ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5255/2011

Asupra cauzei civile de față: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 5953/30 din 12 octombrie 2009, reclamanta G.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 RON cu titlu de despăgubiri cu titlu de daune morale, având în vedere prejudiciul moral suferit, conform prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, prin condamnarea defunctului său tată O.D., cu cheltuieli de judecată.

În temeiul art. 242 C. proc. civ. solicită judecarea cauzei și în lipsă. În motivare arată că, defunctul său tată O.D. a fost deținut politic, a fost condamnat prin sentința nr. 761 din 13 septembrie 1951 a Tribunalului Militar Cluj, pentru săvârșirea infracțiunii de „Crimă de uneltire contra ordinii sociale, prev. de art. 209, pct. III C. pen., la executarea pedepsei de 8 ani de muncă silnică și 4 ani degradare civică. Antecesorul său a fost arestat la data de 15 noiembrie 1950 și a fost eliberat in data 20 iulie 1957 din Penitenciarul G. De la aceasta dată, antecesorului său tată i s-a stabilit domiciliu obligatoriu pentru o durată de 24 luni în localitatea R., raionul F., regiunea Constanța.

Ulterior ridicării restricțiilor domiciliare, la data de 05 iunie 1958, antecesorul său tată s-a stabilit in comuna U., raionul S.S., Oradea, intezicându-i-se să revină la vechiul domiciliu din satul D., comuna H., revenirea făcându-se în jurul anilor 1980. Reclamanta s-a născut la data la care antecesorul său tată era arestat preventiv de către Parchetul Tribunalului Militar Cluj, iar la data la care s-a întors la domiciliul în S.S., avea vârsta de 8 ani. Până la aceasta vârstă nu și-a cunoscut tatăl decât în fotografii. Datorită arestării și condamnării antecesorului său, a fost privată de o copilărie normală, de un acces la o educație conform aspirațiilor sale, dar nu în ultimul timp, a fost privată de un mediu familiar firesc, fiind crescută doar de mamă.

De altfel, îngrădirile nu s-au oprit odată cu eliberarea tatălui său, ci au continuat până la evenimentele din decembrie 1989. Cuantumul prejudiciilor morale decurge din lezarea integrității fizice (ca urmare a bătăilor primite de securitate, în arest și în Penitenciar) și psihice, care au avut ca și consecință vătămarea gravă a sănătății. Din durata mare a privării de libertate și a izolării antecesorului său de familie, rezultă durerile psihice suportate de către antecesorul său, ca urmare a intervalului scurs de la data arestării și până la cea a eliberării și ulterior, până la reîntoarcerea în sânul familiei, traume și dureri ce au fost foarte mari, care prin intensitatea și persistența lor au suprimat orice activitate normală, ducând la necesitatea administrării cu produse farmaceutice de calmare pe tot restul vieții.

La stabilirea acestor prejudicii solicită a se avea în vedere și vârsta arestatului (34 ani), sexul, împrejurări ce au implicat traume psihice determinate de conștiința de a fi privat de o viață normală corespunzătoare vârstei și situației sociale, coroborate cu imposibilitatea oferirii sprijinului familiei și necunoașterii reclamantei, decât la vârsta de 8 ani. Leziunile suferite au determinat modificări majore, esențiale în structura psihică a antecesorului său tată, având în vedere ca, membrii familiei sale vor avea de suferit (și au suferit) pe tot restul vieții. În concluzie, prin condamnarea dispusă de către Statul Român, atât antecesorului său tată, cât și membrilor familiei le-a fost cauzat un grav prejudiciu moral, constând din suferințe psihice la care au fost supuși, astfel încât se impune o reparare justă a prejudiciului suferit.

Face precizarea că nu a beneficiat de nici un ajutor financiar sau de altă natură conferit de Decretul nr. 118/1990, privind persecutarea din motive politice cu începere de la 06 martie 1945. În drept, a invocat prev. art. 998-999 C. civ., art. 5 alin. (1). lit. a) din Legea nr. 221/2009. Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș a formulat întâmpinare, solicitând pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală, având în vedere că art. 7 din Legea nr. 221/2009, specifică persoanele care beneficiază de masurile reparatorii ale legii, în cazul în care acestea dovedesc pretențiile formulate, însă în speță consideră că reclamanta nu a dovedit prejudiciile morale la care face referire în acțiune.

