ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3422/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă,

reclamantul D.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și a solicitat să fie obligat la plata sumei de 250.000

euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

În motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe

prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, reclamantul a arătat că a

fost dislocat din comuna Lovrin, județul Timiș, în comuna Răchitoasa, județul

Ialomița împreună cu familia în anul 1951, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951,

această măsură fiind ridicată la data de 27 decembrie 1955, în baza Deciziei

M.A.I. nr. 6200/1955, perioadă în care s-a confruntat cu multiple privațiuni

care i-au alterat starea de sănătate, totodată fiind supus la traume de natură

psihică, astfel că este îndreptățit să pretindă daune morale în temeiul legii.

Prin Sentința civilă nr. 1652 din 1 noiembrie

2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamant și a obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 euro,

echivalent în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut

că reclamantului i-a fost fixat domiciliu obligatoriu într-o localitate din

județul Ialomița, în intervalul 1951 - 1955, măsura deportării fiind ridicată

în baza Deciziei M.A.I. nr. 6200/1955.

Tribunalul a avut în vedere că, prin luarea

acestei măsuri de deportare au fost încălcate drepturi cu caracter

nepatrimonial ce sunt garantate de Constituție, motiv pentru care reclamantul

este îndreptățit să pretindă acordarea de daune morale date fiind traumele de

natură fizică și psihică pe care le-a suferit în toată perioada cât a subzistat

măsura dislocării din localitatea de domiciliu, cât și ulterior.

În ceea ce privește prejudiciul moral, s-a

apreciat nu există un criteriu fix pentru cuantificarea acestuia, tribunalul

reținând pe lângă durata măsurii de deportare și împrejurarea că reclamantul a

beneficiat de prevederile Decretului nr. 118/1990.

Prin Decizia civilă nr. 499 A din 12 mai 2011

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, au fost admise apelurile declarate de pârât și de Ministerul

Public, iar sentința schimbată în tot, în sensul respingerii acțiunii.

Pentru a decide astfel, instanța de apel,

într-o motivare amplă, tinzând la considerente supraabundente față de speța

concretă, cu aprecieri de ordin teoretic asupra temeiului juridic al cererii

introductive, precum și cu o prezentare a jurisprudenței relevante în materie a

Curții Europene a Drepturilor Omului, a conchis că, în urma Deciziei nr.

1358/2010 dată de Curtea Constituțională, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului, și-a

încetat efectele juridice, iar reclamantul nu avea anterior deciziei Curții

Constituționale "o speranță legitimă" în sensul jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul, solicitând casarea deciziei pronunțată de instanța de apel și

menținerea sentinței de fond.

Consideră că în cauză sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 221/2009 în forma în vigoare la data introducerii

acțiunii. Descrie o succesiune a faptelor și a repercusiunilor pe care

reclamantul și familia acestuia le-au suferit ca urmare a măsurii

administrative cu caracter politic.

Decizia nr. 1354/2010 a Curții

Constituționale nu se aplică cauzei de față, întrucât prin aceasta a fost

declarată neconstituțională plafonarea daunelor morale acordate prin O.U.G. nr.

62/2010.

Instanța de fond a făcut o corectă

interpretare a prevederilor Legii nr. 221/2009 și a respectat spiritul și

scopul urmărit de legiuitor la emiterea acesteia, reținând în mod justificat că

sunt îndreptățite la despăgubiri morale și persoanele care au suferit măsuri

administrative cu caracter politic.

Examinând decizia recurată, prin prisma

motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19

septembrie 2011 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor

succede:

Problema de drept care se pune în speță nu

este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în

condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea dacă acest

text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se

prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul

Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr.

47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată

prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune, deci, că fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în

prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după

regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul

cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147

alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei

generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv

câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

Față de cele ce preced, criticile

reclamantului nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru

care recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a

hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul

D.G. împotriva Deciziei civile nr. 499 A din 12 mai 2011 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai

2012.

Procesat

de GGC - AZ