ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1441/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1441/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă sub nr. 12447/3/2010, la data de 10 martie

2010, reclamanta M.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat

prin M.F.P., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să

dispună obligarea pârâtului, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, la plata sumei de 290.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, pentru

cele 4 luni si 2 zile în care, împreună cu familia sa, a avut stabilit

domiciliu obligatoriu, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în

vederea punerii în executare a Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18

iunie 1951, împreună cu familia sa, a fost dislocată din localitatea de baștină

Gelu și li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Mărculeștii Noi.

Prin Decizia nr. 6100/1953 a M.A.I., la data de 01 august 1955 li s-au ridicat

restricțiile domiciliare.

Prin sentința civilă nr. 1153 din 8 septembrie 2010

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată

de reclamanta M.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și a

obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 4.000 euro (în echivalent

în lei la cursul B.N.R. din ziua plății) daune morale, luând act că nu se

solicită cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 307/ A din 21 martie

2011, a respins apelul declarat de reclamanta M.M., ca nefondat. A fost admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și a fost schimbată în tot

sentința civilă apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că

reclamanta a solicitat în temeiul Legii nr. 221/2009 acordarea de despăgubiri

civile în sumă de 290.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter

politic, constând în dislocarea sa și stabilirea domiciliului obligatoriu.

Natura juridică a despăgubirilor civile acordate de

către prima instanță de judecată, este în mod evident, aceea de daune acordate

pentru prejudiciul moral suferit de către reclamantă, aspect care rezultă cu

certitudine din considerentele sentinței pronunțate.

Sub aspectul dreptului la daune morale, reglementat de

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a

constatat că prin mai multe decizii (Decizia nr. 1358/2010 și Decizia nr.

1360/2010), Curtea Constituțională a stabilit că temeiul juridic generator este

neconstituțional.

Având în vedere faptul că obligația de reacție

legislativă a Parlamentului, în scopul armonizării dispozițiilor legale

constatate neconstituționale, obligație impusă de art. 147 din Constituție, nu

a fost respectată, curtea de apel a constatat că prevederile legale menționate

și-au încetat aplicabilitatea, ne mai producând efecte juridice.

În consecință, cererea de acordare a daunelor morale,

formulată de reclamantă, în temeiul acestor dispoziții legale care nu mai

produc efecte juridice, devine nefondată.

Curtea de apel a mai arătat că norma juridică temei al

dreptului a fost declarată neconstituțională anterior pronunțării unei hotărâri

judecătorești irevocabile în cauză, iar în temeiul jurisprudenței consacrate

chiar de către instanța de contencios european, se poate concluziona în sensul

inexistenței unei „speranțe legitime” în patrimoniul reclamantei.

Nu în ultimul rând, instanța de apel a constatat că,

în condițiile în care prin cele două decizii nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale

Curții Constituționale, s-a statuat asupra existenței între Legea nr. 221/2009

și Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, a unui paralelism de

reglementare sub aspectul drepturilor conferite persoanelor îndreptățite și, în

condițiile în care reclamanta putea beneficia concret de procedurile anterior

reglementate, în măsura în care înțelegea să uzeze de ele, rezultă atunci că

aceasta nu poate invoca nici afectarea vreunui drept convențional din

perspectiva art. 14 (dreptul la nediscriminare neavând o existență independentă,

el putând fi invocat doar în referire la vreunul dintre drepturile și

libertățile convenționale sau la drepturile de natură socială), dar nici a

vreunui drept substanțial recunoscut legal (în speță, dreptul de despăgubire

pentru prejudiciul moral suferit), sub aspectul principiului nediscriminării

evocat de art. 1 din Protocolul nr. 12.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal, reclamanta M.M., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat

că, în mod greșit, instanța de apel a aplicat dispozițiile deciziei nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, având în vedere că la momentul

introducerii acțiunii, cât și la momentul pronunțării sentinței primei instanțe,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare.

De asemenea, recurenta a susținut că instanța de apel

trebuia să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5 și art. 6

din C.E.D.O. și Rezoluția 1096 din 1996 a C.E., care o îndreptățesc să solicite

aceste despăgubiri morale.

În acest sens, recurenta a invocat dispozițiile art.

20 din Constituția României, arătând totodată că, așa cum reglementările

internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața

Constituției României, statuările C.E.D.O. au prioritate față de cele ale

Curții Constituționale, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.

Recurenta a mai arătat că Legea nr. 221/2009 are un

caracter de complinire și a învederat că nu a beneficiat de drepturile

prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

În plus, recurenta a apreciat că au fost încălcate

prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul

Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

fundamentale.

Analizând decizia atacată în raport de criticile

formulate, ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și de

decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel a

dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse

judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control

a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr.

1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15

noiembrie 2010.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală,

s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin

decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga

omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au

formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr.

789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru

instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la

această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un

moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării

sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală

și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate

aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja

constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de

art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este

afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea

normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția

temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat

în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt,

suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un

mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel

înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de

vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care

reclamanta s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră

definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o

justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii

ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși

generatoare de situații discriminatorii.

Referitor la relevanța deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din C.E.D.O. și jurisprudența creată în

legătură cu acestea, susținerile recurentei sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din

Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,

și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile.

În speță, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție,

în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema

de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții

Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care

au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată,

că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care

să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la

data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, 15 noiembrie

2010, această decizie își produce efectele, partea neavând un „bun” în sensul

art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art.

330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate

în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la

diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate

fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care

intenționează să o obțină recurenta.

Având în vedere considerentele expuse, urmează a se

reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că nefiind întrunite cerințele

cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul

reclamantei va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

M.M. împotriva deciziei nr. 307/ A din 21 martie 2011 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2012.