ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3421/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3421/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 8 februarie 2010,

reclamanta P.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestui pârât, în baza dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, să-i plătească suma de 290.000

euro cu titlu de despăgubiri morale pentru cei 4 ani în care mama sa, C.V., a

fost dislocată și a avut stabilit domiciliu obligatoriu, precum și acordarea

cheltuielilor de judecată.

În motivare, a arătat

că în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951, mama sa C.V.

împreună cu familia au fost dislocați din localitatea de baștină și li s-a

stabilit domiciliu obligatoriu în comuna Valea Viilor, jud. Ialomița. Prin

Decizia nr. 6100/1953 a M.A.I., la data de 1 august 1955, li s-au ridicat

restricțiile domiciliare, însă nu s-au mai putut întoarce în localitatea de

baștină, întrucât toată agoniseala lor nu mai exista și au fost nevoiți să

locuiască în continuare încă o perioadă de timp în acel bordei. După un timp

însă au fost obligați să părăsească acel loc, situația financiară a familiei

fiind în continuare grea, întrucât părinții reclamantei nu puteau să își

găsească de lucru.

A arătat că suma

pretinsă reprezintă o reparație morală pecuniară rezonabilă, chiar dacă mama sa

a beneficiat deja de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr.

118/1990.

Prin Sentința civilă

nr. 1066 din 10 septembrie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins ca neîntemeiată acțiunea.

S-a reținut, în

esență, că prejudiciul autoarei reclamantei și al reclamantei înseși a fost

atenuat în lunga perioadă de timp (55 ani) scursă de la încetarea măsurii,

numita C.V. având (ca și reclamanta) și satisfacția morală de a trăi cel puțin

de la schimbarea regimului totalitar în decembrie 1989 într-un regim democratic

care i-a recunoscut meritele, inclusiv prin acordarea unei indemnizații lunare

stabilite proporțional cu numărul anilor de domiciliu forțat, conform Hotărârii

nr. 526 din 6 decembrie 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice, care s-a adăugat pensiei pentru

limită de vârstă și vechime în muncă.

În plus, reclamanta,

stabilită din 1982 în București, s-a bucurat și de recunoașterea publică, prin

lege, a caracterului politic al măsurii administrative abuzive suferite.

Prin Decizia civilă

nr. 511 A din 16 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a

respins apelul declarat de reclamantă.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța a reținut că prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea

Constituțională a declarat ca fiind neconstituționale prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că temeiul de drept al daunelor

morale și-a încetat efectele juridice.

În ceea ce privește

invocarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 5, 6 și 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, instanța a reținut că, în speța dedusă

judecății, pe lângă faptul că nu ne aflăm în cazul unei detenții nelegale, în

domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate

din motive politice în perioada comunistă - există reglementari paralele, și

anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr.

214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu

modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Aceste argumente

sunt, de asemenea, în măsură să înlăture critica formulată de reclamantă în

ceea ce privește nerespectarea de către instanța de fond a Rezoluțiilor nr.

1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

precum și a Rezoluției nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985.

Nu se poate reține că

împrejurarea acordării certificatului de luptător în rezistența anticomunistă

nu constituie o reparație morală, dimpotrivă, prin adoptarea Decretului-lege

nr. 118/1990, Statul Român a luat măsurile necesare pentru eliminarea

moștenirii fostului sistem totalitar comunist, existența acestui certificat și

titlul de luptător în rezistența anticomunistă echivalând cu o reparație

morală, iar drepturile acordate în baza acestuia reprezentând despăgubiri

materiale pentru lezarea drepturilor și libertăților fundamentale la care a

fost supus tatăl reclamantei prin măsura administrativă cu caracter politic

luată împotriva sa.

În acest context,

faptul că pe parcursul procesului a intervenit o abrogare a temeiului juridic

ce a stat la baza declanșării litigiului nu poate fi considerat o afectare a

dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul

nerespectării dreptului la un proces echitabil.

Reclamanta nu a

dobândit o „speranță legitimă" câtă vreme nu i s-a recunoscut dreptul

printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă anterioară, astfel încât nu se

poate invoca în acest cadru procesual noțiunea de „bun" în sensul art. 1

din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție.

În ceea ce privește

incidența dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în

cauză, instanța a reținut că reclamanta nu a făcut dovada discriminării,

respectiv nu a probat situația persoanelor aflate în situații identice sau

compatibile care sunt tratate preferențial, fără a exista o justificare

obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și

scopul urmărit.

În ceea ce privește

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de către

reclamantă, s-a reținut că, cauzele expuse privesc situații de reținere

nelegală și nu au în vedere măsuri administrative cu caracter politic, măsuri

ce nu se încadrează în noțiunea autonomă de privare de libertate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta, indicând motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., prin care a arătat că

hotărârea este nelegală, deoarece Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale nu se aplică proceselor aflate pe rol la data pronunțării

acesteia, ci este aplicabilă, eventual, celor înregistrate ulterior publicării

sale.

În acest context,

judecătorul cauzei aflată pe rol la momentul pronunțării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 era obligat să verifice data

înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că

aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată.

Or, la data

introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

s-a născut un drept la acțiune, pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul

art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării

cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Acest punct de vedere

se întemeiază pe dreptul la un proces echitabil, care obligă la respectarea

principiului neretroactivității și a speranței legitime ce decurge dintr-o

hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă.

Se impune respectarea

principiului egalității în fața legii, care presupune instituirea unui

tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite.

Invocă prevederile

art. 20 din Constituția României. Facilitățile conferite de Decretul-lege nr.

118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale.

Prin aplicarea în

cauza de față a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 sunt încălcate

prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, ale art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai

1994, precum și Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei și Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985

adoptată de Adunarea Generală a ONU.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor succede:

Cu titlu preliminar,

este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de

natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează -

interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri

probatorii) dedus judecății.

Criticile formulate

de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză,

ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu

sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147, alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar

însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca

și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În acest context, nu

se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice

voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în

curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât

acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse

de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența

noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora intră drepturi de creanță ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la

momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra

pretențiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu

putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un

„bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive

care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că

„dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern

și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a

Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în Monitor Oficial.".

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitor

Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel

a fost pronunțată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci,

soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că

textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele

juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un

tribunal al reclamantei și nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, astfel cum susține recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,

întrucât reclamanta nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme

dreptul la despăgubiri morale.

În acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această

materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv,

acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră

definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o

justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei

norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele

la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei

"discriminări" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu

poate fi decelată nicio încălcare a principiului nediscriminării, din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât

cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,

religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă

situație".

În situația analizată

în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de

recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal

s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a

legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În ce privește

Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei și Adunării Generale a ONU, la care fac trimitere

recurentele, acestea sunt documente politice internaționale cu caracter de

recomandare pentru statele membre ale ONU și, respectiv, ale Consiliului

Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că în mod corect curtea de apel

a reținut că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11

și 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

Pentru considerentele

expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării

sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta P.D. împotriva Deciziei civile nr. 511/ A din 16 mai

2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 mai 2012.

Procesat de GGC - AZ