ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2953/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2953/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 564 din 18 iunie

2010, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul R.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, pârâtul

fiind obligat la plata sumei de 330.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare. Au fost respinse capetele de cerere

având ca obiect: constatarea caracterului politic al condamnării; repunerea în

drepturi al reclamantului raportat la pedeapsa de 5 ani degradare civică.

Pârâtul a fost obligat să plătească în favoarea reclamantului suma de 2.000 RON

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței faptul

că prin Sentința penală nr. 293 din 09 iulie 1953, pronunțată de Tribunalul

Militar Teritorial al orașului Stalin, în Dosar nr. 272/1953, reclamantul R.M.

a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de uneltire împotriva

ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de art. 209 partea a III-a C. pen., la

12 ani temniță grea și 5 ani degradare civică.

Această sentință

penală a rămas definitivă prin respingerea recursului, prin Decizia nr. 1598

din 18 decembrie 1953 a Tribunalului Militar pentru Unitățile M.A.I,

reclamantul executând efectiv 11 ani, 3 luni și 11 zile de închisoare, așa cum

rezultă din biletul de liberare nr. 2190/1964.

S-a reținut că, în

conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

condamnarea suferită de reclamant constituie de drept o condamnare cu caracter

politic.

În ceea ce privește

petitul având ca obiect repunerea în drepturi a reclamantului, raportat la

pedeapsa de 5 ani degradare civică, instanța a constatat că prin scriptul depus

la dosarul cauzei, reclamantul a arătat că nu mai susține această cerere.

Fiind vorba despre o

condamnare cu caracter politic de drept, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009, reclamantul este îndreptățit la a obține despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare, la stabilirea cuantumului

despăgubirii, instanța având în vedere consecințele deosebit de grave suferite

de reclamant în plan fizic și psihic, expunerea la disprețul public, în

calitate de inculpat și condamnat și, astfel, atingerea gravă adusă onoarei și

demnității, precum și imposibilitatea de a se realiza în plan profesional.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor morale cuvenite reclamantului s-a ținut seama și de

faptul că reclamantul este beneficiarul Decretului-lege nr. 118/1990, conform

Hotărârii nr. 21 din 05 iulie 1990.

În temeiul art. 274

C. proc. civ., pârâtul a fost obligat să-i plătească reclamantului suma de

2.000 RON cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă

nr. 226 A din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis apelul declarat de pârât,

sentința fiind schimbată în parte, în sensul înlăturării obligației de plată a

sumei de 300.000 euro, reprezentând daune morale. Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel, într-o motivare amplă, tinzând la considerente

supraabundente față de speța concretă, cu aprecieri de ordin teoretic asupra

temeiului juridic al cererii introductive, precum și cu o prezentare a

jurisprudenței relevante în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, a

conchis că, în urma deciziei date de Curtea Constituțională, art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

reclamantului, și-a încetat efectele juridice, iar reclamantul nu avea anterior

deciziei Curții Constituționale "o speranță legitimă" în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Dispozițiile privind

acordarea cheltuielilor de judecată au fost menținute, motivat de faptul că

reclamantul nu s-a aflat în culpă procesuală în momentul promovării acțiunii și

raportat la poziția procesuală manifestată de pârât pe parcursul soluționării

cauzei în primă instanță.

Prin încheierea

camerei de consiliu din data de 5 mai 2011, instanța a admis cererea pârâtului

de îndreptare a dispozitivului Deciziei civile nr. 226 A din 20 aprilie 2011,

în sensul că, în loc de suma de 300.000 euro, s-a menționat suma de 330.000

euro.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., arătând că prin decizia atacată nu au fost respectate limitele

caracterului devolutiv al apelului, fiind încălcate dispozițiile art. 295 alin.

(1) C. proc. civ. Prin apelul introdus nu s-a adus nicio critică cu privire la

îndreptățirea reclamantului la plata daunelor morale pentru prejudiciul suferit

prin condamnare, ci doar s-a insistat asupra faptului că s-au acordat

despăgubiri într-un cuantum prea mare.

