ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1235/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 31 mai 2010 pe rolul Tribunalul Dâmbovița, reclamanta P.P. a chemat în judecată Statul Român prin M.F.P. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în temeiul Legii nr. 221/2009, să oblige pârâtul la plata sumei de 300.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva ei prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicate prin decizia M.A.I.

nr. 6200/1955, constând în dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955. Prin sentința civilă nr. 1453 din 20 septembrie 2010, Tribunalul Dâmbovița a admis în parte acțiunea și a obligat Statul Român la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în lei la data plății, către reclamantă. A respins cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată ca nefondată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanta a fost strămutată prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951 și i s-a fixat domiciliul obligatoriu în comuna Roseti, județul Ialomița, până la data de 20 decembrie 1955. Tribunalul a apreciat că, deși reclamanta a solicitat acordarea sumei de 300.000 euro, prin O.U.G.

nr. 62/2010, s-a precizat că acordarea unor astfel de despăgubiri ar avea un impact semnificativ asupra bugetului de stat și s-a stabilit o sumă maximă de 10.000 euro pentru persoana care a suferit astfel de măsuri cu caracter politic. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta P.P., Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și pârâtul Statul Român, prin M.F.P. Prin decizia nr. 71 din 15 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești a respins apelul declarat de reclamantă, a admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și de Statul Român și a schimbat în parte sentința în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor la suma de 7.000 euro, menținând restul dispozițiilor sentinței.

În ceea ce privește apelul formulat de reclamantă, instanța de apel a reținut că susținerile vizând cuantumul prea mic al despăgubirilor acordate sunt neîntemeiate nu pentru că reclamanta nu a suportat suferințele fizice și psihice la care a făcut referire, că nu i s-au adus atingere drepturilor fundamentale, ci pentru faptul că, așa cum chiar reclamanta-apelantă a menționat în motivele de apel, nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferințelor pe care aceasta le-a suportat și, pe de altă parte, pentru faptul că prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a apreciat că acordarea unor despăgubiri mari ar avea un impact semnificativ asupra bugetului de stat, limitându-se cuantumul acestor despăgubiri la suma maximă de 10.000 euro pentru persoana care a suferit astfel de măsuri cu caracter politic.

În condițiile în care dispozițiile legale aplicabile speței la momentul soluționării acesteia limitau despăgubirile morale la suma de 10.000 euro, susținerile reclamantei-apelante nu pot fi reținute pentru că a proceda altfel ar însemna a se încălca dispozițiile legale, pe de o parte, iar pe de altă parte nu se poate transforma o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 într-o sursă de îmbogățire fără justă cauză. Analizând celelalte apeluri declarate în cauză, Curtea de Apel a reținut că este fondată critica prin care se susține că prima instanță nu a avut în vedere împrejurarea că reclamanta a beneficiat de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și a O.U.G.

nr. 214/1999. Astfel, deși tribunalul reține în considerentele deciziei că reclamantei i s-a acordat calitatea de luptător în rezistența anticomunistă prin decizia nr. 2101 din 04 octombrie 2007, iar prin Hotărârea nr. 280 din 14 martie 1991 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice i s-au acordat 200 lei vechi, indemnizație lunară pentru fiecare an de la data adoptării Decretului-lege nr. 118/1990 dar nu mai mult de un an în urmă de la data cererii, în speță câte 821 lei vechi lunar, în momentul în care acordă reclamantei suma maximă de 10.000 euro nu are în vedere și aceste drepturi de care reclamanta deja a beneficiat.

Având în vedere faptul că la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale trebuie să se țină seama de măsurile deja acordate persoanelor în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, Curtea de Apel a apreciat că nu se impune acordarea sumei maxime prevăzută de lege, instanța trebuind să se orienteze la o sumă mai mică. În opinia Curții de Apel, suma este de 7.000 euro reprezintă o sumă satisfăcătoare. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanta P.P. și pârâtul Statul Român prin M.F.P. 1. Reclamanta P.P. critică decizia instanței de apel pentru următoarele motive, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: Cuantumul despăgubirilor acordate nu reflectă funcția reparatorie a daunelor morale, soluția pronunțată de instanța de apel fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere dispozițiile Legii nr. 221/2009 care prevedeau posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. În continuarea motivelor de recurs formulate, reclamanta susține că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

În caz contrar, ar fi încălcat principiul constituțional al neretroactivității legii. Pe de alta parte, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează oricărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

Se mai susține că instanța de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Rezoluția nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și că prin decizia recurată cu fost încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994. 2. Prin recursul declarat, pârâtul Statul Român prin M.F.P. formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Prin deciziile Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 publicate in M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și ale art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 de modificare si completare a Legii nr. 221/2009. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile din legile în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, la data de 31 decembrie 2010, având în vedere că nu a avut loc nici o intervenție a Parlamentului sau Guvernului pentru punerea de acord a prevederilor declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-a încetat efectele, nemaiputând fi aplicat ca temei de drept pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată următoarele: Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Înalta Curte a reținut că prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Potrivit art. 330 7 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I. Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată că decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față. Față de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330 7 C. proc.

civ., Înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate de reclamantă prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea normelor comunitare menționate și a legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii, precum și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamanta invocă încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin nesocotirea principiului neretroactivității legii. Aplicarea dispozițiilor art. 329-330 7 C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalității părților în fața justiției deoarece prin pronunțarea unei decizii în interesul legii se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui tratament juridic egal al părților.

Făcând aplicarea în cauză a deciziei în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, Înalta Curte nu va mai analiza acele motive de recurs prin care reclamanta arată că, raportat la situația de fapt dovedită în cauză, instanța trebuia să recunoască dreptul său la acordarea despăgubirile solicitate în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, într-un cuantum mai mare decât cel acordat. Totodată, potrivit considerentelor aceleiași decizii în interesul legii, în temeiul Legii nr. 221/2001 nu s-au născut drepturi direct, în patrimoniul persoanelor, ci drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive.

Prin urmare, dacă la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate nu exista o hotărâre cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, prin care aceste drepturi să fie stabilite, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertățile Cetățenești. Or, în cauză, reclamanta nu beneficia de o hotărâre judecătorească definitivă la data publicării deciziilor Curții Constituționale, astfel încât sunt nefondate criticile formulate prin motivele de recurs privind nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertățile Cetățenești.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă și va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. În baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va fi modificată în parte decizia atacată în sensul că va fi respinsă în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P.P. și vor fi păstrate celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Dâmbovița împotriva deciziei nr. 71 din 15 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în parte decizia atacată în sensul că respinge în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P.P. Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge recursul declarat de reclamanta P.P. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2012.