ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3378/2012

Asupra recursului constată următoarele: Urmare declinării competenței soluționării cauzei de către Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 1671 din 22 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1764 din 24 noiembrie 2010 a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta M.M.K. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P. Timiș. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale au fost declarate ca neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin urmare, întrucât conform art. 31 din Legea nr. 47/1992, modificată „ Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”, Tribunalul a reținut că nu mai subzistă temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate.

Nemaiexistând dispoziția legală care dădea dreptul reclamantei la formularea unei cereri de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă a dislocării și pe care și-a întemeiat acțiunea, în condițiile în care Deciziile Curții Constituționale sunt definitive și general obligatorii, Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea de despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Tribunalul a mai reținut că urmare faptului că măsura administrativă are de drept caracter politic, reclamanta poate beneficia de celelalte drepturi prevăzute de Legea nr. 221/2009 sau de celelalte acte normative în vigoare, având în vedere că din motivarea Deciziei Curții Constituționale rezultă că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; reabilitarea celor condamnați din motive politice; acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 391A din 8 aprilie 2011 prin care, în majoritate, s-a respins, ca nefondată, cererea de apel formulată de reclamantă împotriva sentinței Tribunalului. S-a reținut de către instanța de apel că suspendarea temeiului de drept al cererii reclamantei prin declararea acestuia ca fiind neconstituțional a atras, în mod legal, respingerea cererii reclamantei, deoarece, sub nicio formă, acel temei de drept nu ar mai fi putut constitui temeiul legal pentru analizarea acțiunii, de vreme ce a fost declarat neconstituțional. Eventual, în cazul în care dispozițiile legale neconstituționale ar fi fost puse în acord cu Constituția, noul temei de drept ar fi putut fi invocat de reclamantă ca fundament legal al cererii sale.

Însă, legiuitorul nu a pus de acord cu Constituția textul de lege aflat în afara ordinii constituționale, astfel că, prin respingerea cererii sale, în termenul de 45 de zile de suspendare, prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, reclamanta nu a suferit niciun prejudiciu. În cazul în care temeiul de drept ar fi fost reevaluat în termenul menționat, instanța de apel ar fi desființat sentința pentru ca reclamanta să beneficieze de o judecată pe fondul cererii sale, însă, această desființare este inutilă de vreme ce dispozițiile declarate neconstituționale și-au încetat deja efectele, înainte de pronunțarea instanței de apel. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta M.M.K., solicitând admiterea acestuia și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinței Tribunalului și admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

A arătat, în ceea ce privește incidența prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 că, în mod greșit, instanța a concluzionat că respectivul art. nu mai poate constitui temei juridic pentru admiterea cererii. Deși practica instanțelor judecătorești nu a fost unitară, în ultima perioadă s-a recunoscut neretroactivitatea dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale și a aplicării legii de la momentul introducerii acțiunii. A solicitat a se analiza Decizia nr. 1358/2010 prin prisma art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, art. 14 din Convenție, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și Protocoalele adiționale și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

A precizat astfel că aplicarea Deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin o atare hotărâre, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție. Mai mult, chiar Curtea Constituțională a constatat în considerentele deciziei nr. 1534/2010 că prin limitarea despăgubirilor conform Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 62/2010 se creează premisele unei discriminări între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un regim juridic diferit.

Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 ce declanșaseră procedurile juridice în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care deși se găsesc în situații obiectiv identice beneficiază de un tratament juridic diferit în funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale. A invocat în susținere hotărâri pronunțate de Curtea Europeană, inclusiv referitoare la noțiunea de „bun” și „speranță legitimă”, concluzionând că având în vedere data promovării acțiunii, acesteia îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii instanței și în raport cu regulile aplicării legii civile în timp.

Pornind de la prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, recurenta a solicitat a se observa că efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce s-au născut după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale. În consecință, a precizat că aplicarea Deciziei Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, fiind astfel obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, potrivit art. 20 din Constituție. Prin urmare, a considerat că este îndreptățită la măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin. (1) lit. a) în calitate de descendentă a persoanelor împotriva cărora a fost luată măsura administrativă, căreia legiuitorul i-a conferit, prin art. 3, de drept caracter politic.

În final, recurenta a formulat considerații asupra cuantumului despăgubirilor la care s-a considerat îndreptățită, pentru repararea prejudiciului adus onoarei, demnității, reputației, vieții familiale, urmare adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului forțat în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curții Constituționale. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al art. menționat se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin Decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Nu sunt astfel relevante, în contextul celor de mai sus, motivele de recurs privitoare la cuantumul despăgubirilor la care reclamanta s-a considerat îndreptățită. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.M.K. împotriva deciziei nr. 391A din 8 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2012.