ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 88/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios, administrativ și fiscal, reclamanta G.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro echivalent în RON la cursul Băncii Naționale Române cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a persecuției politice la care a fost supusă de regimul comunist. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 18 iunie 1951 familia sa a fost strămutată din județul Timiș și i s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea F.N., restricțiile domiciliare fiind ridicate la data de 27 iulie 1955, prin decizia M.A.I.

nr. 6100/1955. Reclamanta a mai arătat că beneficiază de Hotărârea nr. 123 0/1991 emisă de către Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului -Lege nr. 118/1990. în drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Prin încheierea din ședința publică din data de 19 ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția necompetenței funcționale a acestei secții, invocată din oficiu, cauza fiind înregistrată pe rolul secției civile.

Prin sentința civilă nr. 828 din 14 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamantă. S-a reținut că reclamanta a fost supusă unei măsuri administrative în sensul Legii nr. 221/2009, întrucât împotriva sa s-a luat măsura dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951- 27 iulie 1955, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951. Deși prima instanță a constatat această situație de fapt, a reținut că reclamanta nu se încadrează în categoria persoanelor care pot beneficia de despăgubirile prevăzute de Legea nr. 221/2009, de care pot beneficia doar persoanele care au fost condamnate politic.

Tribunalul a concluzionat că pentru măsurile administrative cu caracter politic, persoana care a suferit astfel de măsuri ori soțul sau descendenții acesteia pot solicita, în condițiile Legii nr. 221/2009, exclusiv despăgubiri materiale, conform lit. b) a art. 5, nu și despăgubiri morale, pentru că acestea din urmă se acordă doar în cazul condamnărilor, potrivit art. 5 lit. a). Față de considerentele expuse, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul a admis excepția inadmisibilității și, față de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), b) din Legea nr. 221/2009, a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta, solicitând admiterea acestuia, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, susținând că soluția pronunțată de instanța de fond este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care prevede posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. La data de 22.02.2011, apelanta reclamantă și-a precizat cererea de apel, solicitând a se avea în vedere la soluționarea cauzei art. 20 din Constituția României, Rezoluția 1096 din 1996 a Consiliului Europei, Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, art. 5, 6 și 14 C.E.D.O.

Prin decizia civilă nr. 196 A din 24 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de reclamantă, s-a desființat sentința atacată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe. Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut următoarele: Teza juridică susținută de către reclamantă constă în faptul că a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic, în perioada 18 iunie 1951 -27 iulie 1955, prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, dispozițiile Legii nr. 221/2009 fiind aplicabile în cauza de față, putând beneficia de daune morale și persoanele care au fost supuse măsurilor administrative.

Curtea a constatat că prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 s-a extins sfera situațiilor în care instanțele pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de victimele fostului regim politic comunist, între acestea regăsindu-se și persoanele (ori, după caz, soția sau descendenții până la gradul al II-lea) împotriva cărora s-au luat în perioada de referință măsuri administrative cu caracter politic. Sub acest aspect s-a reținut că în mod greșit Tribunalul a stabilit că despăgubirile se acordă doar în cazul condamnărilor și sunt echivalentul prejudiciului moral suferit doar prin condamnare. În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii, s-a constatat că prima instanță a omis că demersul judiciar al părții a urmărit tocmai obligarea pârâtului la despăgubiri prin raportare la acest act normativ.

Cum dreptul și pretențiile reclamanților pot fi analizate pe calea procesuală aleasă de către aceștia, în mod greșit a apreciat prima instanță, că acțiunea adresată instanței ar fi inadmisibilă. Pe de altă parte, existența unui prejudiciu ca urmare a măsurii administrative de dislocare din zona frontierei de vest în comuna F.N. cu privire la care instanța de fond a fost chemată a se pronunța vizează însăși fondul pretențiilor acțiunii având acest obiect. Instanța de fond, soluționând cauza în sensul respingerii cererii reclamanților ca inadmisibilă, a lipsit reclamanta de posibilitatea de a-și valorifica în mod efectiv pretenția sa în această privință, aspect condamnat de atâtea ori de către instanța de contencios european.

S-a concluzionat în sensul că instanța de fond trebuia să valorifice în interesul tuturor părților din proces, dispozițiile legale care deschideau calea de acces la instanța de judecată și nicidecum pe acelea care interziceau de plano intervenția efectivă a instanței de judecată, prin soluția strict formală de respingere a acțiunii reclamanților ca inadmisibilă. Curtea a apreciat că, în temeiul art. 297 C. proc. civ. se impune desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru considerente ce definesc caracterul echitabil al procedurii judiciare, pentru valorificarea judicioasă a aspectelor menționate anterior, în condiții de contradictorialitate, respectarea principului dublului grad de jurisdicție și aceasta din perspectiva unui drept la judecată concret și efectiv.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, solicitând admiterea acestuia și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Recurentul invocă primordial drept motiv de ordine publică aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010. Susține că instanța trebuia să observe că temeiul de drept al acțiunii introductive a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358/2010 a instanței de contencios constituțional, astfel că dispoziția de lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica. Referitor la incidența art. 6 din Convenția C.E.D.O., arată că nu este vorba de o intervenție a legiuitorului sau a executivului în vederea influențării soluționării litigiului de natură să aducă atingere principiului preeminenței dreptului și noțiunii de proces echitabil, ci a Curții Constituționale.

