ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4910/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4910/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 4 martie 2010

pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta N.S. a

solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de

300

.

000 euro echivalent în lei la cursul Băncii

Naționale a României de la data efectuării plații cu titlul de despăgubiri

pentru prejudicial moral suferit ca urmare a persecuției politice la care a

fost supusă de regimul comunist, timp de 4 ani, 4 luni și 15 zile.

În motivare,

reclamata a arătat că

prin decizia Ministerul Afacerilor Interne nr. 200/1951 a fost strămutată împreună

cu familia la data de 18 iunie 1951, din localitatea S., județul Timiș, în localitatea

F.N., unde i s-a stabilit domiciliu obligatoriu până la data de 27 iulie 1955, când

restricțiile domiciliare au fost ridicate prin decizia Ministerul Afacerilor Interne

nr. 6100/1995.

Prin sentința civilă

nr. 1141 din 4 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins,

ca neîntemeiată, cererea.

Pentru a se pronunța astfel,

Tribunalul a reținut că reclamanta a suferit măsura administrativă cu caracter politic

a dislocării de la domiciliu, însă aceasta a beneficiat de măsuri reparatorii în

baza Decretului-Lege nr. 118/1990, în cuantum de 822 RON lunar, sumă apreciată ca

suficientă pentru repararea prejudiciului moral suferit prin măsura administrativă

dispusă împotriva sa.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamanta N.S., arătând că soluția pronunțată de instanța de fond

este netemeinică și nelegaIă, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită

a legii, având în vedere art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 care la momentul

rămânerii în pronunțare prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care

au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Reclamanta a mai arătat

că O.G. nr. 62/2010 a fost declarată neconstituțională, astfel încât nu este incidentă

în cauză, iar instanța a procedat la o interpretare eronată a probelor și temeiurilor

de drept invocate, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului, în condițiile

în care legea prevede acordarea de drepturi, și reafirmă în vederea asigurării unui

cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care

oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat

de C. civ., de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și

14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care primează.

Reclamanta a mai arătat

că drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor

despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația muncii,

vechime în muncă etc., mai mult, chiar Legea nr. 221/2009 arată că instanța va ține

cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret, astfel încât nu înlătură reparațiile

reglementate de acest act normativ.

Reiterând aspectele prezentate

instanței de fond privind situația de fapt reținută, reclamanta a arătat că, deși

suferințele fizice și psihice îndurate nu pot fi cuantificate printr-o sumă de bani,

ele fiind inestimabile, despăgubirile cerute trebuie să reprezinte aprecierea tuturor

consecințelor negative produse prin deportarea și stabilirea domiciliului obligatoriu,

asupra vieții sociale.

Prin urmare, câta vreme

voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse

de Legea nr. 221/2009, adoptând astfel acest act normativ, în acord cu Rezoluția

nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Declarația asupra

Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului

de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29

noiembrie 1985, acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea

spera, în mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unui proceduri

echitabile.

Prin decizia civilă

nr. 589/A din 14 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, că, față de declararea neconstituționalității

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin deciziile

nr. 1358 și nr. 1360/2010, obligatorii pentru instanțele de drept comun, capătul

de cerere privind acordarea daunelor morale a fost lipsit de suport juridic, ceea

ce determină ca pretențiile astfel întemeiate să nu mai poată fi primite.

Instanța de apel a mai

reținut că

reglementările

adoptate au ținut seama de actele normative internaționale evocate de către reclamantă;

că prin deciziile de neconstituționalitate pronunțate nu se aduce atingere art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât

nu se poate reține că la momentul soluționării cauzei în apel reclamanții ar fi

avut un bun sau o speranță legitimă în sensul normei anterior citate; că nu se încalcă

principiul neretroactivității legii, întrucât apelul este o cale devolutivă de atac

în cadrul căreia se procedează la analizarea tuturor aspectelor deduse judecății

în primă instanță; că nu a fost încălcat principiul nediscriminării și nici dreptul

la un proces echitabil, întrucât declararea neconstituționalității temeiului juridic

al daunelor morale solicitate în baza Legii nr. 221/2009 s-a realizat printr-un

mecanism legal, de control al conformității normelor respective cu legea fundamentală.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta N.S., formulând următoarele critici:

I. Prin soluția adoptată,

instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii, conform căruia

legea dispune numai pentru viitor, iar legea în vigoare la momentul formulării cererii

de chemare în judecată, în speță, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

este în vigoare pe tot parcursul procesului, principiul consacrat de art. 1 C.

civ. și de art. 15 alin. (2) din Constituția României.

