ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3420/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3420/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița, la data de 12 octombrie

2010, reclamantul V.S.R. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Ialomița, solicitând

obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent RON la cursul

B.N.R. din data efectuării plății, reprezentând prejudiciul moral suferit ca

urmare a măsurilor administrative cu caracter politic luate de Statul Român

împotriva sa, prin strămutarea din zona frontierei de vest și stabilirea

domiciliului obligatoriu în comuna Perieți, satul Fundata, județul Ialomița, pe

perioada 18 iunie 1951 - 18 august 1956, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr.

200/1951, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 2264F din 9

noiembrie 2010, Tribunalul Ialomița a admis în parte cererea formulată de

reclamant și a obligat pârâtul la plata către reclamant a echivalentului în RON

la data plății a sumei de 10.000 euro, reprezentând despăgubiri.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

că din Adeverința nr. X eliberată de Ministerul de Interne rezultă că

reclamantul a avut domiciliul obligatoriu în localitatea Perieți, județul

Ialomița, în perioada 18 iunie 1951 -18 august 1956. Prin Hotărârea nr. 172 din

27 septembrie 1990 emisă de Comisia pentru aplicarea prevederilor

Decretului-lege nr. 118/1990 s-a stabilit pentru reclamantul V.S.R. dreptul la

o indemnizație lunară în cuantum de 1.033 RON, în temeiul art. 3 alin. (1) din

Decretul-lege nr. 118/1990 raportat la art. 1 alin. (1) lit. d) și e),

reținându-se că acesta a avut domiciliul obligatoriu, fiind strămutat în comuna

Perieți, sat Fundata, în perioada 18 iunie 1951 - 18 august 1956.

Tribunalul a reținut că reclamantului i-a

fost recunoscută și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, în baza

O.U.G. nr. 214/1999, prin Decizia nr. 1442 din 5 iunie 2008 și că în raport de

dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reclamantul a fost supus unei

măsuri administrative cu caracter politic, astfel că acesta beneficiază de

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 din Legea nr. 221/2009.

În raport de durata măsurii administrative cu

caracter politic luată împotriva sa, fără a ignora faptul că reclamantului i

s-au acordat deja măsuri reparatorii constând în indemnizația lunară stabilită

conform Decretului-lege nr. 118/1990 și având în vedere limita maximă a

despăgubirilor stabilită de legiuitor, tribunalul a apreciat că acesta este îndreptățit

să primească despăgubiri la nivelul acestei limite, respectiv a sumei de 10.000

euro.

Prin Decizia civilă nr. 383 A din 6 aprilie

2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul

declarat de pârât, iar sentința a fost schimbată în sensul respingerii

acțiunii.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a

reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2001 au fost declarate

neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

ce au constituit temei juridic al acțiunii introductive de instanță.

Este adevărat că la data intentării acțiunii

și judecății în primă instanță, exista un drept recunoscut prin lege, respectiv

dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a unor

condamnări penale cu caracter politic, stabilit prin art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009.

Dar, în termen de 45 de zile de la publicarea

deciziilor Curții Constituționale din 20 și 21 octombrie 2010, efectele

juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și

art. I pct. 1 și II din O.U.G. nr. 62/2010 au încetat, întrucât nici

Parlamentul și nici Guvernul nu au pus de acord dispozițiile neconstituționale

cu dispozițiile Constituției.

În acest sens își au aplicare prevederile

art. 147 din Constituția României, conform cu care, dispozițiile din legile și

ordonanțe în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

În consecință, având în vedere că raportul

juridic de drept material ivit între reclamant și stat nu și-a produs efectele

până la data declarării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 întrucât nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă

în acest sens, instanța de apel a constatat că nu ar mai putea face aplicarea

lor, decât cu prețul supraviețuirii legii vechi, ceea ce este contrar

principiului aplicării imediate a legii noi.

Împrejurarea că la data intentării acțiunii -

12 octombrie 2010 - prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

erau în vigoare, nu acordă o speranță legitimă pentru obținerea despăgubirilor

morale, în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Astfel cum s-a decis în mod constant în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când există o

dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile

reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale nu se

poate vorbi despre o speranță legitimă în dobândirea proprietății.