În acest sens reclamanta nu a făcut dovada că i-a fost recunoscută calitatea de luptător în rezistența anticomunistă tatălui acesteia, O.D., nefiind emisă nici o decizie în acest sens de către Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă. Astfel, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 prevede care sunt faptele ce constituie de drept condamnări cu caracter politic. Totodată prin acte normative succesive emise după 22 decembrie 1989, Statul Român a luat însă măsuri pentru repararea acestuia, concretizate în Decretul-Lege nr. 118/1990, unde victimele care au dovedit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă beneficiază de o serie de drepturi enumerate în corpul actului normativ supra anunțat.

La rândul său O.G. nr. 214/1999 prevede că: „persoanele care au calitate de luptător în rezistența anticomunistă beneficiază de restituirea în condițiile legii a proprietăților confiscate, în natură sau dacă aceasta nu este posibilă, în echivalent; de drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 cu modificările ulterioare; de acordarea cu prioritate de ordine și medalii; de atribuirea în condițiile legii, a numelui persoanelor prevăzute la art. l), la străzi, parcuri, piețe și altor asemenea locuri publice, precum și de orice alte drepturi prevăzute de legi speciale. Astfel, prin toate reglementările legale sus-menționate, Statul Român a urmărit, în condițiile art. 998 C. civ., repararea integrală a daunelor materiale și morale suferite de persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute de lege pentru condițiile de viață deosebit de grele impuse de dictatura comunistă, aspect pe care reclamanta în speță nu l-a dovedit.

Considerând că repararea prejudiciului a fost integrală prin măsurile reparatorii prevăzute de lege, în speță se impune respingerea pretențiilor reclamantei ca netemeinică, nelegală și nedovedită. Având în vedere cele de mai sus, în cauză reclamanta nu a dovedit existenta prejudiciului moral, nici caracterul direct, personal ori cert neputându-l cuantifica, și nici fapta ilicită săvârșită de Statul Român ori culpa acestuia. Prin urmare, Statul Român ar putea fi ținut răspunzător față de pretențiile reclamantei numai în cazul în care ar fi îndeplinite condițiile răspunderii delictuale. Astfel, consideră nedovedită cererea reclamantei având în vedere că nu face dovada celor solicitate în acțiune cu nici un înscris, ori potrivit prevederilor C. civ., cel ce face o afirmație în fața instanței trebuie să o dovedească.

Solicită judecarea cauzei și conform art. 242 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 779 din 24 aprilie 2010 pronunțată în Dosar nr. 5953/30/2009 Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată reclamanta G.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 160.000 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. A respins în rest pretențiile reclamantei. Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a reținut următoarele: Verificându-și competența în limitele legii, Tribunalul a constatat că atât cea materială, cât și cea teritorială i-a fost conferită expres de dispozițiile art. 4 alin. (4) din Lege.

Cum reclamanta domiciliază în Timișoara, rezultă că Tribunalul Timiș este competent teritorial să soluționeze acest demers judiciar, cu precizarea că această competență de favoare (domiciliul reclamantului) este una exclusivă, având a fi respectată ca regulă generală (excepție făcând cazurile în care operează prorogarea legală de competență). Reclamanta G.V.

legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dovedind, prin actele de stare civilă depuse la dosar că este fiica lui O.D., condamnat prin sentința penală nr. 761 din 13 septembrie 1951 a Tribunalului Militar Cluj, pentru infracțiunea de crimă de uneltire contra ordinii sociale, prev. de art. 209 pct. III C. pen., la o pedeapsă de 8 ani de muncă silnică și 4 ani degradare civică, din care a executat aproximativ 7 ani, și decedat la data de 2 aprilie 1990. Și aceasta pentru că Legea cu nr. 221/2009 conferă calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.

