ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 88/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 88/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2009

pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios, administrativ și

fiscal, reclamanta G.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei

de 300.000 euro echivalent în RON la cursul Băncii Naționale Române cu titlul

de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a persecuției

politice la care a fost supusă de regimul comunist.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de

18 iunie 1951 familia sa a fost strămutată din județul Timiș și i s-a fixat domiciliu

obligatoriu în localitatea F.N., restricțiile domiciliare fiind ridicate la data

de 27 iulie 1955, prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955. Reclamanta a mai arătat că

beneficiază de Hotărârea nr. 123 0/1991 emisă de către Comisia pentru acordarea

unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului -Lege

nr. 118/1990.

în drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989.

Prin încheierea din ședința publică din data de 19

ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și

fiscal, s-a admis excepția necompetenței funcționale a acestei secții, invocată

din oficiu, cauza fiind înregistrată pe rolul secției civile.

Prin sentința civilă nr. 828 din 14 iunie 2010, Tribunalul

București, secția a V-a civilă a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de

reclamantă.

S-a reținut că reclamanta a fost supusă unei măsuri administrative

în sensul Legii nr. 221/2009, întrucât împotriva sa s-a luat măsura dislocării și

stabilirii domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951- 27 iulie 1955, prin

decizia M.A.I. nr. 200/1951. Deși prima instanță a constatat această situație de

fapt, a reținut că reclamanta nu se încadrează în categoria persoanelor care pot

beneficia de despăgubirile prevăzute de Legea nr. 221/2009, de care pot beneficia

doar persoanele care au fost condamnate politic.

Tribunalul a concluzionat că pentru măsurile administrative

cu caracter politic, persoana care a suferit astfel de măsuri ori soțul sau descendenții

acesteia pot solicita, în condițiile Legii nr. 221/2009, exclusiv despăgubiri materiale,

conform lit. b) a art. 5, nu și despăgubiri morale, pentru că acestea din urmă se

acordă doar în cazul condamnărilor, potrivit art. 5 lit. a).

Față de considerentele expuse, în temeiul art. 137

alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul a admis excepția inadmisibilității și, față

de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), b) din Legea nr. 221/2009, a respins acțiunea

ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta,

solicitând admiterea acestuia, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei

spre rejudecare, susținând că soluția pronunțată de instanța de fond este dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009, care prevede posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele

care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

La data de 22.02.2011, apelanta reclamantă și-a precizat

cererea de apel, solicitând a se avea în vedere la soluționarea cauzei art. 20 din

Constituția României, Rezoluția 1096 din 1996 a Consiliului Europei, Rezoluția 1481

din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; rezoluția nr. 40/34 din

29 noiembrie 1985, art. 5, 6 și 14 C.E.D.O.

Prin decizia civilă nr. 196 A din 24 februarie 2011 a

Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a fost admis apelul declarat de reclamantă, s-a desființat sentința atacată,

iar cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut

următoarele:

Teza juridică susținută de către reclamantă constă în

faptul că a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic, în perioada

18 iunie 1951 -27 iulie 1955, prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală,

dispozițiile Legii nr. 221/2009 fiind aplicabile în cauza de față, putând beneficia

de daune morale și persoanele care au fost supuse măsurilor administrative.

Curtea a constatat că prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie

2010 s-a extins sfera situațiilor în care instanțele pot acorda despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de victimele fostului regim politic comunist, între acestea

regăsindu-se și persoanele (ori, după caz, soția sau descendenții până la gradul

al II-lea) împotriva cărora s-au luat în perioada de referință măsuri administrative

cu caracter politic.

Sub acest aspect s-a reținut că în mod greșit Tribunalul

a stabilit că despăgubirile se acordă doar în cazul condamnărilor și sunt echivalentul

prejudiciului moral suferit doar prin condamnare.

În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii, s-a constatat

că prima instanță a omis că demersul judiciar al părții a urmărit tocmai obligarea

pârâtului la despăgubiri prin raportare la acest act normativ. Cum dreptul și pretențiile

reclamanților pot fi analizate pe calea procesuală aleasă de către aceștia, în mod

greșit a apreciat prima instanță, că acțiunea adresată instanței ar fi inadmisibilă.

