ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1585/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 5 ianuarie 2010, D.E. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P., să se constate caracterul politic al condamnării tatălui său B.I. și să se oblige pârâtul la plata unor despăgubiri morale în echivalentul în lei la data plății efective a sumei de 850.000 euro. Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 2006/ PI din 6 septembrie 2010, a admis în parte cererea în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Timiș și l-a obligat pe pârât să-i plătească reclamantei 5.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, B.I., ca urmare a condamnării cu caracter politic.

A obligat pe pârât să-i plătească reclamantei 1.000 lei cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat, analizând cererea reclamantei în raport de probatoriul administrat si de prevederile legale în materie, că aceasta este întemeiată în parte, întrucât tatăl reclamantei, B.I. a fost condamnat, la 10 ani temniță grea, 4 ani degradare civică si confiscarea averii, pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, prevăzută de art. 209 pct. III C. pen. din 1936, în baza sentinței nr. 1225/1951 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara în dosarul nr. 869/1951, pedeapsa fiind executată efectiv in Penitenciarele Gherla si Aiud. Ca atare, în baza art. 1 și următoarele din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G.

nr. 62/2010, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei și a fost obligat pârâtul să-i plătească acesteia 5000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său ca urmare a condamnării cu caracter politic menționată, suma fiind în cuantumul maxim cuvenit descendenților de gradul I, conform art. I din O.U.G. nr. 62/2010. A fost astfel respinsă, implicit, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale a reclamantei, invocată de pârât. Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat să-i plătească reclamantei și 1000 lei cheltuieli de judecată. Prin decizia nr. 537/ A din 10 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului.

A admis apelul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Timiș împotriva aceleiași hotărâri, pe care, rejudecând, a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea. Examinând apelurile în condițiile prevăzute de art. 287 și următoarele C. proc. civ., coroborat cu art. 5 din Legea nr. 221/2009 și prin prisma deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională în soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate cu privire la Legea nr. 221/2009, s-au reținut următoarele: Reclamanta a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul cuantumului sumei acordate, precum și sub aspectul nereținerii petitului privind caracterul politic al condamnării tatălui său, B.I.

Caracterul politic al condamnării este prezumat de lege, autorul reclamantei fiind condamnat pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 din fostul C. pen. Sub aspectul cuantumului sumei, de asemenea, apelul reclamantei a fost găsit neîntemeiat, deoarece prin efectele deciziei Curții Constituționale a dispărut în totalitate temeiul juridic al acțiunii. Pentru cele arătate mai sus, apelul reclamantei a fost respins. Referitor la apelul declarat de către pârât, deși acesta are o motivare care, sub anumite aspecte, excede cadrului Legii nr. 221/2009, în linii generale, s-a reținut că este în concordanță cu Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010. Prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Față de motivarea și mai ales de soluția Curții Constituționale, instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către prima instanță de judecată. S-a constatat că nu poate subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale, reclamanta ar fi fost proprietara unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorul legal al pretinsului drept și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantei cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice. Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.

De aceea, s-a reținut că în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză, dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun. Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive. Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, curtea a respins apelul declarat de reclamantă și a admis apelul pârâtului.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta D.E., întemeiat pe motivele de nelegalitate cuprinse la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia și modificarea deciziei atacate și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii, respectiv constatarea caracterului politic al condamnării tatălui său și obligarea pârâtului la plata daunelor morale. A solicitat a se observa că motivarea instanței de apel se bazează în principal pe Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, care însă nu îi poate fi aplicată, întrucât s-ar încălca principiul neretroactivității legii, precum și dispozițiile art. 147 din Constituția României. Astfel, potrivit principiului enunțat, consacrat prin art. 1 C. civ.

și art. 15 alin. (2) din Constituție, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut dreptul la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, astfel că actul normativ în vigoare la data formulării cererii este aplicabil pe tot parcursul judecății, în sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența C.E.D.O. A arătat că respectivul principiu constituie un factor de stabilitate a circuitului civil și a precizat totodată că prin chiar jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat respectarea principiului egalității în fața legii care presupune instituirea unui tratament legal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

A considerat că aspectul neintervenției puterii legiuitoare în sensul modificării legii nu poate fi imputabil reclamanților și nu poate constitui un temei legal de respingere a cererilor acestora, fiind obligatoriu ca acestea să fie judecate în acord cu prevederile constituționale și internaționale. A solicitat a se reține că acțiunea introductivă de instanță are ca temei juridic și dispozițiile C.E.D.O., ratificată de România în 1994, invocând și prevederile art. 6 din aceasta. Totodată, a înțeles a se prevala și de practica instanțelor judecătorești în materie, arătând că au fost pronunțate soluții prin care s-au dat câștig de cauză reclamanților, prin prisma legislației în vigoare la data înregistrării cererilor introductive.

Recursul este fondat în parte, urmând a fi admis sub aspectul constatării caracterului politic al condamnării suferite de autorul reclamantei, reținându-se totodată și împrejurarea că Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiectul, în integralitatea ei, excepției de neconstituționalitate și nu a fost declarată, în totalitate, neconstituțională printr-o decizie a organului jurisdicțional constituțional. Nu pot fi primite însă criticile privitoare la îndreptățirea reclamantei la acordarea daunelor morale, în raport de considerentele ce succed: Problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of.

nr. 761/15.11.2010), aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din constituție, este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, se va admite recursul reclamantei, se va modifica în parte decizia și se va admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului, care va fi schimbată, în sensul că admiterea în parte a acțiunii vizează constatarea caracterului politic al condamnării, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta D.E. împotriva deciziei nr. 537/ A din 10 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică în parte decizia atacată și admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 2006/ PI din 6 septembrie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă, pe care o schimbă, în sensul că admiterea în parte a acțiunii vizează constatarea caracterului politic al condamnării. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2012.