L. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. În motivarea apelului său, reclamanta a arătat că hotărârea instanței de fond este netemeinică sub aspectul cuantumului daunelor acordate cu titlu de despăgubiri civile, solicitând să se reanalizeze probatoriile administrate. În motivarea apelului său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat hotărârea primei instanțe ca nelegală și netemeinică, arătând că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se poate solicita acordarea de despăgubiri doar pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Apelantul pârâtul a solicitat ca, în acord cu dispozițiile O.U.G.

nr. 62/2010, pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 și cu jurisprudența CEDO, să se constate că drepturile acordate până în prezent reclamantei în baza Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, cu modificările și completările ulterioare, acoperă prejudiciul moral suferit de aceasta. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 105/ A din 4 februarie 2011, a respins apelul reclamantei V.L. și a admis apelul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, schimbând în parte sentința apelată în sensul că l-a obligat pe pârât la plata sumei de 1.000 euro, echivalent în lei la data plății efective, la cursul BNR, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral, către reclamantă.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că despăgubirile morale se acordă și în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, nu doar în cazul condamnărilor, atâta timp cât această posibilitate este prevăzută expres de lege, conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009. Reținând că, pe parcursul soluționării apelului au fost pronunțate și publicate în M. Of., deciziile Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, curtea de apel a considerat că acestea nu sunt incidente în cauză, astfel că se impune să se analizeze acțiunea în raport de dispozițiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare la data introducerii acesteia.

S-a apreciat că aplicarea în continuare a temeiului de drept substanțial de la data introducerii acțiunii nu contravine principiului aplicării imediate a legii civile noi. S-a reținut că, în caz contrar, dacă s-ar apela la efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, s-ar crea premisele unei situații discriminatorii pentru apelanta reclamantă, care, la fel ca orice altă persoană cu o situație juridică identică de a sa, a declanșat procedura judiciară reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009, și s-ar încălca statuările din jurisprudența CEDO conform cărora „orice diferență de tratament făcută de stat între persoane aflate în situații similare trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă”.

(Marcks c. Belgiei, 1979). De asemenea, s-a reținut că aplicarea deciziei menționate ar avea drept consecință suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, persoane ce declanșează procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile și previzibile, asimilându-se intervenției legislativului în timpul procesului, în care figurează ca pârât tot statul. Curtea de apel a apreciat ca fiind întemeiată critica apelantului pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanță și, având în vedere criteriile legale de cuantificare prevăzute prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a constatat că suma de 1.000 euro este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă prin instituirea măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, prin decizia M.A.I.

nr. 200/1951, ridicată prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița, criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a susținut că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., încălcând principiul disponibilității și al contradictorialității, atunci când a schimbat temeiul juridic al cererii reclamantei, fără a-l pune în discuția părților și fără a ține seama de prevederile art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și ale art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție.

S-a invocat, totodată, faptul că, sub aspectul aplicabilității art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, în situația declarării neconstituționalității unei legi ce dădea dreptul la despăgubiri pentru privarea de proprietate suferită în timpul comunismului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, reținând că reclamanții nu aveau o „speranță legitimă” ca cererile lor să fie soluționate în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia. Din această perspectivă, s-a susținut că apelanta - reclamantă nu se afla în situația în care legiuitorul ar fi privat-o de un bun fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, deoarece până la pronunțarea deciziilor Curții Constituționale aceasta nu obținuse o hotărâre care să dea naștere unei creanțe în patrimoniul acesteia.

S-a concluzionat că, în prezent, nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, iar față de obligativitatea erga omnes a altor trei decizii ale Curții Constituționale conform art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, a solicitat să se constate că Statul nu mai datorează daune morale. Prin concluziile scrise depuse la 31 ianuarie 2012, revizuentul a solicitat să fie avute în vedere dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin decizia de recurs în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca motiv de ordine publică, în sensul art. 306 alin. (2) C. proc.

civ. Examinând criticile invocate de recurentul pârât, Curtea va constata că acestea sunt fondate pentru considerentele ce succed: Problema de drept care se pune în speța nu este cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval.

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text ele lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor si erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. În speță, nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. l din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.

Raportat la considerentele expuse, se va constata că nu se mai impune analiza celorlalte motive de recurs. În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și se va modifica în parte decizia recurată, în sensul că se va schimba în tot sentința și se va respinge acțiunea reclamantei. Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Ialomița împotriva deciziei nr. 105/ A din 04 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a - IV-a civilă. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că schimbă în tot sentința nr. 1769 bis F din 28 septembrie 2010 a Tribunalului Ialomița, secția civilă și respinge acțiunea reclamantei V.L., ca nefondată. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 07 februarie 2012.