ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2120/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2120/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea din data de 29

septembrie 2010, înregistrată la Tribunalul Ialomița, reclamanta B.V. a chemat în judecată S.R. prin M.F.P. solicitând

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul

politic al măsurii administrative de dislocare, deportare și stabilire a

domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955, în satul

Fundata, județul Ialomița și să oblige pârâtul la plata de despăgubiri în

condițiile dispozițiilor Legii nr. 221/2009 și O.U.G. nr. 62/2010 pentru

prejudiciul moral suferit prin aplicarea măsurii administrative, într-un

cuantum de 10.000 euro.

Reclamanta a arătat că împreună cu

familia ei, s-a refugiat din Bucovina de Nord în Banat, de unde în anul 1951, a fost deportată în Bărăgan, satul Fundata județul Ialomița unde i s-a stabilit domiciliul

obligatoriu.

Reclamanta a mai arătat că pe

perioada domiciliului obligatoriu, nu a avut dreptul să părăsească localitatea

sub nici un pretext, fiind supusă unor restricții greu de imaginat.

Prin sentința civilă nr. 2226/ R din

04 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția civilă, în dosarul nr.

4688/98/2010, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei și a fost obligat

pârâtul la plata sumei de 7000 euro cu titlu de despăgubiri civile către

reclamantă.

În motivarea hotărârii, s-a arătat

că măsura administrativă dispusă prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 este

asimilată de drept condamnărilor cu caracter politic, prin chiar dispozițiile art.

3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.

Având în vedere dispozițiile art. 5

din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, și

ținând seama de probele administrate în cauză, respectiv de faptul că

reclamanta a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului - Lege nr. 118/1990,

tribunalul a apreciat că acordarea sumei de 7000 euro este echitabilă.

Împotriva sentinței tribunalului, a

declarat recurs pârâtul, calificat de instanța de apel ca apel.

Pârâtul a susținut că despăgubirile

acordate de prima instanță au avut la bază texte de lege care au fost declarate

neconstituționale prin deciziile Curții Constituționale nr. 1354/2010, nr. 1358/2010

și nr. 1360/2010. Pârâtul a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a

sentinței și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 417/ A din 14

aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția IV civilă, a admis apelul declarat

de pârât împotriva sentinței nr. 2226/ F din 4 noiembrie 2010 a Tribunalului Ialomița, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea

reclamantului, ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

Hotărârea primei instanțe a fost

pronunțată în condițiile și în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 221/2009

modificată și completată prin O.U.G. nr. 62/2010.

După pronunțarea

hotărârii de către prima instanță, dar pe parcursul procesului (M. Of. nr. 761/15.11.2010)

s-au publicat următoarele decizii, de admitere a excepției de

neconstituționalitate, pronunțate de către Curtea Constituțională nr. 1354/2010,

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1

și art. II din O.U.G. nr. 62/2010; nr. 1358/2010 referitoare la excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989; și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Dispozițiile din legile

și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz,

nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept.

Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea

nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile și avizele Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, Partea I. Deciziile și

hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Față de precizările de

mai sus, în condițiile în care legiuitorul român nu a pus dispozițiile

declarate neconstituționale, în acord cu constituția, în cadrul termenului

arătat, art. 5 din legea nr. 221/2009 are în prezent următorul conținut:

„Orice persoană care a

suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau

descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței

prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în

vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul

valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al

măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu

a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și

completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin

hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau

degradarea militară”.

Lit. a) din art. 5 și

dispozițiile de modificare din O.U.G. nr. 62/2010, care constituiau temeiul de

drept al acțiunii introductive, nu mai există deoarece dispozițiile legale

respective au fost declarate neconstituționale conform celor arătate mai sus.

Din punctul de vedere al efectelor

produse, există identitate între situația în care o lege veche este modificată,

completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o

dispoziție legală este declarată neconstituțională iar legiuitorul nu își

îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu

constituția.

La soluționarea unui proces în care

nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel

moment. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite,

în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca

neconstituționale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea

consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă și nu vor

produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii

este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor

modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor

efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau declararea

ca neconstituțională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt și situațiile

durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele

constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se

produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară

sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru

satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziția din legea ulterioară se

aplică și efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât

ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de

uniformă obligativitate pentru toți.

Instanța de apel a

concluzionat că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea

neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul

procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte

în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă” (forma legii după data

de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în

virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.

Într-o altă ordine de

idei, dar în același sens, trebuie observat că instanțele pot sesiza Curtea

Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei

dispoziții din aceasta, doar în situațiile în care respectiva lege sau

dispoziție sunt incidente într-un proces în curs, indiferent dacă acesta se

judecă în fond în apel sau în recurs. Or, în măsura în care legea sau textul de

lege vizate, sunt declarate neconstituționale, cele stabilite prin decizia

Curții Constituționale sunt obligatorii și de imediată aplicare, de la data

publicării în M. Of., atât în procesul care a determinat sesizarea Curții

Constituționale cât și în celelalte procese aflate pe rolul instanțelor (în

fond, în apel ori în recurs) al căror raport juridic era reglementat de

dispozițiile legale declarate neconstituționale.

