ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4503/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4503/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția

a V-a civilă, reclamanta Ș.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de

250.000 euro, echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua

plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a

măsurilor administrative, abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa prin

dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu

în perioada 18 iunie 1951-27 august 1955 prin decizia Ministerului Administrației

și Internelor nr. 200/1951, conform art. 5 și urm., din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 1159 din 22

septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost

respinsă ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, s-a admis în parte

acțiunea, fiind obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.000 euro,

în echivalent lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral.

S-a constatat că reclamanta a fost supusă

unei măsuri administrative cu caracter politic, declarată ca atare de prevederile

legale enunțate în acțiune – art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 este deplin aplicabil în cauză, întrucât vizează dreptul la acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a măsurii administrative

cu caracter politic, dispusă față de părțile din dosar.

Prejudiciul nepatrimonial, invocat de

reclamantă este incontestabil în cauză, iar în ce privește întinderea daunelor,

instanța de fond a avut în vedere consecințele negative suferite, pe plan fizic

și psihic, precum și importanța valorilor morale lezate, cât și perioada de timp

pentru care s-a dispus măsura administrativă, vârsta reclamantei și împrejurarea

că a beneficiat deja de anumite drepturi și facilități în baza Decretului-Lege

nr. 118/1990.

Împotriva sentinței primei instanțe au

formulat apel părțile și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București.

Prin decizia civilă nr. 377 A din 5 aprilie

2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul reclamantei,

a admis apelurile pârâtului și al Ministerului Public, a schimbat în tot sentința

apelată în sensul respingerii acțiunii.

În motivarea acestei soluții, curtea

de apel a reținut că în apel nu s-a contestat situația de fapt, respectiv măsura

administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu din zona frontierei de vest

a reclamantei și familiei sale, la 18 iunie 1951, în localitatea F., județul Galați,

până la data de 27 august 1955 când au fost ridicate restricțiile prin decizia Ministerului

Administrației și Internelor nr. 6100 din 27 iulie 1955, precum și paguba suferită

ca urmare a privării de libertate și atingerea adusă onoarei, reputației ca elemente

ce determină obligația de reparare a prejudiciului produs.

Dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009,

în vigoare la data sesizării instanței de fond de către reclamantă, reglementau

dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada

6 martie 1945–22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la

data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, la lit. b) acordarea de despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare

sau ca efect al măsurilor administrative, iar la lit. c) repunerea în drepturi în

situația în care, prin hotărâre judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea

din drepturi ori degradarea militară.

Hotărârea de fond a fost pronunțată la

data de 11 septembrie 2010, iar ulterior, prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010,

art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a modificat cu referire la cuantumul despăgubirilor

morale, prin stabilirea unei limite maxime a acesteia.

După intrarea în vigoare a acestui act

normativ, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010

publicată în M. Of. Partea I nr. 761/15.11.2010, prin care a admis excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea

și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989 și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele

măsuri adiacente, excepție ridicată direct de Avocatul Poporului și a constatat

că dispozițiile menționate sunt neconstituționale.

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

publicat în M. Of. al României Partea I nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională

a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945–22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare sunt neconstituționale.

În legătură cu acordarea despăgubirilor

pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată

prin art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, Curtea a constatat

că aceasta contravine art. 1 alin. (3) din Constituție, în sensul că „reglementarea

criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații

de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată”.

Conform art. 147 alin. (1) din Constituție

„Dispozițiile din lege (…) constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în

acest interval, Parlamentul (…) după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate

ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Rezultă că dat fiind efectul obligatoriu

al deciziilor Curții Constituționale dispozițiile legale declarate neconstituționale

nu mai pot constitui temei pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral

invocat de reclamantă.

Decizia Curții de Apel a fost atacată

cu recurs, în termen legal, de către reclamantă care, invocând motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:

La data introducerii cererii de chemare

în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010,

s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul

întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare

în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Recurenta susține că prin soluția pronunțată

sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din

Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

Totodată, arată că potrivit dispozițiilor

art. 20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile

și libertățile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația

Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România

este parte, care au prioritate, cu excepția cazului în care Constituția sau legile

interne conțin dispoziții mai favorabile.

Așadar, dacă instanțele de judecată constată

că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile

decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea

celor din reglementarea internațională mai favorabilă.

Constatarea Curții Constituționale că

Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1), este similară Decretului–Lege nr. 118/1990,

cu consecințele respective, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea

dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor

privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Așa cum reglementările internaționale

au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările

Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate

față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțe.

Prin aplicarea în cauza de față a Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, sunt încălcate prevederile Declarației Universale

a Drepturilor Omului, ale art. 1 din Primul Pr

otocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților

fundamentale,

ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, precum și Rezoluțiile nr. 1096/1996

și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Rezoluția

nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ținând seama de decizia nr. 12/2011 pronunțată

în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Problema de drept care se pune în speță

este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamant în baza lor, în condițiile în

care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate,

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în

M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Contrar susținerilor recurentei, această

problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut

că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce

procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în

cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei

juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat

Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei

decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin.

(4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul

legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of.,

așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea

soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă

în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale,

dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții

fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede

că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se

și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională

și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și

erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au

formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată

prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată

o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în

M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui

act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării

sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la

art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod

categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv

câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția instanței

de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite

au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice.

De asemenea, nu se poate reține nici

că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar

încălca principiul nediscriminării.

Principiul nediscriminării cunoaște limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare

în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea

deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor

obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare

de situații discriminatorii.

În același timp, nu poate fi vorba despre

o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul

nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție

decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie,

opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență

la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

Este vorba așadar de garantarea dreptului

la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor

în legislația internă a statelor.

În speță însă, drepturile pretinse de

reclamantă nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului,

iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Față de toate aceste considerente, reținute

prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor

naționale și convenționale anterior analizate.

Recurenta a invocat și dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care să poată fi încadrate

în acest motiv de nelegalitate.

În consecință, nefiind întrunite condițiile

cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat

de reclamantă va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta Ș.A. împotriva deciziei civile nr. 377 A din 5 aprilie 2011 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.