ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3456/2012

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 2505/30/2010,

reclamantul B.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

solicitat obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei la cursul Băncii Naționale

a României din ziua plății a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale

pentru adoptarea măsurii administrative cu caracter politic a dislocării și

stabilirii de domiciliu obligatoriu împotriva sa și a întregii familii, în baza

deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.

Prin sentința civilă nr. 3040 din 30

mai 2011, pronunțată în Dosarul nr. 2505/30/2010, Tribunalul Timiș a respins acțiunea

formulată de reclamantul B.I. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș,

reținând că, se solicită acordarea de despăgubiri morale și materiale, în condițiile

prevăzute de art. 1, 5 și urm. din Legea nr. 221/2009, respectiv art. 998 și urm.

C. civ., temeiul de drept reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza

I

din Legea nr. 221/2009, fiind însă declarat

neconstituțional prin Decizia nr. 1358 a Curții Constituționale, publicată în

M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că, textul de lege menționat și-a pierdut eficiența

juridică.

În ceea ce privește despăgubirile materiale,

Tribunalul a constatat că o astfel de pretenție este prescrisă conform art. 3

și 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripție de 3 ani, fiind

împlinit.

În ceea ce privește caracterul politic

al măsurii de strămutare, în contextul în care nu se mai pot obține despăgubiri,

petitul devine lipsit de interes actual, condiție a acțiunii civile, admiterea unei

astfel de cereri nefiind aptă să mai confere un drept la despăgubiri în cadrul legislativ

existent în prezent în România.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul

B.I. a declarat apel, calificat ca fiind recurs de instanță, criticând-o pentru

nelegalitate, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii.

Curtea de Apel Timișoara, secția

I

civilă, prin decizia civilă nr. 1843 din

30 noiembrie 2011 a respins ca nefondat recursul reclamantului B.I., având în vedere

că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată

în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la

publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale

[art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției,

rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că

nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic

care a stat la baza admiterii acțiunii, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, Curtea apreciază că soluția de respingere a acțiunii a fost corectă.

În ceea ce privește dispozițiile art. 998-999

C. civ., invocate de reclamant prin precizarea de acțiune, se constată că termenul

general de prescripție aplicabil și acțiunilor în răspundere civilă delictuală fondate

pe normele legale precizate mai sus, este cel reglementat de art. 3 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, respectiv termenul de trei ani.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul B.I., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând

admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii acțiunii

astfel cum a fost formulată.

Critica adusă deciziei atacate se referă

în esență la faptul că hotărârea pronunțată în cauză este lipsită de temei legal,

fiind dată cu aplicarea greșită a legii, având în vedere că, Curtea de Apel nu a

pronunțat o hotărâre irevocabilă deoarece, raportat la valoarea obiectului cererii,

sentința primei instanțe se bucura de beneficiul dublului grad de jurisdicție, fiind

supusă apelului și recursului, având în vedere că acțiunea, așa cum a fost precizată,

se întemeiază pe dreptul comun, prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009

nu sunt aplicabile în speță și că efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după

ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

ca fiind neconstituționale.

Mai susține recurentul că, aplicarea Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a conduce

la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului,

la care România este parte, astfel încât, instanța era obligată să dea prioritate

reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția

României.

La termenul de dezbateri în fond,

Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției inadmisibilității cererii de

recurs și a reținut cauza spre soluționare.

Având în vedere dispozițiile art. 137

alin. (1) C. proc. civ. ce consacră ordinea de soluționare a excepțiilor, instanța

va cerceta cu prioritate admisibilitatea căii de atac cu care este învestită, caracterul

fondat al acesteia făcând de prisos analiza oricăror altor cereri.

În sistemul român de drept, mijloacele

procesuale de atac a hotărârilor judecătorești, exercitarea acestora și efectele

căilor de atac sunt guvernate de principiul legalității căilor de atac, regulă cu

valoare de principiu constituțional, care semnifică instituirea prin lege a căilor

de atac și exercitarea lor în condițiile legii, potrivit cu natura și scopul lor

și într-o anumită ordine.

Potrivit art. 299 alin. (1) coroborat cu

art. 377 C. proc. civ. sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel,

cele date în apel, precum și în condițiile legii, hotărârile altor organe cu activitate

jurisdicțională.

Astfel, împotriva hotărârilor judecătorești

se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la

care nu se poate deroga.

Față de aceste dispoziții, recursul declarat

împotriva unei decizii irevocabile pronunțate de o instanță de recurs este inadmisibil,

o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs.

În aceste condiții, Înalta Curte reține

că, prin prevederile art. XIII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru

accelerarea soluționării proceselor, legiuitorul a înțeles să modifice art. 4 din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în

sensul că hotărârea pronunțată în temeiul alin. (4) al aceluiași art. este supusă

recursului, stabilind competența soluționării acestei căi de atac în favoarea Curților

de Apel.

Sentința civilă nr. 3040/2011 din 30 mai

2011 a Tribunalului Timiș, secția civilă, a fost pronunțată sub incidența Legii

nr. 202/2010, astfel încât, conform art. XXII din acest act normativ este supusă

numai recursului. În ceea ce privește competența de soluționare a căii de atac,

în aplicarea art. 4 din Legea nr. 221/2009, aceasta revine Curții de Apel ca instanță

imediat superioară tribunalului.

În speță, reclamantul B.I. a epuizat ultimul

grad de jurisdicție, prin declararea căii extraordinare de atac a recursului împotriva

sentinței civile nr. 3040/2011 din 30 mai 2011 pronunțate de Tribunalul Timiș,

secția civilă, hotărârea fiind cenzurată de Curtea de Apel Timișoara, secția

I

civilă, ca instanță de recurs, prin pronunțarea

deciziei civile nr. 1843 din 30 noiembrie 2011.

Această din urmă hotărâre, fiind pronunțată

în calea de atac a recursului, deci în ultimul grad de jurisdicție statuat de sistemul

român de drept, este irevocabilă, astfel încât nu mai este susceptibilă de a fi

atacată cu recurs, exercitarea acestei căi de atac împotriva sa fiind inadmisibilă.

Față de aceste considerentele, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 137 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul B.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul B.I. împotriva deciziei civile

nr. 1843 din 30 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2012.