ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1235/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1235/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 31 mai 2010 pe rolul Tribunalul Dâmbovița, reclamanta

P.P. a chemat în judecată Statul Român prin M.F.P. și a solicitat instanței ca,

prin hotărârea pe care o va pronunța, în temeiul Legii nr. 221/2009, să oblige

pârâtul la plata sumei de 300.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din

data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic,

luate împotriva ei prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicate prin decizia

M.A.I. nr. 6200/1955, constând în dislocarea din zona frontierei de vest și

stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie

1955.

Prin sentința civilă

nr. 1453 din 20 septembrie 2010, Tribunalul Dâmbovița a admis în parte acțiunea

și a obligat Statul Român la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în lei la

data plății, către reclamantă. A respins cererea reclamantei privind acordarea

cheltuielilor de judecată ca nefondată.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că reclamanta a fost strămutată prin

decizia M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951 și i s-a fixat domiciliul

obligatoriu în comuna Roseti, județul Ialomița, până la data de 20 decembrie

1955.

Tribunalul a apreciat

că, deși reclamanta a solicitat acordarea sumei de 300.000 euro, prin O.U.G.

nr. 62/2010, s-a precizat că acordarea unor astfel de despăgubiri ar avea un

impact semnificativ asupra bugetului de stat și s-a stabilit o sumă maximă de

10.000 euro pentru persoana care a suferit astfel de măsuri cu caracter

politic.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanta P.P., Parchetul de pe lângă Tribunalul

Dâmbovița și pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

Prin decizia nr. 71

din 15 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești a respins apelul declarat de

reclamantă, a admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Dâmbovița și de Statul Român și a schimbat în parte sentința în sensul că a

redus cuantumul despăgubirilor la suma de 7.000 euro, menținând restul

dispozițiilor sentinței.

În ceea ce privește

apelul formulat de reclamantă, instanța de apel a reținut că susținerile vizând

cuantumul prea mic al despăgubirilor acordate sunt neîntemeiate nu pentru că

reclamanta nu a suportat suferințele fizice și psihice la care a făcut referire,

că nu i s-au adus atingere drepturilor fundamentale, ci pentru faptul că, așa

cum chiar reclamanta-apelantă a menționat în motivele de apel, nu poate exista

un echivalent pecuniar absolut al suferințelor pe care aceasta le-a suportat

și, pe de altă parte, pentru faptul că prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a apreciat că

acordarea unor despăgubiri mari ar avea un impact semnificativ asupra bugetului

de stat, limitându-se cuantumul acestor despăgubiri la suma maximă de 10.000

euro pentru persoana care a suferit astfel de măsuri cu caracter politic.

În condițiile în care

dispozițiile legale aplicabile speței la momentul soluționării acesteia limitau

despăgubirile morale la suma de 10.000 euro, susținerile reclamantei-apelante

nu pot fi reținute pentru că a proceda altfel ar însemna a se încălca

dispozițiile legale, pe de o parte, iar pe de altă parte nu se poate transforma

o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 într-o sursă de

îmbogățire fără justă cauză.

Analizând celelalte

apeluri declarate în cauză, Curtea de Apel a reținut că este fondată critica

prin care se susține că prima instanță nu a avut în vedere împrejurarea că

reclamanta a beneficiat de măsuri reparatorii acordate în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990 și a O.U.G. nr. 214/1999.

Astfel, deși

tribunalul reține în considerentele deciziei că reclamantei i s-a acordat

calitatea de luptător în rezistența anticomunistă prin decizia nr. 2101 din 04

octombrie 2007, iar prin Hotărârea nr. 280 din 14 martie 1991 a Comisiei pentru

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice i s-au

acordat 200 lei vechi, indemnizație lunară pentru fiecare an de la data

adoptării Decretului-lege nr. 118/1990 dar nu mai mult de un an în urmă de la

data cererii, în speță câte 821 lei vechi lunar, în momentul în care acordă

reclamantei suma maximă de 10.000 euro nu are în vedere și aceste drepturi de

care reclamanta deja a beneficiat.

Având în vedere

faptul că la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale trebuie să se țină

seama de măsurile deja acordate persoanelor în temeiul Decretului-lege nr.

