ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1708/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1708/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1263/ PI din

19 mai 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis, în parte, acțiunea

formulată de reclamantul S.I. împotriva pârâtului S.R., reprezentat de M.F.P.,

prin D.G.F.P. Timiș, și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 400.000 lei

despăgubiri morale, către reclamant; a respins, în rest, pretențiile acestuia

din urmă.

Pentru a dispune astfel, instanța a

avut în vedere că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata

despăgubirilor pentru condamnarea cu caracter politic suferită de autorul său,

S.P., condamnat, prin sentința penală nr. 55 din 16 martie 1956 a Tribunalului

Militar Timișoara, la 10 ani de închisoare, 3 ani degradare civică și

confiscarea averii, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută

de art. 209 pct. III C. pen., invocând prejudiciul moral suferit de acesta și

de familia sa.

Reținând că starea de fapt relatată de

reclamant este reală, ținând seama de suferințele morale prin care au trecut

condamnatul și familia sa, văzând și dispozițiile art. 5 din Legea 221/2009 și

apreciind că se impune repararea prejudiciului moral, însă într-un cuantum

rezonabil, instanța a dispus conform celor mai sus arătate.

Împotriva sentinței au declarat apel

pârâtul și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, care au criticat-o pentru

netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia nr. 105 din 26 ianuarie

2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de

pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș, a schimbat, în parte,

sentința apelată, în sensul că a respins, în tot cererea de chemare în judecată

formulată de reclamant, a respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Timiș împotriva aceleiași hotărâri.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea

de Apel a reținut că, prin decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională

a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi

din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul

acordării acestor despăgubiri.

Tot Curtea

Constituțională, prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat

neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ

ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.

Ambele decizii au

fost publicate (M. Of. nr. 761/15.11.2010), devenind, astfel, obligatorii,

conform dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată și

ale art. 147 alin. (4) din Constituție.

Cum, în

termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu

au pus prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției,

aceste norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art.

31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din

Constituție.

În

consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru

daune morale formulată de reclamant și-a încetat efectele juridice.

Este adevărat că

această încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei

hotărâri și că art. 147 alin. (4) din Constituție dispune că deciziile Curții

Constituționale au putere numai pentru viitor.

Se observă, însă, că

încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a

raporturilor juridice dintre stat, cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009

beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și

destinatarul acestui beneficiu.

Pe de altă parte,

constatarea neconstituționalității sus-menționatelor norme are efect de la data

adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a arătat, nici

Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu

Constituția (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care

este efectul constatării neconstituționalității normelor asupra raporturilor

juridice deja legate între părți.

În fine, un alt

argument în favoarea reținerii incidenței, în cauză, a sus-menționatelor

decizii ale Curții Constituționale îl reprezintă introducerea, prin Legea nr.

177/2010, a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv

admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situația în care

Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și

a declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

ordonanță.

În concluzie, în

cauză sunt respectate dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, potrivit

cu care legea dispune numai pentru viitor.

Pentru aceste

considerente, apelul pârâtului este întemeiat și a fost admis ca atare.

În ceea ce privește

apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, instanța a reținut că acesta

este întemeiat pe prevederile O.U.G. nr. 62/2010, act normativ declarat ca

fiind neconstituțional, conform celor mai sus arătate.

În consecință, cum

Parchetul solicită diminuarea cuantumului despăgubirilor la nivelul stabilit

printr-o normă al cărei efect juridic a încetat, apelul astfel declarat este

neîntemeiat și a fost respins.

Nu au fost reținute

susținerile reclamantului, potrivit cu care, dată fiind încetarea efectelor

juridice ale normelor juridice pe care și-a întemeiat acțiunea, instanța este

ținută să facă aplicarea dispozițiilor art. 998 – art. 999 C. civ., câtă vreme

o asemenea soluționare a apelurilor ar echivala cu o încălcare a dispozițiilor

art. 294 alin. (1) C. proc. civ., care nu permit schimbarea, în apel, a cauzei

cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul S.I., criticând-o pentru următoarele

motive:

Referitor la

modificările legislative survenite ca urmare a declarării neconstituționalității

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, trebuie a se avea în vedere că

sunt încălcate prevederile D.U.D.O. și cele din Primul Protocol adițional la

C.A.D.O.L.F., ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.

În această situație,

instanța de apel era obligată să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea

reglementărilor internaționale mai favorabile, potrivit cu dispozițiile art. 20

din Constituția României.

În ceea ce privește

acordarea daunelor morale, Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire fată

de reparațiile acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Nu se poate susține

teoria dublei reparații, întrucât, prin reparațiile anterioare, nu s-au avut în

vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri

reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparații morale.