Este adevărat că instanțele trebuie

să dea eficiență prevederilor Convenției dar acest lucru este posibil doar atunci

când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin

convenție. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată

neconstituțională ea nu mai există și prin urmare nu se mai poate pune problema

înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din C.E.A.D.O.L.F.

Reclamanta din prezenta cauză nu are

un bun până la finalizarea procesului, iar în calea de atac declarată împotriva

hotărârii prin care i s-a admis în parte acțiunea, devin pe deplin aplicabile

efectele deciziilor Curții Constituționale privitoare la Legea nr. 221/2009 și O.U.G. nr. 62/2010.

Instanța de apel a motivat că nu

contestă modul în care prima instanță a cuantificat prejudiciul suferit de

către reclamantă, ci se rezumă la a constata că forma dobândită de dispozițiile

legale ce constituiau temeiul juridic al acțiunii, după admiterea excepțiilor

de neconstituționalitate, nu mai permite acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral și a dispus în consecință.

Împotriva deciziei curții de apel a

declarat recurs reclamanta B.V. prin care a solicitat menținerea ca temeinica

si legală a sentinței civile nr. 2226/ F din 04 noiembrie 2010 a Tribunalului

Ialomița.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

reclamanta a susținut, în esență, că în mod greșit instanța de apel a reținut

că în speță are incidență Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

deoarece legea aflata in vigoare la data formulării cererii de chemare in

judecata este aplicabila pe toata durata procesului.

Potrivit art. 145 alin. (2) din

Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Prioritatea normelor fundamentale

fata de simpla oportunitate politica care a generat Decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale este garantată de Constituție.

Pe de alta parte introducerea

cererii de chemare în judecată în înainte ca instanța Curții Constituționale să

se pronunțe cu privire la

excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009

, i-a dat posibilitatea obținerii unei sentințe care a

constatat un drept la despăgubiri.

Față de împrejurarea ca termenul la

care s-a soluționat apelul, era peste termenul de 45 de zile, iar instanța din

punct de vedere procedural nu a pus in aplicare prevederile Legii nr. 202/2010,

este încă o dovada a faptului că legea aflata in vigoare la data formulării cererii

de chemare în judecată este aplicabilă pe toată durata procesului.

Recurenta-reclamantă a susținut că

analiza pe fond a cauzei este nelegala si netemeinica, având in vedere ca la

data pronunțării erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 202/2010, urmând a

cataloga cauza drept recurs, iar pe de alta parte faptul că greșit s-a apreciat

că în speță este incidentă Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Examinând decizia recurată, prin

prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul

legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele

care succed.

Cu privire la criticile vizând efectele, în cauză,

ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, care se încadrează în art. 304

pct. 9 C. proc. civ., sunt de reținut următoarele:

Prin

deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textului de lege menționat este producătoare de efecte juridice asupra

proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât

pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și

produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă,

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să

producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate,

în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În acest context, nu se

poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care

era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că

efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care

le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu

le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de

soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intră sub incidența noului act

normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza

analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la care instanța de

apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant

norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând,

în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

în absența unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de

creanță.

Referitor la obligativitatea

efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este

și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si

Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile

Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ, în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității,

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele

sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de

drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul

nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, Înalta Curte s-a pronunțat, în recursul în interesul legii, prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011), prin care s-a

statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358

și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.”

Cum Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010

ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie

2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 9

martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării

deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu

își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții

constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța

consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a

fost afectat dreptul la un proces echitabil întrucât prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul

în interesul legii s-a statuat, de asemenea, că

prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă

recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este

asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura

supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Astfel, cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,

întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme

dreptul la despăgubiri morale.

În acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această materie,

situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele

persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la

momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare

obiectivă,

întrucât

rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei

norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele

la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare, conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei „discriminării”

constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În situația analizată în cauza

dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa

cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

Susținerea recurentei-reclamante

conform căreia instanța de apel nu a aplicat corect prevederile Legii nr. 202/2010

nu pot fi primite.

Instanța de apel a făcut o corectă

aplicare a legii atunci când a calificat calea de atac exercitată de pârât

împotriva sentinței tribunalului ca apel, având în vedere că hotărârea atacată

a fost pronunțată la data de 04 noiembrie 2010, anterior modificării Legii nr. 221/2009

prin Legea nr. 202/2010, instanța de fond indicând greșit calea de atac

împotriva sentinței ca fiind recursul.

Având în vedere

temeiurile arătate, constatând că în cauză este pe deplin incidentă Decizia nr.

12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale

(M. Of. nr. 789/07.11.2011) conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta B.V. împotriva deciziei nr. 417/ A din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 22 martie 2012.