În acest sens, este relevantă decizia asupra

admisibilității din 2 decembrie 2008, în cauza Slavov și alții contra

Bulgariei, prin care instanța de contencios a drepturilor omului a statuat că

dispozițiile din legea referitoare la obținerea compensațiilor au fost anulate,

nu ca urmare a unei decizii a unui organism ad-hoc, ci ca rezultat al unei

operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate a

acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curții, în sensul că reclamanții nu au

putut dobândi o speranță legitimă în obținerea compensațiilor respective.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul, pe care l-a încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Arată că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare

atât la data introducerii acțiunii, precum și la data pronunțării sentinței,

astfel că sunt aplicabile și în continuare. Consideră că decizia instanței de

contencios constituțional are putere numai pentru viitor, ea nu poate

retroactiva fără a afecta garantarea art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, art. 1 din Primul Protocol adițional, art. 14 din Convenție

și art. 1 din Protocolul nr. 12.

Decizia instanței de apel încalcă principiul

egalității în fața legii și al nediscriminării între persoanele aflate în

situații juridice similare.

Invocă jurisprudența instanței de apel.

Examinând decizia recurată, prin prisma

motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19

septembrie 2011 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor

succede:

Problema de drept care se pune în speță nu

este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în

condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea dacă acest

text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se

prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul

Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea

47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul

Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune, deci, că fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în

prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după

regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul

cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării

sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147

alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei

generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță nu există însă un drept definitiv

câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat

dreptul său.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Instanța europeană a arătat, într-o

jurisprudență constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 parag. 1 sub aspect

civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții: 1) să existe o contestație

cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acțiunii în

justiție; 2) contestația să fie reală și serioasă; 3) rezultatul procedurii să

fie direct și determinant cu privire la existența dreptului.

De asemenea, instanța europeană, în cadrul

controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 parag.

1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul

dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției Europene a

Drepturilor Omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea

în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 parag. 1 „nu se

aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun

fundament legal în legislația statului contractant în cauză".

Or, problema dedusă judecății în recurs

vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun

fundament în legislația internă și, pe de altă parte, nu este incidentă nici

noțiunea autonomă de „bun", din perspectiva căreia să fie analizată

contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În acest context trebuie analizat dacă

lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale

s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau

dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate

democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminența dreptului prin

punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.

Sub acest aspect, având a se pronunța asupra

unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei),

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Nu se poate spune că un

text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după

intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar

putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții"

(parag. 87). „De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că

pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a

fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că

determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea la

momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la

momentul pronunțării hotărârii" (parag. 62).

În conținutul aceleiași decizii se reține ca

fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea legii s-a

datorat controlului de constituționalitate: „Ar putea părea incoerent să

stârnești speranțe prin adoptarea unei legi de compensație numai pentru ca,

puțin mai târziu, să invalidezi legea și să elimini acea speranță. Totuși,

Curtea subliniază ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost

modificată printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei

proceduri ordinare de control constituțional al textelor de lege".

De asemenea, Curtea de la Strasbourg a

subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine

în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui

reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o dispoziție

din legea internă aplicabilă în procesele pendinte (Cauza Unedic contra

Franței).

Rezultă că intervenția Curții Constituționale

nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să

rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Mai mult, trebuie observat că, potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă

chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată în

curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci când

procedura de control jurisdicțional „nu a atins încă faza unei audieri

contradictorii a părților în proces, iar puterile publice aveau motive de

interes general imperioase să intervină astfel".

Așadar, două ar fi rațiunile care ar

justifica ingerința: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicționale

afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influențării în

favoarea lor a soluției procesului; și 2) existența unui motiv de interes

general imperios.

Raportat la aceste considerente, care se

degajă din jurisprudența instanței europene, trebuie făcută distincție după cum

pronunțarea deciziei a avut loc înainte de soluționarea cu caracter definitiv a

procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment.

În ceea ce privește legitimitatea demersului

organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile pe care le

are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios

transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor

situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași

materie).

Așadar, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția

oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu

înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în

ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în

fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca

un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie

astfel înlăturat.

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin

pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia

cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un

proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât

reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă care să îi confirme dreptul

la despăgubiri morale.

În contextul celor expuse anterior, trebuie

reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența

unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această materie, situația de

dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale

căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit

(acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de

despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a

textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei "discriminări"

constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor

obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nicio

încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul

nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează,

într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14,

"exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o

minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".

În situația analizată în cauza dedusă

judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a

arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului

de constituționalitate.

Față de cele ce preced, criticile

reclamantului nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv

pentru care recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii

irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul

V.S.R. împotriva Deciziei civile nr. 383 A din 6 aprilie 2011 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai

2012.

Procesat

de GGC - AZ