Pe de altă parte, existența unui prejudiciu ca urmare a măsurii administrative de

dislocare din zona frontierei de vest în comuna F.N. cu privire la care instanța

de fond a fost chemată a se pronunța vizează însăși fondul pretențiilor acțiunii

având acest obiect.

Instanța de fond, soluționând cauza în sensul respingerii

cererii reclamanților ca inadmisibilă, a lipsit reclamanta de posibilitatea de a-și

valorifica în mod efectiv pretenția sa în această privință, aspect condamnat de

atâtea ori de către instanța de contencios european.

S-a concluzionat în sensul că instanța de fond trebuia

să valorifice în interesul tuturor părților din proces, dispozițiile legale care

deschideau calea de acces la instanța de judecată și nicidecum pe acelea care interziceau

de plano intervenția efectivă a instanței de judecată, prin soluția strict formală

de respingere a acțiunii reclamanților ca inadmisibilă.

Curtea a apreciat că, în temeiul art. 297 C. proc.

civ. se impune desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare,

pentru considerente ce definesc caracterul echitabil al procedurii judiciare, pentru

valorificarea judicioasă a aspectelor menționate anterior, în condiții de contradictorialitate,

respectarea principului dublului grad de jurisdicție și aceasta din perspectiva

unui drept la judecată concret și efectiv.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, solicitând

admiterea acestuia și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii

ca neîntemeiată.

Recurentul invocă primordial drept motiv de ordine publică

aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată

în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010. Susține că instanța trebuia să observe

că temeiul de drept al acțiunii introductive a fost declarat neconstituțional prin

decizia nr. 1358/2010 a instanței de contencios constituțional, astfel că dispoziția

de lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica.

Referitor la incidența art. 6 din Convenția C.E.D.O.,

arată că nu este vorba de o intervenție a legiuitorului sau a executivului în vederea

influențării soluționării litigiului de natură să aducă atingere principiului preeminenței

dreptului și noțiunii de proces echitabil, ci a Curții Constituționale. Însăși jurisprudența

europeană admite că intervenția este posibilă în situații de excepție în care există

motive importante de interes general, adică îndreptarea unei situații create printr-o

eroare sau lacună a legiuitorului.

Reclamanta nu poate invoca existența unei "speranțe

legitime" în sensul C.E.D.O.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii,

arată că în mod corect prima instanță, în temeiul dispozițiilor art. 137 C.

proc. civ. a admis-o, nefiind necesară soluționarea pe fond a litigiului.

Examinând criticile formulate prin motivele de recurs

raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul

este nefondat pentru considerentele ce succed:

Curtea va examina solicitarea recurentului invocată ca

motiv de ordine publică în sensul aplicării Deciziei Curții Constituționale nr.

1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15

noiembrie 2010 vizând excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5

alin. (1) lit. a), teza

I

din Legea nr. 221/2009, împreună cu analizarea criticilor

de nelegalitate a deciziei atacate.

Recurentul a susținut că, având în vedere că a fost identificată

existența unui paralelism de reglementare, ce determină, în opinia Curții Constituționale,

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1), lit. a) teza

I

din legea indicată

și neintervenind nicio modificare a prevederilor declarate neconstituționale, în

termenul legal, dispozițiile art. 5 alin. (1), lit. a), teza

I

din

actul normativ a constituit temeiul acțiunii reclamantei, au încetat de drept conform

art. 147 alin. (1) din Constituția României.

S-a considerat, pe cale de consecință, că nu mai există

temei juridic pentru acordarea unor despăgubiri cu titlu de daune morale, iar față

de obligativitatea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu ar mai datora despăgubiri.

Curtea va constata că o asemenea solicitare nu poate fi

admisă în această fază procesuală, având în vedere că acțiunea reclamantei a fost

respinsă ca inadmisibilă motivat de împrejurarea că aceasta nu este îndreptățită

la acordarea despăgubirilor ce se acordă doar persoanelor care au fost condamnate,

nu și celor care au fost supuse unei măsuri administrative, iar prin decizia atacată

instanța a desființat această sentință și a trimis cauza spre rejudecare pentru

a fi cercetat fondul cauzei.

