ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4910/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 4 martie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta N.S. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 300 . 000 euro echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României de la data efectuării plații cu titlul de despăgubiri pentru prejudicial moral suferit ca urmare a persecuției politice la care a fost supusă de regimul comunist, timp de 4 ani, 4 luni și 15 zile. În motivare, reclamata a arătat că prin decizia Ministerul Afacerilor Interne nr. 200/1951 a fost strămutată împreună cu familia la data de 18 iunie 1951, din localitatea S., județul Timiș, în localitatea F.N., unde i s-a stabilit domiciliu obligatoriu până la data de 27 iulie 1955, când restricțiile domiciliare au fost ridicate prin decizia Ministerul Afacerilor Interne nr. 6100/1995.

Prin sentința civilă nr. 1141 din 4 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea. Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a reținut că reclamanta a suferit măsura administrativă cu caracter politic a dislocării de la domiciliu, însă aceasta a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, în cuantum de 822 RON lunar, sumă apreciată ca suficientă pentru repararea prejudiciului moral suferit prin măsura administrativă dispusă împotriva sa.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta N.S., arătând că soluția pronunțată de instanța de fond este netemeinică și nelegaIă, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 care la momentul rămânerii în pronunțare prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Reclamanta a mai arătat că O.G.

nr. 62/2010 a fost declarată neconstituțională, astfel încât nu este incidentă în cauză, iar instanța a procedat la o interpretare eronată a probelor și temeiurilor de drept invocate, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului, în condițiile în care legea prevede acordarea de drepturi, și reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de C. civ., de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care primează.

Reclamanta a mai arătat că drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația muncii, vechime în muncă etc., mai mult, chiar Legea nr. 221/2009 arată că instanța va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret, astfel încât nu înlătură reparațiile reglementate de acest act normativ. Reiterând aspectele prezentate instanței de fond privind situația de fapt reținută, reclamanta a arătat că, deși suferințele fizice și psihice îndurate nu pot fi cuantificate printr-o sumă de bani, ele fiind inestimabile, despăgubirile cerute trebuie să reprezinte aprecierea tuturor consecințelor negative produse prin deportarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, asupra vieții sociale.

Prin urmare, câta vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând astfel acest act normativ, în acord cu Rezoluția nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unui proceduri echitabile. Prin decizia civilă nr. 589/A din 14 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că, față de declararea neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010, obligatorii pentru instanțele de drept comun, capătul de cerere privind acordarea daunelor morale a fost lipsit de suport juridic, ceea ce determină ca pretențiile astfel întemeiate să nu mai poată fi primite.

Instanța de apel a mai reținut că reglementările adoptate au ținut seama de actele normative internaționale evocate de către reclamantă; că prin deciziile de neconstituționalitate pronunțate nu se aduce atingere art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu se poate reține că la momentul soluționării cauzei în apel reclamanții ar fi avut un bun sau o speranță legitimă în sensul normei anterior citate; că nu se încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât apelul este o cale devolutivă de atac în cadrul căreia se procedează la analizarea tuturor aspectelor deduse judecății în primă instanță; că nu a fost încălcat principiul nediscriminării și nici dreptul la un proces echitabil, întrucât declararea neconstituționalității temeiului juridic al daunelor morale solicitate în baza Legii nr. 221/2009 s-a realizat printr-un mecanism legal, de control al conformității normelor respective cu legea fundamentală.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta N.S., formulând următoarele critici: I. Prin soluția adoptată, instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii, conform căruia legea dispune numai pentru viitor, iar legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată, în speță, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este în vigoare pe tot parcursul procesului, principiul consacrat de art. 1 C. civ. și de art. 15 alin. (2) din Constituția României. II.

Prin soluționarea cauzei din perspectiva deciziei de neconstituționalitate, instanța de apel a încălcat prevederile conținute în Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006, Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 a Adunării Generale O.N.U., precum și practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, acte normative care, potrivit art. 20 din Constituția României au prioritate de aplicare. III.

Prin aplicarea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, instanța de apel a încălcat principiul egalității cetățenilor în fața legii și al nediscriminării, prin crearea unei situații în care, pentru același prejudiciu cauzat, soluțiile sunt contradictorii, fiind astfel încălcate dispozițiile legale comunitare și practica judiciară a Curții Europene în materie, funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009. IV. Instanța de apel a încălcat prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce reglementează dreptul de proprietate, cu referire la noțiunea de „bun „ și de „speranță legitimă”, în accepțiunea dată de acest act normativ.

Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente: I. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, decizia instanței de apel fundamentată pe decizia de neconstituționalitate în discuție, nu încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. În acest sens, s-a pronunțat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 14 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivității. II. Atât soluția instanței de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanță cu pactele și tratatele la care România este parte, a căror încălcare se invocă de către recurenta-reclamantă.

Reglementările internaționale în materia drepturilor omului ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției. Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției Europene a Drepturilor Omului are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Prin declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziții și-au încetat efectele, situație față de care, în absența unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum învederează recurenta-reclamantă.

Pe de altă parte, analiza concordanței efectelor deciziei de neconstituționalitate cu actele normative internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja atât în considerentele acestei decizii, cât și în cadrul deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, astfel încât asupra acestor aspecte instanța de drept comun nu mai poate reveni. III. Discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile. În susținerea acestei critici recurenta-reclamantă se raportează la alte persoane a căror situație se regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate până la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție.

Or, adoptarea acestei decizii de instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie justificarea obiectivă și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare. Așadar, situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. IV. Decizia de neconstituționalitate nu încalcă nici dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu referire la noțiunea de „bun” și de „speranță legitimă”.

Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”.

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului la care face generic referire reclamanta. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României). Noțiunea de „speranță legitimă” nu are însă o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge,ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.S. împotriva deciziei nr. 589/A din 14 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 iunie 2012.