II. Prin soluționarea

cauzei din perspectiva deciziei de neconstituționalitate, instanța de apel a încălcat

prevederile conținute în Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr.

1096/1996 și nr. 1481/2006, Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 a Adunării

Generale O.N.U., precum și practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie,

acte normative care, potrivit art. 20 din Constituția României au prioritate de

aplicare.

III. Prin aplicarea în

cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, instanța de apel a încălcat

principiul egalității cetățenilor în fața legii și al nediscriminării, prin crearea

unei situații în care, pentru același prejudiciu cauzat, soluțiile sunt contradictorii,

fiind astfel încălcate dispozițiile legale comunitare și practica judiciară a Curții

Europene în materie, funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat

o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile în același

timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.

IV. Instanța de apel a

încălcat prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului ce reglementează dreptul de proprietate, cu referire

la noțiunea de „bun „ și de „speranță legitimă”, în accepțiunea dată de acest act

normativ.

Recursul este nefondat,

pentru următoarele argumente:

I. Contrar susținerilor

recurentei-reclamante, decizia instanței de apel fundamentată pe decizia de neconstituționalitate

în discuție, nu încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile

în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza

analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate

realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică

nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a pronunțat

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I,

nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010,

iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 14 iunie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective,

rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele

juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivității.

II. Atât soluția instanței

de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanță cu pactele și tratatele

la care România este parte, a căror încălcare se invocă de către recurenta-reclamantă.

Reglementările internaționale

în materia drepturilor omului ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului

intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele

însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale

ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților

fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției.

Pentru recunoașterea unor

asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voință al autorităților române,

în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului

român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării

drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale,

în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare

a Convenției Europene a Drepturilor Omului are drept premisă, așadar, existența

unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională,

este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

Prin declararea neconstituționalității

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziții și-au încetat

efectele, situație față de care, în absența unei prevederi legale posibil a fi înlăturată

prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, mecanismul anterior

descris nu este viabil, astfel cum învederează recurenta-reclamantă.

Pe de altă parte, analiza

concordanței efectelor deciziei de neconstituționalitate cu actele normative internaționale

în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja atât în considerentele

acestei decizii, cât și în cadrul deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, astfel

încât asupra acestor aspecte instanța de drept comun nu mai poate reveni.

III. Discriminarea presupune

aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice

sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile.

În susținerea acestei

critici recurenta-reclamantă se raportează la alte persoane a căror situație se

regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate până

la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție.

Or, adoptarea acestei

decizii de instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general

obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de

dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie justificarea obiectivă

și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare.

Așadar, situația de dezavantaj

sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluționarea,

în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ

intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării”

îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării

actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare

de situații discriminatorii.

IV. Decizia de neconstituționalitate

nu încalcă nici dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului cu referire la noțiunea de „bun” și de „speranță

legitimă”.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât

„bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul

efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră

drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt

însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea,

de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este

„o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De

aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative,

această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi

considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol”

(Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din

14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională,

deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului

trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba

de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă

efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate

nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată,

nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția

art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența instanței

europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o

decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales

ș.a. contra Spaniei, hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei

Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie

dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului la care face generic referire

reclamanta.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține

categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă

de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă

în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o

jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României).

Noțiunea de „speranță

legitimă” nu are însă o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală

declarată constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie

de verificarea organului jurisdicțional.

Pentru aceste considerente,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta N.S. împotriva deciziei nr. 589/A din 14 iunie 2011

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 iunie 2012.