ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3076/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3076/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

3039/116/2010 (număr în format vechi 3416/C/2010) pe rolul Tribunalului

Călărași, reclamantul U.I. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice solicitând obligarea pârâtului la plata următoarelor sume:

- 250.000 euro,

echivalent în lei la data plății, reprezentând daune morale pentru măsura

strămutării dispusă împotriva sa;

- 250.000 euro,

echivalent în lei la data plății, pentru măsura strămutării luată împotriva

părinților reclamantului U.D. și U.I.I.

- 125.000 euro

echivalent în lei la data plății, daune morale pentru măsura strămutării luate

împotriva bunicilor săi materni A.E. și A.V.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că a fost strămutat împreună cu părinții săi în perioada

18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955 și li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în

comuna Răchitoasa, jud. Ialomița, măsură administrativă ce a fost dispusă

deoarece în 1944 s-au refugiat din fața armatelor sovietice care ocupau

Basarabia, dată la care reclamantul avea 19 ani.

În drept, a invocat

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) și alin. (4) din Legea nr. 221/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 2393 din 29 septembrie 2010, Tribunalul Călărași a admis în parte acțiunea

formulată de reclamant; a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 2000 euro, echivalent în

lei la momentul plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit de reclamant; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de

1000 euro, echivalent în lei la momentul plății, reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de autorii reclamantului, U.D. și U.I.I.; a

respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit de numiții A.E. și A.V.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că reclamantul U.I.I. împreună cu familia sa,

compusă din părinții săi U.I. și U.D. și două surori, au fost dislocați din

zona frontierei de vest și li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în comuna

Răchitoasa, jud. Ialomița, la 18 iunie 1951 în baza Deciziei M.A.I. nr.

200/1951 conform adresei 75713/1990 emisă de Ministerul de Interne.

Din aceeași adresă

rezultă că prin Decizia M.A.I. nr. 6250/1953 a fost ridicată restricția

domiciliară.

Aceeași situație de

fapt rezultă și din Adresa 75447/1990 emisă de Ministerul de Interne - Direcția

Secretariat.

Potrivit Hotărârii

nr. 380/1991, reclamantul beneficiază de o indemnizație stabilită în baza

Decretului-lege nr. 118/1990 și în baza aceluiași act normativ, mama acestuia

U.D., în prezent decedată, conform actului de deces depus la dosar, a

beneficiat de recunoașterea ca vechime în muncă, pentru soțul său, a perioadei

18 iunie 1951 - 5 mai 1956, așa cum rezultă din Hotărârea nr. 2832/1991.

Având în vedere situația

de fapt reținută precum și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. l) din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

instanța a apreciat întemeiată în parte acțiunea reclamantului.

Cum din actele depuse

și cum s-a arătat, reclamantul a fost supus unei măsuri administrative cu

caracter politic în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, măsuri ce au

constat în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna

Răchitoasa, jud. Ialomița, a apreciat că suma de 2000 euro este suficientă

pentru acoperirea prejudiciului moral suferit de reclamant ca urmare a acestei

măsuri.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor s-a avut în vedere că reclamantul a beneficiat de

indemnizația lunară de 974 lei stabilită prin aplicarea dispozițiilor

Decretului-lege nr. 118/1990, indemnizație ce a primit-o aproape 20 de ani în

baza Hotărârii nr. 380/1991 și care a acoperit măcar în parte prejudiciul moral

suferit ca urmare a măsurii administrative dispuse împotriva sa, faptul că de

la luarea măsurii a trecut un interval de timp îndelungat de 55 de ani, precum

și dispozițiile textului art. 5 din Legea nr. 221/2009, care limitează acest

cuantum.

În baza acelorași

argumente instanța a apreciat că suma de 1000 euro este suficientă pentru

acoperirea prejudiciului moral suferit de părinții reclamantului, care au făcut

și ei obiectul măsurii administrative dispuse în baza Deciziei M.A.I. nr.

200/1951.

A fost respins

capătul de cerere pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit de bunicii reclamantului, A.E. și A.V., în prezent decedați, conform

certificatelor depuse la dosar, întrucât nu s-a făcut dovada că aceștia au fost

supuși măsurii administrative.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Călărași, solicitând

admiterea apelului și, în consecință, respingerea acțiunii formulate de către

reclamant.

Pârâtul a susținut că

soluția pronunțată de instanța de fond se impune a fi cenzurată de instanța de

apel, întrucât această soluție se întemeiază pe dispozițiile art. 5 alin. (1)

din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, articol de lege care a fost declarat neconstituțional prin

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Astfel, în condițiile

în care dispozițiile în baza cărora se solicită despăgubiri au fost declarate

neconstituționale, în acest moment nu mai există temeiul legal în baza căruia

instanța să acorde aceste despăgubiri, cererea formulată rămânând, practic,

fără obiect.

Prin Decizia nr. 358A

din 31 martie 201, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Călărași, împotriva Sentinței civile nr. 2393 din data de 29 septembrie 2010,

pronunțată de Tribunalul Călărași, secția civilă, în contradictoriu cu

intimatul reclamant U.I.I.

A schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că a respins obligarea Statului Român la despăgubiri

către reclamantul U.I. și către autorii acestuia, U.D. și U.I.I.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței civile apelate.

Pentru a pronunța

această hotărâre Curtea a reținut următoarele:

Prin Decizia civilă

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în Monitorul Oficial al României, din

15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituția României, decizia prin care o normă de drept a fost

declarată neconstituțională, își încetează efectele după 45 zile de la

publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar pe durata acestui termen,

dispozițiile sunt suspendate de drept.

În condițiile

stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin.