Vorbind de „descendenți", iar nu de „moștenitori", devine îngăduită și chiar obligatorie concluzia că legea antemenționată nu cere ca urmașii persoanelor decedate, ce se subsumează sferei de aplicare a acesteia, să fi acceptat moștenirea autorului lor. Legea nu le condiționează accesul la beneficiul acestui act normativ de calitatea de moștenitor acceptant. Știut fiind că, atunci când a înțeles să solicite această dovadă, legiuitorul a menționat expres, în corpul actelor normative calitatea de „moștenitor" (a se vedea, spre exemplificare, Legea cu nr. 10/2001 care, în al său art. 4, conferă legitimare procesuală activă numai moștenitorilor legali ori testamentari ai foștilor proprietari spoliați).

Venind în calitate de descendenți sau, după caz, de soț supraviețuitor, devine legitimă și concluzia că dreptul la despăgubiri pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de defunct s-a format în patrimoniul acestuia (și, ca atare, are a fi și cuantificat prin raportare la persoana acestuia), urmând a fi transmis celor dintâi ca o creanță circumscrisă activului patrimonial al lui de cujus. Motiv pentru care aceste despăgubiri cuvenite pentru prejudiciul moral suferit de autor au un caracter global, urmând a fi partajate, după caz, între persoanele îndreptățite în accepția acestei legi specială (descendenții până la gradul II și soțul supraviețuitor, potrivit regulilor de drept comun din materia devoluțiunii succesorale).

În ceea ce privește încadrarea condamnării suferite de autorul petiționarei, în cazurile reglementate de deja constant evocată Legea cu nr. 221/2009, Tribunalul a apreciat că se impune efectuarea următoarelor precizări. Așa cum rezultă din lecturarea cu atenție a actului normativ în discuție, acesta cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările cu caracter politic expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din Lege, precum și măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeași lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3. Ipotezele subsidiare ale legii vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare [ alin. (3) al art. l], precum și alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra anunțat.

În aceste situații, ca o consecință logică, legea impune constatarea în prealabil a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență ale acestui art. Acestea fiind spuse, instanța de apel a constatat că autorul petiționarei, condamnat prin sentința penală nr. 761 din 13 septembrie 1951 a Tribunalului Militar Cluj, pentru infracțiunea de crimă de uneltire contra ordinii sociale, prev. de art. 209 pct. 1II C. pen., la o pedeapsă de 8 ani de muncă silnică și 4 ani degradare civică, din care a executat aproximativ 7 ani, se circumscrie ipotezei particularizate de art. l alin. (2) apartenent Legii cu nr. 221/2009, care enumera expres art. 209 C. pen.

din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48/02.02.1948, cu modificările și completările ulterioare. Mai mult, însăși denumirea infracțiunii comise, coroborată cu considerentele sentinței penale (din care rezultă cu îndestulătoare evidență că autorul petiționarei urmărea alături de alte persoane înlăturarea regimului comunist, înscriindu-se într-o organizație constituită în acest scop) conduc indubitabil la concluzia că, în speță se identifică o condamnare cu caracter politic expres prevăzută de legiuitor. Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, petiționara a optat pentru despăgubiri morale, menționate de art. 5 lit. a) apartenent aceleeași Legi cu nr. 221/2009.

Tribunalul a observat că deși acest act normativ prevede în mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin condamnările cu caracter politic pronunțate în perioada de referință a legii cât și pentru măsurile administrative abuzive cu caracter politic dispuse în aceeași limită temporală (6 martie 1945-22 decembrie 1989), legiuitorul nu a stabilit însă nici criterii de individualizare, și nici limite minime/maxime de cuantificare a acestora, lăsând deplină libertate instanțelor judecătorești în identificarea unor criterii și mai apoi, aprecierea echivalentului bănesc al prejudiciilor morale. Natura nepatrimonială însă a acestora face această sarcină aproape imposibilă.