118/1990, Curtea de Apel a apreciat că nu se impune acordarea sumei maxime

prevăzută de lege, instanța trebuind să se orienteze la o sumă mai mică. În

opinia Curții de Apel, suma este de 7.000 euro reprezintă o sumă

satisfăcătoare.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanta P.P. și

pârâtul Statul Român prin M.F.P.

critică decizia instanței de apel pentru următoarele motive, întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Cuantumul

despăgubirilor acordate nu reflectă funcția reparatorie a daunelor morale,

soluția pronunțată de instanța de apel fiind pronunțată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii, având în vedere dispozițiile Legii nr. 221/2009 care

prevedeau posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care

au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

În continuarea

motivelor de recurs formulate, reclamanta susține că la data introducerii

cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată

prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în

vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe

tot parcursul procesului. În caz contrar, ar fi încălcat principiul

constituțional al neretroactivității legii.

Pe de alta parte, în

măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se

aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului care garantează oricărei persoane dreptul ca o instanță

judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind

drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

Se mai susține că

instanța de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale,

respectiv art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Rezoluția

nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și că prin decizia

recurată cu fost încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor

Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin

Legea nr. 30 din 18 mai 1994.

declarat, pârâtul Statul Român prin M.F.P. formulează următoarele critici de

nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Prin deciziile Curții

Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 publicate in M. Of. al României nr. 761 din

15 noiembrie 2010 s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și ale art. I pct. 1 și art. II din

O.U.G. nr. 62/2010 de modificare si completare a Legii nr. 221/2009.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituția României, dispozițiile din legile în vigoare, precum

și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, la data

de 31 decembrie 2010, având în vedere că nu a avut loc nici o intervenție a

Parlamentului sau Guvernului pentru punerea de acord a prevederilor declarate

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 și-a încetat efectele, nemaiputând fi aplicat ca temei de

drept pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de

reclamantă.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin recursurile declarate în cauză,

Înalta Curte constată următoarele:

Prin decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie

2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al

Curții de Apel Galați și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Înalta Curte a

reținut că prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010)

Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști

condamnați politic). Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de

instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel

încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o

astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu

se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale

Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare

a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Potrivit art. 330

7

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs

în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării

deciziei în M. Of. al României, Partea I.

Cum decizia în

interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of.,

Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat

anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și urmează a fi avută în

vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată

că decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 prin care

instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și

a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

La acea dată, în

prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin

urmare, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care

reclamanta și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui

temei juridic pentru soluționarea cauzei de față.

Față de dezlegarea

cuprinsă în decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în

timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de

prevederile art. 330

7

C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge

susținerile formulate de reclamantă prin motivele de recurs vizând

nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea normelor comunitare

menționate și a legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii, precum și

pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamanta invocă

încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

prin nesocotirea principiului neretroactivității legii.

Aplicarea

dispozițiilor art. 329-330

7

C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea

principiului egalității părților în fața justiției deoarece prin pronunțarea

unei decizii în interesul legii se asigură interpretarea și aplicarea unitară a

legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui

tratament juridic egal al părților.

Făcând aplicarea în

cauză a deciziei în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, Înalta Curte

nu va mai analiza acele motive de recurs prin care reclamanta arată că,

raportat la situația de fapt dovedită în cauză, instanța trebuia să recunoască dreptul

său la acordarea despăgubirile solicitate în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009, într-un cuantum mai mare decât cel acordat.

Totodată, potrivit

considerentelor aceleiași decizii în interesul legii, în temeiul Legii nr.

221/2001 nu s-au născut drepturi direct, în patrimoniul persoanelor, ci

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive. Prin urmare, dacă la momentul pronunțării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o hotărâre cel puțin definitivă, din partea

instanței de judecată, prin care aceste drepturi să fie stabilite, nu se poate

spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

Libertățile Cetățenești.

Or, în cauză,

reclamanta nu beneficia de o hotărâre judecătorească definitivă la data

publicării deciziilor Curții Constituționale, astfel încât sunt nefondate

criticile formulate prin motivele de recurs privind nelegalitatea deciziei

recurate din perspectiva art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția

Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertățile Cetățenești.

Prin urmare, pentru

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă și va admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. În baza art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va fi modificată în parte decizia atacată în sensul că va fi respinsă în

tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P.P. și vor fi

păstrate celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Dâmbovița împotriva deciziei

nr. 71 din 15 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Modifică în parte

decizia atacată în sensul că respinge în tot cererea de chemare în judecată

formulată de reclamanta P.P.

Păstrează celelalte

dispoziții ale deciziei.

Respinge recursul

declarat de reclamanta P.P. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 februarie 2012.