Însăși jurisprudența europeană admite că intervenția este posibilă în situații de excepție în care există motive importante de interes general, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. Reclamanta nu poate invoca existența unei "speranțe legitime" în sensul C.E.D.O. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, arată că în mod corect prima instanță, în temeiul dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. a admis-o, nefiind necesară soluționarea pe fond a litigiului. Examinând criticile formulate prin motivele de recurs raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Curtea va examina solicitarea recurentului invocată ca motiv de ordine publică în sensul aplicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 vizând excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, împreună cu analizarea criticilor de nelegalitate a deciziei atacate. Recurentul a susținut că, având în vedere că a fost identificată existența unui paralelism de reglementare, ce determină, în opinia Curții Constituționale, neconstituționalitatea art. 5 alin. (1), lit. a) teza I din legea indicată și neintervenind nicio modificare a prevederilor declarate neconstituționale, în termenul legal, dispozițiile art. 5 alin. (1), lit. a), teza I din actul normativ a constituit temeiul acțiunii reclamantei, au încetat de drept conform art. 147 alin. (1) din Constituția României.

S-a considerat, pe cale de consecință, că nu mai există temei juridic pentru acordarea unor despăgubiri cu titlu de daune morale, iar față de obligativitatea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu ar mai datora despăgubiri. Curtea va constata că o asemenea solicitare nu poate fi admisă în această fază procesuală, având în vedere că acțiunea reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă motivat de împrejurarea că aceasta nu este îndreptățită la acordarea despăgubirilor ce se acordă doar persoanelor care au fost condamnate, nu și celor care au fost supuse unei măsuri administrative, iar prin decizia atacată instanța a desființat această sentință și a trimis cauza spre rejudecare pentru a fi cercetat fondul cauzei.

În calea extraordinară de atac a recursului, cenzura de legalitate vizează corecta aplicare a normei juridice existente la data soluționării apelului, întrucât, în absența unei devaluări a fondului, nu se poate ajunge la stabilirea unei situații juridice noi care să poată fi realizată din perspectiva altui cadru normativ, apărută ulterior pronunțării soluției definitive din apel., Prin urmare, în speță, controlul de legalitate față de soluția instanței de apel, de admitere a apelului reclamantei, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Prima instanță a reținut că reclamanta nu se încadrează în categoria persoanelor care pot beneficia de despăgubirile pentru prejudiciul moral prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, de care pot beneficia doar persoanele care au fost condamnate politic, însă interpretarea dată de prima instanță acestor dispoziții legale este greșită prin raportare la conținutul textului legal menționat și la finalitatea Legii nr. 221/2009.

Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în forma pe care o avea la data promovării acțiunii de față, prevedea: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare...;". Textul legal citat cuprinde o enumerare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 221/2009, iar aceste măsuri pot fi solicitate, așa cum rezultă din alin. (1) al art. 5 al legii, de „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic ... sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic". Prin urmare, măsurile reparatorii enumerate se acordă ambelor categorii de persoane indicate în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Această interpretare este impusă prin chiar titlul Legii nr. 221/2009, lege care privește condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Atât din titlul legii, cât și din întregul conținut al acesteia rezultă că măsurile administrative cu caracter politic sunt asimilate condamnărilor cu caracter politic, asimilare care presupune identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire, finalitatea legii fiind aceea de a despăgubi material și moral persoanele care au fost persecutate politic într-o formă sau alta în perioada 1945-1989. Faptul că prin adoptarea Legii nr. 221/2009 s-a avut în vedere această finalitate este confirmat și de dispozițiile O.U.G.

nr. 62 din 30 iunie 2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, cum în mod corect a reținut instanța de apel. La pct. 1 din acest act normativ sunt indicate de această dată în mod expres ca beneficiare ale despăgubirilor pentru prejudiciul moral și persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Or, câtă vreme prima instanță a soluționat greșit cauza pe excepția inadmisibilității acțiunii, față de circumstanțele concrete ale cauzei, așa cum au fost stabilite de instanțele de fond și apel, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în cauză având în vedere dreptul reclamantei la un proces echitabil și de acces la instanță, drepturi prevăzute atât de art. 21 din Constituția României, cât și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În Hotărârea Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea a declarat ca art. 6 alin. (1) din convenție "consacra (...) «dreptul la instanță», în cadrul căruia dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza instanța în materie civilă, nu constituie decât un aspect (...)" Dreptul la instanță poate fi invocat de către orice persoana care are motive serioase sa considere ilegala ingerința în exercitarea unuia dintre drepturile sale cu caracter civil sau de către oricine dorește ca o instanță să statueze asupra însăși existenței unui drept cu caracter civil. Litigiul sau conflictul trebuie sa fie "real" și"serios.

Prin urmare, efectivitatea dreptului la un proces echitabil presupune dreptul reclamantei la o instanță imparțială care să procedeze la un examen atent al pretențiilor deduse judecății, cu respectarea dublului grad de jurisdicție și nu respingerea acțiunii ca inadmisibilă, soluție dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legii speciale cu privire la sfera persoanelor îndreptățite la despăgubiri.

Cum prima instanță nu a analizat probele administrate în cauză și nici necesitatea completării probatoriului, nepronunțându-se prin urmare asupra fondului acțiunii, pe care practic a considerat-o inadmisibilă, soluție greșită, întrucât măsura administrativă a strămutării are caracter politic în baza legii și este asimilată ca regim juridic condamnării cu caracter politic, persoanele aflate în această situație având dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral, solicitarea recurentului privind aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale va fi analizată cu ocazia rejudecării cauzei pe fondul acesteia. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D.G.F.P. A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 196 A din 24 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2012.