Cu toate acestea, reparația prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul nu atât de a repune victima sau descendenții acesteia/ori soțul supraviețuitor într-o situație similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Printre criteriile generale identificate de instanță, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale se număra cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță, privarea de libertate prin suportarea unei detenții de aproximativ 4 ani urmată de doi ani de stabilire a unui domiciliu obligatoriu departe de casă și de familie), consecințele negative suferite de autorul petiționarei pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație) intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanei în cauză), gradul în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială (instanța având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, defunctul fiind în detenție la data nașterii fiicei sale, cele cu prietenii, apropriații).

Toate aceste vătămări își găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimă și care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor anunțate, nicidecum prin administrarea probei testimoniale (dat fiind caracterul intern, psihic, imposibil de exteriorizat al acestui prejudiciu moral). De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.

Față de cele menționate, Tribunalul a apreciat că suma de 160.000 RON reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit de autorul petiționarei, urmând a admite numai în parte demersul judiciar inițiat de aceasta în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Împotriva sentinței civile nr. 779 din 24 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 5953/30/2009 au declarat apel atât pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, cât și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș. Pârâtul a criticat sentința primei instanțe susținând că reclamanta nu ar avea calitate procesuală activă, deoarece nu a prezentat un certificat de moștenitor; s-a mai arătat că acest aspect este de natură a permite și altor moștenitori să solicite despăgubiri; despăgubirile acordate trebuie să se limiteze la sumele prevăzute în O.G.

nr. 62/2010 și prin raportare la indemnizațiile prevăzute prin Decretul-Lege nr. 118/1990. Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș a criticat soluția primei instanțe din perspectiva sumei acordate, apreciindu-se că aceasta depășește limitele stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010. Sub aspectul calității procesuale, procurorul, în apelul său, a arătat că această calitate există în persoana reclamantei. Prin decizia civilă nr. 266A din 09 septembrie 2010 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelurile declarate de către Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor acordate la echivalentul în lei al sumei de 5.000 euro curs de schimb ce se va efectua la data efectuării plății și a menținut restul dispozițiilor hotărârii.

Examinând apelurile prin prisma celor arătate și în condițiile prev. de art. 287 și urm. C. proc. civ. combinat cu art. 1-5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum aceasta a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, instanța de apel a reținut următoarele: Tribunalul Timiș a reținut în mod corect că reclamanta G.V. a promovat acțiunea civilă, în calitate de fiică - descendent de gradul I, a tatălui său O.D., persoană condamnată politic prin sentința penală nr. 761 din 13 septembrie 1951 a Tribunalului Militar Cluj, pentru infracțiunea de crimă și uneltire contra ordinii sociale, prev. de art. 209 pct. 11.1 C. pen. de la acea dată, la o pedeapsă de 8 ani muncă silnică și 4 ani de degradare civică. Condamnatul politic a executat aproximativ 7 ani.

Condamnarea cu caracter politic se încadrează în prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, respectiv constituie de drept condamnare cu caracter politic. Din acest punct de vedere calitatea procesuală a reclamantei nu poate fi pusă în discuție, aceasta este prevăzută în mod expres de către lege, reclamanta fiind descendent de gradul I. Sub aspectul criteriilor de stabilire a prejudiciului moral, în limite generale, prima instanță a stabilit aceste criterii, prin raportare la valorile fundamentale ale persoanei, ca dreptul la viață, libertatea de opinie, dreptul la carieră profesională, etc., după care, a fost stabilită despăgubirea care se cuvine reclamantei.

Cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral a fost apreciat de prima instanță la suma de 160.000 RON, la data pronunțării sentinței, respectiv 24 martie 2010. Sub aspectul cuantumului despăgubirilor, pentru prejudiciul moral suferit, instanța de apel a reținut că, la data soluționării cauzei, sunt aplicabile disp. art. II din O.U.G. nr. 62/2010, dispoziții legale care prevăd că, procesele aflate în curs de judecată, în care nu s-au pronunțat hotărâri definitive, trebuie să se conformeze limitelor de sume prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 și 3 din Legea nr. 221/2009. Din perspectiva dispozițiilor legale menționate instanța de apel a reținut că pentru prejudiciul moral suferit de către reclamantă acesteia i se cuvin despăgubiri la limita sumei de 5.000 euro, plafon maxim prevăzut de către actul normativ menționat.