Solicită analizarea

consecințelor deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor reclamantului,

din perspectiva art. 6 al C.E.D.O., care garantează dreptul a un proces

echitabil, a art.1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și

libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și a art. 1 din

Primul Protocol adițional la C.E.D.O., care garantează dreptul la respectarea

bunurilor.

Astfel, art. 6 al

C.E.D.O., care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta

materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și

imparțial, impune și respectarea principiului egalității părților în procesul

civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui

litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Principiul egalității

în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care,

în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

În consecință, un

tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci

trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor

în fața legii.

Curtea

Constituțională a statuat în mod constant, în jurisprudența sa, că situațiile

în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență

pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire

trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.

Or, aplicarea

deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau

cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin

pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să

instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o

hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau

a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui

criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu

principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din

Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu

poate fi diferit.

Un alt drept garantat

de Convenție este dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenției interzice

discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le

reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă

tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile,

dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește

un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între

scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Art. 1 al

Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, interzice, de asemenea,

discriminarea și impune o sfera suplimentară de protecție, în cazul în care o

persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în

temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate

fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice, în conformitate cu

legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul

legislației naționale, are obligația de a se comporta intr-o anumită manieră

(cauza T. contra Marii Britanii, hotărârea din 2009).

Instituirea unui

tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru

condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a

pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și

exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

Mai mult, chiar

Curtea Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1358/2010,

că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează

premisele unei discriminări între persoane care, deși se găsesc în situații

obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Rezultă, în

considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul

justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece

motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu și mai multă

tărie în cazul dat), că, prin neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor

interesate, care, la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră cel puțin o

hotărâre judecătorească în primă instanță, cum este și cazul recurentului, s-ar

crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv

identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Principiul

preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun, cu excepția

unor motive imperioase de interes general, ingerinței puterii legiuitoare în

administrarea justiției, în scopul de a influența deznodământul judiciar al

litigiului și impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea măsuri să

fie analizate cu cea mai mare circumspecție (cauza R.G.S. și S.A. c. Greciei,

hotărârea din 9 decembrie 1994).

Acest principiu se

aplică și legilor interpretative, adică cele promulgate pentru a clarifica

dispoziții legale anterioare (cauza S. și alții c. Greciei, hotărârea din

aprilie 2002), fiind avute în vedere toate regulile aplicabile ce influențează

deznodământul judiciar al unui proces, de la cele care reglementează

raporturile juridice pe fond, până la cele care influențează altfel soluția.

În ceea ce privește

garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta

semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața

unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii

unui just echilibru intre interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul

procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza

declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia,

pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu

dispozițiile constituționale, această garanție poate fi afectată, cu consecința

nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta

este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.

În același sens, în

doctrină se consideră că intervenția inopinată a legiuitorului creează un

obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile

unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate, ce poate

aduce atingere chiar substanței acestui drept. Art. 1 din Primul Protocol

adițional la C.E.D.O. garantează, în esență, dreptul de proprietate.

Invocă jurisprudența

C.E.D.O. în acest sens.

Prin urmare, câtă

vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele

impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat,

în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme

totalitare comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției

privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de

Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, se

poate aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a

putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării

unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare, de către

instanțele interne.

Tot astfel, analizând

calitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, de a

fi accesibile și previzibile, și care chiar enumerau exemplificativ criteriile

de stabilire a cuantumului despăgubirilor, persoanele prevăzute de aceste

dispoziții legale puteau pretinde o „speranță legitimă” de a vedea concretizat,

în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea

daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind

recunoscut printr-o jurisprudența previzibilă a instanțelor interne,

Invocă, de asemenea,

jurisprudența Curții Europene în acest sens, inclusiv în cauze privind România

(B. contra României, D. contra României).

Inaplicabilitatea

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 este în acord și cu regulile

aplicării legii civile în timp, regulii tempus regit actum, iar, în ipoteza

pronunțării unei hotărâri judecătorești, verificarea cerințelor impuse de lege

a fost deja analizată; cu principiul conform căruia, în căile de atac, se

analizează legalitatea și temeinicia unei soluții, în raport cu legea în

vigoare la data pronunțării lor, legea nouă substanțială aplicându-se

litigiilor declanșate anterior doar dacă aceasta conține dispoziții mai

favorabile decât legea sub imperiul căreia aceste litigii au fost declanșate și

cu efectele deciziilor Curții Constituționale.

