ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3378/2012

Asupra recursului

constată următoarele:

Urmare declinării competenței soluționării

cauzei de către Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 1671 din 22

iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1764

din 24 noiembrie 2010 a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de

reclamanta M.M.K. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și D.G.F.P. Timiș.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat

că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale au fost declarate ca neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin

urmare, întrucât conform art. 31 din Legea nr. 47/1992, modificată „

Dispozițiile

din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții

Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz,

nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept”, Tribunalul a reținut că nu mai subzistă temeiul juridic

pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate.

Nemaiexistând

dispoziția legală care dădea dreptul reclamantei la formularea unei cereri de

despăgubire pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă a

dislocării și pe care și-a întemeiat acțiunea, în condițiile în care Deciziile

Curții Constituționale sunt definitive și general obligatorii, Tribunalul a

respins, ca neîntemeiată, cererea de despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Tribunalul a mai

reținut că urmare faptului că măsura administrativă are de drept caracter

politic, reclamanta poate beneficia de celelalte drepturi prevăzute de Legea

nr. 221/2009 sau de celelalte acte normative în vigoare, având în vedere că din

motivarea Deciziei Curții Constituționale rezultă că legiuitorul român a

acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru

suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

În acest sens au fost

inițiate și adoptate reglementări privind: restituirea bunurilor mobile și

imobile preluate abuziv și în măsura în care acest lucru nu mai este posibil,

acordarea de compensații pentru acestea; reabilitarea celor condamnați din

motive politice; acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele

morale suferite și de alte drepturi.

Soluția primei instanțe

a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia

nr. 391A din 8 aprilie 2011 prin care, în majoritate, s-a respins, ca nefondată,

cererea de apel formulată de reclamantă împotriva sentinței Tribunalului.

S-a reținut de către instanța

de apel că suspendarea temeiului de drept al cererii reclamantei prin declararea

acestuia ca fiind neconstituțional a atras, în mod legal, respingerea cererii reclamantei,

deoarece, sub nicio formă, acel temei de drept nu ar mai fi putut constitui temeiul

legal pentru analizarea acțiunii, de vreme ce a fost declarat neconstituțional.

Eventual, în cazul în care dispozițiile legale neconstituționale ar fi fost puse

în acord cu Constituția, noul temei de drept ar fi putut fi invocat de reclamantă

ca fundament legal al cererii sale. Însă, legiuitorul nu a pus de acord cu Constituția

textul de lege aflat în afara ordinii constituționale, astfel că, prin respingerea

cererii sale, în termenul de 45 de zile de suspendare, prevăzut de art. 147

alin. (1) din Constituție, reclamanta nu a suferit niciun prejudiciu.

În cazul în care temeiul

de drept ar fi fost reevaluat în termenul menționat, instanța de apel ar fi desființat

sentința pentru ca reclamanta să beneficieze de o judecată pe fondul cererii sale,

însă, această desființare este inutilă de vreme ce dispozițiile declarate neconstituționale

și-au încetat deja efectele, înainte de pronunțarea instanței de apel.

Împotriva acestei ultime

decizii a declarat recurs reclamanta M.M.K., solicitând admiterea acestuia și modificarea

deciziei atacate în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinței Tribunalului

și admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

A arătat, în ceea ce privește

incidența prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 că, în mod

greșit, instanța a concluzionat că respectivul art. nu mai poate constitui temei

juridic pentru admiterea cererii.

Deși practica instanțelor

judecătorești nu a fost unitară, în ultima perioadă s-a recunoscut neretroactivitatea

dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale și a aplicării legii de la momentul

introducerii acțiunii.

A solicitat a se analiza

Decizia nr. 1358/2010 prin prisma art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

care garantează dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție, art. 14 din Convenție, care interzice discriminarea în legătură cu

drepturi și libertăți garantate de Convenție și Protocoalele adiționale și a

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, care garantează dreptul la respectarea

bunurilor.

A precizat astfel că aplicarea

Deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri

formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu au fost soluționate prin pronunțarea

unei hotărâri judecătorești definitive ar fi de natură să instituie un tratament

juridic diferit față de persoanele care dețin o atare hotărâre, în baza unui criteriu

aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității

în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție.

Mai mult, chiar Curtea

Constituțională a constatat în considerentele deciziei nr. 1534/2010 că prin limitarea

despăgubirilor conform Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 62/2010 se creează

premisele unei discriminări între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv

identice, beneficiază de un regim juridic diferit.

Prin urmare, aplicarea

Deciziei nr. 1358/2010 unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării

daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 ce

declanșaseră procedurile juridice în temeiul unei legi accesibile și previzibile,

poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele

unei discriminări între persoane, care deși se găsesc în situații obiectiv identice

beneficiază de un tratament juridic diferit în funcție de deținerea sau nu a unei

hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale.

A invocat în susținere

hotărâri pronunțate de Curtea Europeană, inclusiv referitoare la noțiunea de „bun”

și „speranță legitimă”, concluzionând că având în vedere data promovării acțiunii,

acesteia îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii instanței

și în raport cu regulile aplicării legii civile în timp.

Pornind de la prevederile

art. 147 alin. (4) din Constituție, recurenta a solicitat a se observa că efectele

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu pot viza decât situațiile juridice

ce s-au născut după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

au fost declarate neconstituționale.

În consecință, a precizat

că aplicarea Deciziei Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură

a duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale

ale omului la care România este parte, fiind astfel obligată să dea prioritate reglementărilor

internaționale, potrivit art. 20 din Constituție.

Prin urmare, a considerat

că este îndreptățită la măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5

alin. (1) lit. a) în calitate de descendentă a persoanelor împotriva cărora a fost

luată măsura administrativă, căreia legiuitorul i-a conferit, prin art. 3, de drept

caracter politic.

În final, recurenta a

formulat considerații asupra cuantumului despăgubirilor la care s-a considerat îndreptățită,

pentru repararea prejudiciului adus onoarei, demnității, reputației, vieții familiale,

urmare adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii

domiciliului forțat în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept care

se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate

fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010,

aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic

al cererii, ca efect al Deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei

Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat

se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași

dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin Decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru

viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor

care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă

de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată

de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.

Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru

instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor

în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației

în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare

a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci

că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba

despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna

ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu

ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză

în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea

că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă

că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă

un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil

de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic,

realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței

și al stabilității juridice.

Nu sunt astfel relevante,

în contextul celor de mai sus, motivele de recurs privitoare la cuantumul despăgubirilor

la care reclamanta s-a considerat îndreptățită.

Pentru aceste considerente,

față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat,

recursul declarat în cauză de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

M.M.K. împotriva deciziei nr. 391A din 8 aprilie 2011 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2012.