Acordarea limitei maxime prevăzute de lege se justifică prin caracterul condamnării politice a tatălui său și prin durata pedepsei aplicate respectiv aceia de 8 ani muncă silnică. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal reclamanta G.V. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate pârât se arătă următoarele: Este greșită soluția instanței de fond și apel, în ceea ce privește reținerea calității procesuale active a reclamantei. În acest sens solicită constatarea lipsei calității procesuale active a reclamantei în speță în ceea ce privește daunele morale solicitate pe urma antecesorului acesteia.

Așa cum a arătat și în fața instanței de fond, reclamanta nu a făcut dovada calității sale de succesor în drepturi după defunctul O.D. Este adevărat că reclamanta în speță este fiica defunctului O.D., însă apreciază că aceasta nu este îndreptățită la despăgubirile solicitate și admise în parte de către instanță câtă vreme nu dovedit calitatea sa de succesor al acestuia. În acest sens arătă faptul că potrivit art. 669 C. civ. „copiii sau ascendenții lor succed tatălui, mamei, și oricărui alt ascendent, fără deosebire de sex și chiar de ar fi născuți din deosebite căsătorii. Ei succed părți egale când se găsesc toți în gradul dintâi și sunt chemați după propriul lor drept”. Prin urmare, câtă vreme reclamanta nu a făcut dovada faptului că a acceptat succesiunea după tatăl său apreciază că aceasta nu are calitate procesuale activă în cauză.

Mai mult decât atât apreciază că, acordarea daunelor morale nu se poate realiza pentru prejudiciul suferit de tatăl reclamantei (pentru una corespunzătoare), întrucât daunele morale sunt de natură personală, prejudiciul moral privește exclusiv victima, potrivit criteriului naturii sale intrinseci. Așa încât apreciază că instanța greșit a reținut că reclamanta poate să cuantifice suferința tatălui ei decedat și a cere, în consecință daune morale pentru acesta, întrucât singurii care ar fi putut să demareze această acțiune în opinia sa sunt doar cei care, la propriu au suferit de pe urma măsurilor administrative abuzive a condamnării.

Prin urmare, apreciază că instanța de fond a reținut eronat calitatea procesuală activă a reclamantei în prezenta cauză, fiind îndreptățită la a solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit de tatăl ei O.D., câtă vreme instanța nu i-a pus în vedere acesteia să depună înscrisuri din care să rezulte faptul că este singura descendentă ori rudă a antecesorului menționat în acțiune respectiv certificatul de moștenitor al acestuia.

Formulează această cerere, întrucât dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 arată că orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea poate solicita instanței în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei și obligarea statului la (...)". Astfel că, prin această lege se prevede posibilitatea acordării despăgubirilor pentru toți moștenitorii până la gradul al II-lea, inclusiv având aceeași antecesori, prin stabilirea unui cuantum total ce reprezintă despăgubirile solicitate pentru toți descendenții împreună nu pentru fiecare moștenitor în parte.

Pe fond apreciază că instanța a admis în mod greșit acțiunea reclamantei pe de o parte motivat de faptul că este fiica decedatului O.D. câtă vreme nu a făcut dovada calității sale de succesor, iar pe de altă parte datorită faptului că prin hotărârea nr. 13 din 22 iunie 1990 emisă de Comisia pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 și s-a acordat petiționarului O.D. deja o indemnizație lunară. Mai mult decât atât, apreciază că în speța se impune admiterea prezentului recurs având în vedere și faptul că prevederile legale în baza cărora instanța și-a motivat soluția au fost declarate neconstituționale. După cum se poate observa instanța de fond argumentează soluția pronunțată bazându-se pe faptul că reclamanta G.V.

este fiica dcedatului O.D. condamnat politic în perioada 1950-1957 și pe faptul că acestuia i-a fost recunoscută în temeiul O.G. nr. 214/1999 calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, și nicidecum pe probe din care să rezulte dreptul reclamantei de a primi despăgubirile solicitate și încă în cuantumul stabilit de instanța de fond.