În calea extraordinară de atac a recursului, cenzura de

legalitate vizează corecta aplicare a normei juridice existente la data soluționării

apelului, întrucât, în absența unei devaluări a fondului, nu se poate ajunge la

stabilirea unei situații juridice noi care să poată fi realizată din perspectiva

altui cadru normativ, apărută ulterior pronunțării soluției definitive din apel.,

Prin urmare, în speță, controlul de legalitate față de

soluția instanței de apel, de admitere a apelului reclamantei, desființarea sentinței

apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Prima instanță a reținut că reclamanta nu se încadrează

în categoria persoanelor care pot beneficia de despăgubirile pentru prejudiciul

moral prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, de care pot

beneficia doar persoanele care au fost condamnate politic, însă interpretarea dată

de prima

instanță acestor dispoziții legale este greșită prin raportare

la conținutul textului legal menționat și la finalitatea Legii nr. 221/2009.

Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în forma pe care

o avea la data promovării acțiunii de față, prevedea: „Orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau

care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și,

după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al

II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data

intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare...;".

Textul legal citat cuprinde o enumerare a măsurilor reparatorii

reglementate de Legea nr. 221/2009, iar aceste măsuri pot fi solicitate, așa cum

rezultă din alin. (1) al art. 5 al legii, de „orice persoană care a suferit condamnări

cu caracter politic ... sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic".

Prin urmare, măsurile reparatorii enumerate se acordă

ambelor categorii de persoane indicate în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Această interpretare este impusă prin chiar titlul Legii

nr. 221/2009, lege care privește condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Atât din titlul legii, cât și din întregul conținut al

acesteia rezultă că măsurile administrative cu caracter politic sunt asimilate condamnărilor

cu caracter politic, asimilare care presupune identitatea de tratament în acordarea

formelor de despăgubire, finalitatea legii fiind aceea de a despăgubi material și

moral persoanele care au fost persecutate politic într-o formă sau alta în perioada

1945-1989.

Faptul că prin adoptarea Legii nr. 221/2009 s-a avut în

vedere această finalitate este confirmat și de dispozițiile O.U.G. nr. 62 din

30 iunie 2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, cum în mod corect

a reținut instanța de apel.

La pct. 1 din acest act normativ sunt indicate de această

dată în mod expres ca beneficiare ale despăgubirilor pentru prejudiciul moral și

persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Or, câtă vreme prima instanță a soluționat greșit cauza

pe excepția inadmisibilității acțiunii, față de circumstanțele concrete ale cauzei,

așa cum au fost stabilite de instanțele de fond și apel, în mod corect instanța

de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în cauză

având în vedere dreptul reclamantei la un proces echitabil și de acces la instanță,

drepturi prevăzute atât de art. 21 din Constituția României, cât și de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În Hotărârea Golder împotriva Regatului Unit al Marii

Britanii, Curtea a declarat ca art. 6 alin. (1) din convenție "consacra (...)

«dreptul la instanță», în cadrul căruia dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza

instanța în materie civilă, nu constituie decât un aspect (...)"

Dreptul la instanță poate fi invocat de către orice persoana

care are motive serioase sa considere ilegala ingerința în exercitarea unuia dintre

drepturile sale cu caracter civil sau de către oricine dorește ca o instanță să

statueze asupra însăși existenței unui drept cu caracter civil.

Litigiul sau conflictul trebuie sa fie "real"

și"serios.

Prin urmare, efectivitatea dreptului la un proces echitabil

presupune dreptul reclamantei la o instanță imparțială care să procedeze la un examen

atent al pretențiilor deduse judecății, cu respectarea dublului grad de jurisdicție

și nu respingerea acțiunii ca inadmisibilă, soluție dată cu aplicarea greșită a

dispozițiilor legii speciale cu privire la sfera persoanelor îndreptățite la despăgubiri.

Cum prima instanță nu a analizat probele administrate

în cauză și nici necesitatea completării probatoriului, nepronunțându-se prin urmare

asupra fondului acțiunii, pe care practic a considerat-o inadmisibilă, soluție greșită,

întrucât măsura administrativă a strămutării are caracter politic în baza legii

și este asimilată ca regim juridic condamnării cu caracter politic, persoanele aflate

în această situație având dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral, solicitarea

recurentului privind aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale va

fi analizată cu ocazia rejudecării cauzei pe fondul acesteia.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN

D.G.F.P. A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 196 A din 24 februarie

2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2012.