În acest sens, invocă

art. 147 alin. (4) din Constituție, efectul ex nunc al deciziilor Curții

Constituționale constituind o aplicare a principiului neretroactivității, o

garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de natură a asigura securitatea

juridică și încrederea în sistemul de drept, contribuind, în acest fel, la

consolidarea statului de drept.

Pe cale de

consecință, efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu pot viza

decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale.

Nu în ultimul rând,

potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, autoritățile legislative

ale statului (Parlamentul sau Guvernul) ar fi putut ca într-un interval de la

45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale să pună de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ceea ce nu s-a

întâmplat.

O astfel de atitudine

a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudența sa, reținând că

incertitudinea, indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau că

ține de practicile urmate de autorități, este un factor ce trebuie luat în

considerare pentru a aprecia conduita stalului, într-adevăr, atunci când este în

joc o chestiune de interes general, autoritățile publice sunt obligate să

reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență (B.

împotriva Poloniei).

Recurentul a

solicitat admiterea recursului, în sensul respingerii apelului formulat de pârât

și menținerii, ca temeinică și legală, a hotărârii Tribunalului Timiș

În drept, s-au

invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimatul pârât a

depus întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca

nefondat.

Înalta Curte a

invocat, ca motiv de ordine publică, incidența, în speță, a deciziei pronunțate

în interesul Legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat

din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Susținerile

referitoare la greșita aplicare a deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, în speța de față, de către Curtea de Apel, raportat și la decizia în

interesul Legii nr. 12/2011, sunt neîntemeiate.

Problema de drept

care se pune, în speță, este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care

textul a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr.

789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit

dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit

că Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în

M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziilor Curții Constituționale nr.

1358/2010 și nr. 1360/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării respectivelor decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

din art. 137 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar

însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca

și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce

Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există,

însă, un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

C.E.D.O., câtă vreme, la data publicării Deciziilor Curții Constituționale nr.

1358/2010 și nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul său la despăgubiri.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., aceasta poate cuprinde atât „bunuri

actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține

beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt, însă, condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui

rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De

aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative,

această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a

fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul

Protocol” [(Cauza C. ș împotriva României (M. Of., nr. 189/19.03.2007)].

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, hotărârea din 14

decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Nu este vorba,

așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel

puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea

beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

C.E.D.O. s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită

printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”(Cauza F.M.G.

ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba, în speță, de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curții

Constituționale, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Prin urmare, există

un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în

care, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, exista o hotărâre

definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului, ceea ce nu este cazul în

speță, potrivit celor deja arătate.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile procesului

nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile

legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu

putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că

asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie, astfel, înlăturat.

De asemenea, nu se

poate reține nici că, prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție cu referire la art. 6,

cum susține recurentul.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă

cererea lui nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziilor Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în

legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor

deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din

Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia,

deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre

definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr.

221/2009, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și

nr. 1360/2010 – 15 noiembrie 2010, aceste decizii își produc efectele, partea

neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva

concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții

Constituționale raportat la diferitele texte din C.E.D.O., astfel cum au fost

redate mai sus, așa încât instanțele nu pot proceda la o analiză diferită de

cea a instanței supreme a deciziilor Curții Constituționale raportat la

dispozițiile din C.E.D.O.

Cât

privește pronunțarea deciziei cu încălcarea D.U.D.O., instanța nu poate face

aplicarea directă a acesteia, în speța, de față, întrucât actul internațional

respectiv are valoare de recomandare pentru statele membre ale O.N.U., și nu

forță juridică directă în dreptul intern.

Pe de altă parte,

caracterul de complinire al Legii nr. 221/2009 în raport de actele de reparație

anterioare nu fundamentează menținerea temeiului juridic al acțiunii de față,

din moment ce, atunci când a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) din aceeași lege, Curtea Constituțională a avut în vedere existența

tuturor acestor legi și tocmai dubla reparație acordată prin Legea nr.

221/2009, în opoziție cu caracterul de complinire al acestui act normativ,

invocat de reclamant, a stat la baza admiterii excepției de

neconstituționalitate.

În consecință, nu

este posibilă înlăturarea aplicării Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010 în speța de față, Curtea de Apel pronunțând o soluție legală, sub

aspectul aplicării acestei decizii și respingerii cererii de acordare a

daunelor morale, formulate de reclamant.

Având în vedere

aceste considerente, nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) din

același cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant împotriva

deciziei Curții de Apel, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul

S.I.

împotriva

deciziei nr. 105 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, Secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 9 martie 2012.