Prin urmare apreciază că tatăl reclamantei a beneficiat deja de o arie de măsuri reparatorii oferite de Decretul-Lege nr. 118/1990, concretizate în recunoașterea vechimii în muncă, potrivit art. 1 astfel încât fiecare an de atenție sau internare se va considera un an și sase luni de vechime în muncă; dreptul la o indemnizație de 100 RON pentru fiecare an de detenție, strămutare ori prizonierat (...); scutirea de la plata taxelor și impozitelor locale; asistența medicală și medicamente în mod gratuit prioritar, atât în tratament ambulatoriu cât și în timpul spitalizărilor, transport urban gratuit; douăsprezece călătorii gratuite pe an, pe calea ferată română clasa I; un bilet pe an gratuit, pentru tratament într-o stațiune balneoclimaterică; scutire de la plata taxelor de abonament pentru radio și televizor, prioritate la instalarea unei locuințe din fondul locativ de stat; prioritate la acordarea de către unitățile C.E.C.

de credite avantajoase pentru cumpărarea, construirea sau repararea de locuințe de proprietate personală. În completare, O.G.

nr. 214/1999 prevede că persoanele care au calitatea de luptător în rezistența anticomunistă beneficiază de: restituirea în condițiile legii a proprietăților confiscate în natură sau dacă aceasta nu este posibilă, în echivalent, drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 cu modificările ulterioare; acordarea cu prioritate de ordine și medalii; atribuirea în condițiile legii, a numelui persoanelor prevăzute la art. 1 unor străzi, parcuri, piețe și altor asemenea locuri publice; orice alte drepturi prevăzute de legi speciale", astfel încât prin toate reglementările legale sus-citate, Statul Român a urmărit, în condițiile art. 998 C. civ., repararea integrală atât a daunelor morale cât și a celor materiale suferite de persoanele care s-au aflat in situațiile prevăzute de Legea nr. 221/2009, reparație de care a beneficiat și tatăl reclamantei.

Având în vedere cele de mai sus solicită să fie admis recursul așa cum a fost formulat, și în consecință să fie modificată în parte decizia civilă nr. 266/A din 09 septembrie 2010 pronunțată de către Curtea de Apel. Timișoara respectiv sentința civilă pronunțată de către Tribunalul Timiș în sensul de a constata lipsa calității procesuale active a reclamantei în speță, iar pe fond solicită să fie respinsă acțiunea acesteia în totalitate ca netemeinică și nelegală. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate reclamanta G.V.

a arătat următoarele: Cuantumul despăgubirilor morale stabilite de către prima instanță raportat la suferințele suportate de către defunctul său tată O.D., fost deținut politic, condamnat prin sentința nr. 761 din 13 septembrie 1951 a Tribunalului Militar Cluj, pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale, prev. de art. 209. pct. III C. pen., la executarea pedepsei de 8 ani de muncă silnică și 4 ani degradare civică, au fost corect stabilite, astfel încât modificarea acestora raportată la modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin O.G. nr. 62/2010 sunt nelegale și fără un fundament.

Atâta timp cât criteriile după care au fost cuantificate despăgubirile la suma totală de 150.000 RON de către prima instanță, sunt întrunite în cauză, modificarea cuantumului acestora în baza unei ordonanțe (atacată la Curtea Constituțională pentru neconstituționalilate), adică printr-un act normativ inferior legii (ordonanța guvernului nu are valoarea juridică egală sau superioară legii, fiind emisă de către organul executiv, Guvernul României și nu de către organul legislativ, Parlamentul României) pare ca fiind făcută cu încălcarea principiilor fundamentale ale dreptului și principiilor constituționale. În concluzie, modificarea hotărârii primei instanțe s-a făcut în mod nelegal, instanța de apel dând eficiență juridică unui act normativ neconstituțional.