(4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție

legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte

cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Deciziile Curții

Constituționale sunt opozabile "erga omnes", sunt general

obligatorii, inclusiv pentru instanțele judecătorești, ele având putere numai

pentru viitor, după publicare, având efect și asupra cauzelor aflate în curs de

soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

În consecință,

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 declarate

neconstituționale, nu se mai pot aplica, astfel că instanța sesizată cu

soluționarea acțiunii, având ca temei dispozițiile legale menționate, continuând

să soluționeze cauza, are obligația să constate că devin inaplicabile

prevederile declarate neconstituționale.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 s-a publicat în Monitorul Oficial din 15

noiembrie 2010, astfel că de la această dată, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca în termen de

45 zile, Parlamentul, respectiv Guvernul să pună de acord aceste prevederi

legale cu dispozițiile Constituției, la împlinirea acestui termen, prevederile

sus-menționate încetându-și efectele juridice.

Curtea a constatat că

termenul de 45 zile a expirat, fără a fi intervenit vreo procedură de punere de

acord a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu

Constituția României [art. 1 alin. (3) și (5)], ele încetând a-și mai produce

efectele la 01 ianuarie 2011.

În speță, Curtea a

constatat că nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale

solicitate în cazul prezent - potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 -, putând fi acordate în continuare, doar despăgubirile la care se

referă la art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din lege (inaplicabile în litigiu).

Instanța de apel a

reținut că, lipsind temeiul juridic al cererii de daune morale, analizarea

celorlalte critici din apelurile declarate, nu se mai impune.

Urmare sesizării

Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării

acestei excepții prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a

stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale,

pârâtul prevalându-se în susținerea apelului declarat și de aceste statuări.

Potrivit art. 31 din

Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

republicată: "decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei

legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare este definitivă și obligatorie".

În conformitate cu

prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile

(...) constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la

45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest

interval, Parlamentul (...), după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept".

Cum aceste Decizii

nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr.

761/15.11.2010 iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile,

anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a

prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel a

făcut aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în cauza dedusă

judecății de reclamant.

Având în vedere că

dispozițiile art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr. 221/2009, introduse

prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la

prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituțională a constatat

că trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas

fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 ca fiind neconstituțional.

Instanța de apel a

mai reținut că instanța de fond a analizat cauza sub temeiul juridic cu care a

fost învestită, acesta neputând fi schimbat în calea de atac.

Mai mult, referirile

la prevalența reglementărilor internaționale, respectiv a rezoluțiilor Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile

de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr.

1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor

comise de regimul comunist", a Convenției Europene a Drepturilor Omului,

consacrată de art. 20 din Constituție, au fost deja în atenția Curții

Constituționale, iar Rezoluția 40/1985, care consacră comportamentul de care

trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiție și

tratament echitabil al victimelor, potrivit considerentelor mai sus enunțate,

nu sunt de natură a conduce la o altă concluzie, decât cea expusă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul U.I.I. care a susținut că decizia atacată

este netemeinică și nelegală pentru următoarele considerente:

motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.)

În motivarea

deciziei, Curtea a arătat ca "temeiul juridic al acțiunii nu poate fi

modificat în calea de atac, având în vedere solicitarea apelantului reclamant

de a se avea în vedere ca temei juridic art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului".

Recurentul-reclamant

a arătat că apelantul a avut calitatea de pârât în faza procesuală a fondului

și că nici el, nici apelantul nu a solicitat ca instanța să se pronunțe având

în vedere alt temei juridic decât cel invocat prin cererea introductivă.

În consecință,

motivele arătate sunt străine de această pricină.

II. Hotărârea a fost

dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.)

Recurentul-reclamant

a arătat că instanța a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată cu

motivarea că temeiul juridic al capătului de cerere privind despăgubirile

morale nu mai există, având în vedere ca art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 a fost declarat neconstituțional, reluând, în mare măsură, motivarea

Curții Constituționale.

A mai arătat că, în

conformitate cu art. 147 alin. (4) din Constituția Romanici, deciziile Curții

Constituționale au putere numai pentru viitor.

Astfel, acestea nu se

aplică raporturilor juridice izvorâte înainte de pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și nici cererilor adresate instanțelor de judecată, în orice

fază procesuală s-ar afla înainte de pronunțarea acestora.

A solicitat admiterea

recursului, casarea deciziei atacate și menținerea sentinței pronunțate de

Tribunalul Călărași ca temeinică și legală.

În drept a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele care succed.

În raportul juridic

dedus judecății curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se

punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai

poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al

României nr. 761/15.11.2010.

În acest sens, în mod

legal curtea de apel a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

publicată în Monitorul Oficial în timp ce procesul era în curs de judecată în

faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul

declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea

de daune morale, cu consecința respingerii acțiunii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr.

789/07.11.2011, decizie pe care instanța de recurs trebuie să o aibă în vedere

la soluționarea cauzei, fiind general obligatorie de la data publicării,

conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte

a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea

ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu este titularul unui

"bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data

publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă care să-i fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Rezultă că, dând

eficiență Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, curtea de apel a

pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor constituționale și

legale în materie, ceea ce face inoperant cazul de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Susținerile

recurentului-reclamant conform cărora apelantul a avut calitatea de pârât în

faza procesuală a fondului și că nici el, nici apelantul-pârât nu au solicitat

ca instanța să se pronunțe având în vedere alt temei juridic decât cel invocat

prin cererea introductivă deși sunt juste, nu sunt de natură a atrage incidența

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. cu privire la decizia instanței de apel deoarece

soluția pronunțată în apel a avut în vedere exclusiv incidența în cauză a Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Având în vedere

temeiurile arătate, constatând că în cauză este pe deplin incidentă Decizia nr.

12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale

în M. Of. nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul U.I.I. împotriva Deciziei nr. 358A din 31 martie 2011 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 4 mai 2012.

Procesat de GGC - GV