ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3003/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3003/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, reclamanta M.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând a se constata caracterul

politic al condamnării și al măsurilor administrative abuzive la care a fost

supusă și a se dispune obligarea pârâtului la plata sumei de 5 milioane euro,

cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în perioada 1945 -

1955.

În motivarea cererii,

s-a arătat că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, s-a dispus față de reclamantă

și familia sa, măsura strămutării din Rădăuți în localitatea Răchitoasa,

județul Ialomița până la data de 27 iulie 1955, când li s-au ridicat

restricțiile domiciliare,

Prin Hotărârea nr. 15

din 09 ianuarie 1952 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990

județul Ialomița s-a stabilit ca reclamanta să beneficieze de o indemnizație

lunară, în cuantum, de 821 lei, începând cu data de 16 decembrie 1990.

Acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 631F din 30 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Ialomița, acțiunea a fost

respinsă, constatându-se că reclamanta este beneficiara unor drepturi prevăzute

de Decretul-lege nr. 118/1990 și ca atare, poate primi numai despăgubiri pentru

bunurile confiscate, iar nu și despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca

urmare a strămutării, întrucât aceasta nu echivalează cu condamnarea cu

caracter politic.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel reclamanta.

Prin Decizia nr. 378

A din 5 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, constituită

în complet de divergență, a respins apelul declarat de reclamantă, reținând în

motivarea soluției sale următoarele considerente:

Dispozițiile art. 5

din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data sesizării instanței de fond de către

reclamantă, reglementau dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita instanței

de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii,

obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare, la lit. b) acordarea de despăgubiri reprezentând

echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca

efect al măsurilor administrative, iar la lit. c) repunerea în drepturi în

situația în care, prin hotărâre judecătorească de condamnare s-a dispus

decăderea din drepturi ori degradarea militară.

Hotărârea de fond a

fost pronunțată la data de 30 martie 2010, iar ulterior, prin O.U.G. nr. 62 din

30 iunie 2010, art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a modificat cu referire

la cuantumul despăgubirilor morale, prin stabilirea unei limite maxime a

acesteia.

După intrarea în

vigoare a acestui act normativ, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr.

1354 din 20 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, prin care a

admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art.

II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și pentru

suspendarea aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, excepție ridicată direct de Avocatul Poporului și a constatat că

dispozițiile menționate sunt neconstituționale.

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională

a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările

ulterioare sunt neconstituționale.

În legătură cu

acordarea despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți

politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a), teza I

din Legea nr. 221/2009, Curtea a constatat că aceasta contravine art. 1 alin.

(3) din Constituție, în sensul că "reglementarea criticată încalcă și

normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și

instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată".

Conform art. 147

alin. (1) din Constituție "Dispozițiile din lege (...) constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul (...) după

caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind

neconstituționale sunt suspendate de drept".

Rezultă că, dat fiind

efectul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale dispozițiile legale

declarate neconstituționale nu mai pot constitui temei pentru acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral invocat de reclamantă.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă care,

invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și

pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:

Prezentul litigiu a

fost promovat anterior pronunțării deciziei Curții Constituționale, aplicabile

speței fiind dispozițiile legale în vigoare la momentul învestirii instanței;

decizia Curții Constituționale nu se poate aplica retroactiv întrucât se

încalcă dispozițiile art. 6, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, precum și art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Aplicarea în speță a

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale încalcă pactele și tratatele

internaționale la care România este parte, care au prioritate față de

dispozițiile interne, conform art. 20 din Constituția României, art. 6 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces

echitabil, principiul egalității în fața legii, precum și dreptul la

nediscriminare, reglementat de art. 14 din Convenție.

Se mai susține că

legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului

Solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului

reclamantului, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Analizând decizia

civilă recurată din perspectiva criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și a Deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța constată că recursul este

nefondat, pentru următoarele considerente:

Contrar susținerilor

recurentei, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se pune în

speță, respectiv aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate în baza lor și dacă mai pot

constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile în care

au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011,

stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în Monitorul Oficial.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în Monitorul Oficial, așa încât, în raport de decizia în

interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea

recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea

recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul

Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu poate fi primită

susținerea recurentei în sensul că, având în vedere că la data promovării

acțiunii era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titularul unui

"bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data

publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

De asemenea, nu se

poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 s-ar fi încălcat dispozițiile din pactele și tratatele

internaționale la care România este parte, cum greșit se pretinde.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

În același timp, nu

poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.

14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o

minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".

Este vorba așadar de

garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.

În speță însă,

drepturile pretinse de reclamantă nu mai au o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat,

după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

În concluzie, față de

Decizia nr. 12/2011, obligatorie pentru instanțe în condițiile art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., în cuprinsul căreia, redat mai sus, s-a analizat

aspectul privind respectarea principiului neretroactivității legii civile, prin

aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale proceselor în curs de

judecată, precum și a principiului nediscriminării, nu se poate susține că

soluționarea litigiului în raport de această decizie ar contraveni celor două

principii, constituțional și convențional.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată

cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate.

Recurenta a invocat

și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care

să poată fi încadrate în acest motiv de nelegalitate.

În consecință, recursul

declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta M.D. împotriva Deciziei nr. 378 A din

05 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 mai 2012.

Procesat de GGC - GV