Solicită a se avea în vedere la judecarea recursului și următoarele împrejurări: Antecesorul său a fost arestat la data de 15 noiembrie 1950 și a fost eliberat în data de 20 iulie 1957 din Penitenciarul G. De la această dată, antecesorului său tată i s-a stabilit domiciliul obligatoriu pentru o durată de 24 luni în localitatea R., raionul F., regiunea Constanța. Ulterior ridicării restricțiilor domiciliare, la data de 05 iunie 1958, antecesorul său tată s-a stabilit în comuna U., raionul S.S., Oradea, intezicându-i-se să revină la vechiul domiciliu în satul D., comuna I., revenierea făcându-se în jurul anilor 1980. Recurenta precizează că s-a născut la data la care antecesorul său tată era arestat preventiv de către Parchetul Tribunalului Militar Cluj, iar la data l-a care s-a întors la domiciliul în S.S., avea vârsta de 8 ani.

Până la această vârstă nu și-a cunoscut tatăl decât în fotografii, astfel încât a avut mult de suferit, făcând primii pași în viață fără suportul moral al tatălui său, iar acesta la rândul său a fost traumatizat prin izolarea de familie pe o perioadă mare de timp. Face precizarea că datorită arestării și condamnării antecesorului său, a fost privată de o copilărie normală, de un acces la o educație conform aspirațiilor sale, dar nu în ultimul timp, a fost privată de un mediu familiar firesc, fiind crescută doar de mamă. De altfel, îngrădiriile nu s-au oprit odată cu eliberarea tatălui său, ci au continuat până la evenimentele din decembrie 1989. Cuantumul prejudiciilor morale decurg din lezarea integrității fizice (ca urmare a batăior primite de la Securitate, în arest și în Penitenciar) și psihice, care avut drept consecință vătămarea sănătății, dureri ce s-au resimțit cu ajutorul creierului.

Din durata mare a privării de libertate și a izolării antecesorului său de familie, rezultă durerile psihice suportate de către antecesorul său, ca urmare a intervalului scurs de la data arestării și până la cea a eliberării și ulterior, până la reîntoarcerea în sânul familiei, traume și dureri ce au fost foarte mari, care prin intensitatea și persistența lor au suprimat orice activitate normală, ducând la necesitatea administrării cu produse farmaceutice de calmare pe tot restul vieții. La stabilirea acestor prejudicii solicită să se aibă în vedere și vârsta arestatului (34 ani), sexul, împrejurări ce au implicat traume psihice determinate de conștiința de a fi privat de o viață normală corespunzătoare vârstei și nației sociale, coraborate cu imposibilitatea oferirii sprijinului familiei și necunoașterii ei, decât la vârsta de 8 ani.

Leziunile suferite au determinat modificări majore, esențiale în structura psihică a antecesorului său tată, având în vedere că membrii familiei sale ar avea de suferit (și am suferit) pe tot restul vieții. Face precizarea că nu a beneficiat de nici un ajutor financiar sau de alta natură conferit de Decretul-Lege nr. 118/1990, privind persecutarea din motive politice cu începere de la 06 martie 45. În drept, invocă prev. art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., art. 998-999 C. civ., art. 5. alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Recursurile sunt fondate pentru următoarele aspecte. Înalta Curte reține a fi nefondată critica pârâtului referitoare la lipsa calității procesuale active a reclamantei de a solicita despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.

În acest sens dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 menționează expres care sunt categoriile de persoane beneficiare a drepturilor recunoscute de lege, respectiv persoana care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic iar după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea. Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că legea nu condiționează calitatea procesuală activă a soțului sau a descendenților, de acceptarea sau neacceptare succesiunii autorului lor, persoana persecutată politic decedată la data intrării în vigoare a legii.

De asemenea, este nefondată și susținerea recurentului-pârât referitoare împrejurarea că acordarea daunelor morale nu se poate realiza pentru prejudiciul suferit de tatăl reclamantei, întrucât daunele morale sunt de natură personală, prejudiciul moral privind exclusiv victima, potrivit criteriului naturii sale intrinseci, întrucât dreptul reclamantei de a solicita daune morale în calitate de descendent este recunoscut expres de lege. O altă problemă juridică ce trebuie clarificată este aceea dacă reclamanta se mai poate prevala de dispozițiile Legii nr. 221/2009, în condițiile în care Curtea Constituțională, după ce a declarat neconstituțională plafonarea instituită de O.U.G.

nr. 62/2010 prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat, neconstituționale și prevederile Legii nr. 221/2009 în ceea ce privește posibilitatea acordării daunelor morale pentru suferințele încercate de persoanele condamnate politic, soțiile acestora precum și de descendenții acestora, până la gradul al doilea inclusiv (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1358/2010).

