ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2331/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2331/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, sub nr. 14687/3/2010, la data de 22 martie 2010,

reclamantul K.J. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., ca

prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului, ca în baza

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, să îi plătească

suma de 290.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru cei 4 ani și 6 luni

în care, împreuna cu familia sa, au avut stabilit domiciliu obligatoriu, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în

vederea punerii în executare a Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie

1951, reclamantul împreună cu familia sa au fost dislocați din localitatea

Vizejda - Timiș și li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Stancuta

Noua – Calmatui. Prin Decizia nr. 6200/1955 a M.A.I. la data de 20 decembrie 1955

le-au fost ridicate restricțiile cu privire la domiciliu.

Prin sentința civilă nr. 957 din 24 iunie 2010

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul K.J., în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin

M.F.P., și a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro,

reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune morale, pentru măsura administrativă

cu caracter politic, la cursul de schimb valutar B.N.R. leu/euro, din ziua

plății.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin Decizia

M.A.I. nr. 200/1951 s-a dispus dislocarea reclamantului și a celorlalți membri

ai familiei sale, din localitatea Vizejda - Timis, li s-a stabilit domiciliu

obligatoriu în localitatea Stancuta Noua – Calmatui. Prin Decizia nr. 6200/1955

a M.A.I. la data de 20 decembrie 1955 s-au ridicat restricțiile domiciliare.

Tribunalul a avut în vedere că prin măsura stabilirii

domiciliului obligatoriu reclamantului i-au fost cauzate suferințe fizice și

psihice, mai ales că la momentul deportării acesta era minor, perceperea

realităților sociale era cu totul alta față de realitatea percepută de un

adult, schimbarea mediului de viață nu putea decât să-l influențeze în mod

negativ pe reclamantul minor în acea perioadă, în care s-a confruntat cu

lipsuri materiale și nevoi spirituale.

Tribunalul nu a primit susținerile reclamantului de

obligare a pârâtului la plata unei sume de 290.000 euro întrucât această sumă

este una exorbitantă, iar acordarea de daune morale nu se poate transforma

într-un mijloc de înavuțire pentru cel care le solicită, astfel încât suma de

5.000 euro acordată a fost apreciată ca fiind suficientă și rezonabilă.

Prin decizia nr. 154/ A din 16 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins apelul reclamantului și a fost

admis apelul declarat de pârât, fiind schimbată în tot sentința atacată și, în

consecință, a fost respinsă acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că,

temeiul juridic al acțiunii introductive era art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009. După ce acțiunea introductivă a fost înregistrată la instanță,

conținutul articolului pe care a fost întemeiată acțiunea, a fost modificat și

completat prin O.U.G. nr. 62/2010. Ulterior, această ordonanță a fost declarată

neconstituțională, iar art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat

și acesta, neconstituțional.

Din punct de vedere cronologic, art. 5 alin. (1) lit. a)

a fost modificat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010. Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 1354/2010, a constatat că dispozițiile art. I

pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituționale. Din acest motiv, în

textul legii s-a menținut art. 5 alin. (1) lit. a) în forma anterioară

modificării efectuate prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010.

Prin Decizia nr. 1358/2010 Curtea

Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi

din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. De asemenea, în considerentele

Deciziei nr. 1358/2010 s-a stabilit că: „Având în vedere că dispozițiile art. 5

alin. (1^1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr.

62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același

articol, Curtea constată că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din aceeași

lege, rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi

din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional”. Curtea Constituțională a

ajuns la aceleași concluzii și prin Decizia nr. 1360/2010.

Potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010

dispozițiile [..] art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta

lege, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță

dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a

prezentei legi. Chiar dacă nu se referă la litera a din art. 5 alin. (1), care

a fost declarată neconstituțională, trebuie precizat că modificarea realizată

prin legea nr. 202/2010 nu se aplică proceselor în care s-a pronunțat o

hotărâre anterior datei intrării în vigoare a legii, cum este cazul în speță.

Curtea de apel a constatat că, lit. a) din

art. 5, care constituia temeiul de drept al introducerii acțiunii, nu mai poate

produce niciun efect, deoarece textul legal a fost declarat neconstituțional,

așa cum rezultă din deciziile Curții Constituționale, deja menționate.

Astfel, instanța de apel a concluzionat că în speță se

aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar

dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic

dedus judecații este în curs de desfășurare, astfel că legea în vigoare,

respectiv actul normativ după data la care decizia de neconstituționalitate

produce efecte, se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii

civile.

În ceea ce privește aplicarea jurisprudenței C.E.D.O.,

instanța de apel a arătat că apelantul-reclamant nu se află în situația în care

legiuitorul l-ar fi privat de un bun fără dreaptă și prealabilă despăgubire

deoarece până la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, nu a obținut o

hotărâre definitivă care să dea naștere unei creanțe în patrimoniul acestuia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal,

reclamantul K.J., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a criticat soluția de

respingere a cererii de obligare a pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit, având în vedere dispozițiile Legii nr. 221/2009 în vigoare la

data introducerii acțiunii, precum și prevederile internaționale în materie.

Recurentul a susținut că soluția instanței de apel este nelegală, având

în vedere că la momentul declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 acesta se afla în posesia unei hotărâri prin care i

se acordaseră despăgubiri morale în sumă de 5000 euro.

Recurentul a invocat, de asemenea, principiul neretroactivității legii,

precum și posibilitatea obținerii despăgubirilor în virtutea dreptului de acces

la justiție garantat de Codul civil, de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996

și de art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O., care primează.

În acest sens, a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția

României, instanțele de judecată sunt obligate să aplice, cu prioritate,

normele internaționale mai favorabile, precum și să țină cont de statuările C.E.D.O.

Recurentul a precizat că nu a beneficiat de drepturile

prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990.

În plus, a considerat că sunt încălcate și prevederile

D.U.D.O. și cele din Primul Protocol Adițional la C.A.D.O.L.F., ratificată de

România prin Legea nr. 30/1994.

Analizând decizia atacată în raport de criticile

formulate, ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și de

decizia în interesul Legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor recurentului reclamant, curtea de

apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse

judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a

devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la

această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010)

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel

decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării

respectivei decizii.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un

moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală

și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art.

6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici

un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este

afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea

normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția

temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat

în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt,

suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un

mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel

înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de

vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care

reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ

statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii

ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși

generatoare de situații discriminatorii.

Referitor la relevanța Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din C.E.D.O. și jurisprudența creată în

legătură cu acestea, susținerile recurentului reclamant sunt, de asemenea,

neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din

Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,

și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție,

în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema

de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții

Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care

au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată,

că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care

să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la

data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, 15 noiembrie

2010, această decizie își produce efectele, partea neavând un „bun” în sensul art.

1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma

analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte

din C.E.D.O., așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta

cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină

recurentul reclamant.

Având în vedere considerentele expuse, urmează a se

reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că recursul reclamantului va fi

respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul K.J. împotriva deciziei nr. 154/ A din 16 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2012.