Deciziile Curții Constituționale au forța unei legi, de la data publicării lor în Monitorul Oficial, acest efect fiind clar precizat în Constituția României însă, în Constituția României, se regăsește și principiul neretroactivității legii, reflectat de conținutul art. 15 alin. (2). Or, dacă nu se contestă puterea de lege a deciziilor Curții Constituționale la data publicării acestora, aceste decizii nu se pot situa în afara principiului neretroactivității legii, pentru că, în caz contrar, s-ar conferi Deciziilor Curții Constituționale o forță juridică ce depășește interdicția instituită în art. 15 alin. (2) din Constituție și se situează deasupra unui principiu fundamental, considerat în mod expres de Constituție în acest sens.

În privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale, această decizie nu este aplicabilă, situația fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecății, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanței de judecată. De altfel, în lumina dispozițiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul neretroactivității, însuși textul art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse încă judecății.

Cu atât mai mult, atunci când a fost pronunțată o hotărâre, cum este cazul prezentei cauze, schimbarea soluției pronunțate în respectiva cauză, pe baza unei decizii a Curții Constituționale, ar încalcă în mod flagrant principiul neretroactivității legii, decizia Curții Constituționale având forța unei legi. Pe de altă parte Curtea reține că în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantei recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

A considera că efectele Deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în speță, cu consecința modificării sentinței apelate și respingerii acțiunii promovate de reclamantă ar însemna să se accepte ingerința statului în dreptul de acces al reclamantei la o instanță judecătorească, care nu este proporțională cu scopul urmărit. Astfel din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, lege care îi recunoștea reclamantei dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său ca urmare a măsurii condamnării cu caracter politic, statul garanta beneficiarului acestui drept, accesul la o instanță de judecată garanție conferită și de art. 21 din Constituție. Nu este posibil ca același stat pe parcursul derulării procesului să intervină legislativ, inițial pentru a limita cuantumul acestor despăgubiri prin O.U.G.

nr. 62/2010, iar ulterior prin intermediul Curții Constituționale, invocând excepția de neconstituționalitate a propriilor acte normative, cu scopul influențării soluționării judiciare a unui litigiu în care este parte. Prin intervenția decisivă pentru a orienta în favoarea sa soluția procesului în care este parte, statul a încălcat principiul neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție și a adus atingere dreptului reclamantei garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție. Pe de altă parte Înalta Curte reține că, a considera că O.U.G. nr. 62/2010 își produce efectele și în speță, cu consecința modificării sentinței apelate în sensul modificării cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță în raport de plafonarea impusă de acest act normativ, așa cum a reținut instanța de apel, ar însemna să se accepte ingerința statului în dreptul de acces al reclamantei la o instanță judecătorească, care nu este proporțională cu scopul urmărit.

Când există o lege, cum este cazul Legii nr. 221/2009, în forma ei inițială, care recunoaștea reclamantei dreptul de a beneficia de măsurile reparatorii reglementate la art. 5, nefiind nevoie de adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze dispoziții existente în legea deja aflată în vigoare sub aspectul cuantumului despăgubirilor ce pot fi solicitate, se poate afirma, în raport de constatările Curții de la Strasbourg în cauza Klaus și Iouri Kiladye împotriva Georgiei, că subzista o speranță legitimă a reclamantei de a-și vedea judecată acțiunea în raport de dispozițiile legale în vigoare la data sesizării instanței cu acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar. Pentru toate aceste considerente Înalta Curte în temeiul disp.

art. 312 alin. (3) C. proc. civ. raportat la disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admite recursurile, casează decizia și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași Curte de Apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta Giurgiu Veronica și pârâtul Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 266A din 09 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași Curte de Apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2011.