În mod greșit

instanța de apel a trecut la analizarea incidenței deciziilor instanței de

contencios constituțional, în condițiile în care pârâtul, până la primul termen

de judecată, nu a înțeles să conteste daunele morale. Doar ulterior, printr-un

punct de vedere formulat de către pârât, s-au invocat deciziile Curții

Constituționale. Consideră că erau aplicabile dispozițiile art. 292 și 294 C.

proc. civ.

Sentința fiind

parțial atacată, susține că îndreptățirea sa de a primi despăgubiri morale a

intrat în puterea lucrului judecat. Cum pronunțarea deciziilor instanței de

contencios constituțional este ulterioară sentinței de fond, acestea nu pot

produce efecte pentru trecut, cu privire la dispoziții irevocabile dintr-o

hotărâre judecătorească.

Așadar, prin

reținerea incidenței deciziei instanței de contencios constituțional se încalcă

principiul neretroactivității și se creează un caz de insecuritate juridică,

aducându-se atingere drepturilor reclamantului garantate de art. 6 parag. 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Reclamantul este titularul unui bun

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Susține că prin

aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a

jurisprudenței sale, în cauză se pot acorda daunele morale solicitate.

Pârâtul a declarat

recurs, solicitând înlăturarea obligației sale de la plata cheltuielilor de

judecată. Arată că decizia este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 274

C. proc. civ. Susține că partea căzută în pretenții, ca urmare a respingerii

acțiunii este chiar reclamantul, astfel că obligarea la plata cheltuielilor de

judecată este nelegală.

Analiza recursului

declarat de reclamant

Prin Decizia nr.

1.358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, temei de drept ce a stat la baza cererii

introductive de instanță formulată de reclamant.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă

imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi

tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să

producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate

în ordinea juridică actuală. Prin urmare, susținerile reclamantului în sensul

că instanța de apel a analizat incidența Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții

Constituționale, fără ca aceasta să se constituie într-o critică a apelului

declarat de pârât, nu poate fi primită, având în vedere caracterul obligatoriu

și de imediată aplicare a normei imperative de ordine publică.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în

mod just instanța de apel a apreciat că se impune înlăturarea obligației

pârâtului de la plata daunelor morale.

Această soluție se

impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Este adevărat că

apelul este devolutiv în limitele cererii de apel, numai că acest principiu,

consacrat de art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ., nu împiedică invocarea,

de către oricare dintre părți sau de instanță din oficiu, a motivelor de ordine

publică. În acest sens, teza a doua a textului prevede, în mod expres, că

"motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu."

La data de 8

decembrie 2010, deci după publicarea deciziilor instanței de contencios

constituțional, pârâtul a depus un punct de vedere cu privire la incidența în

cauză a efectelor acestora.

La data de 9

decembrie 2010, instanța de apel, din oficiu, a pus în discuția părților

prezente faptul că prin Decizia nr. 1.354/2010 și Decizia nr. 1.358/2010

pronunțate de Curtea Constituțională s-a constatat neconstituționalitatea art.

I, pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 și a dispozițiilor art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Reclamantul și-a

exprimat poziția cu privire la incidența în cauză la efectele deciziilor

instanței de contencios constituțional, depunând în acest sens concluzii

scrise.

Efectele deciziilor

de neconstituționalitate asupra litigiului aflat în curs de soluționare pe

rolul instanței reprezintă o problemă de ordine publică, așa încât curtea de

apel o putea analiza și din oficiu, conform art. 295 alin. (1) teza a doua C.

proc. civ., chiar dacă apelantul-pârât nu ar fi invocat-o. De altfel,

apelantul-pârât nici nu ar fi putut invoca o astfel de critică prin motivele de

apel, deoarece Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a

fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, ulterior înregistrării cererii de

apel (6 iulie 2010), fiind un motiv de ordine publică ivit ulterior învestirii

instanței de apel.

Prin urmare, curtea

de apel nu a încălcat limitele judecății, ci a pronunțat hotărârea ca urmare a

examinării unui motiv de ordine publică invocat de către pârât, cu respectarea

prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații

juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii,

ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că

"dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în

vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția

de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ

a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, "instanțele erau obligate să se

conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor

normative declarate neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității

textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în

materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un "bun"

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi

despre existența unui asemenea bun.

Referitor la noțiunea

de "bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate

cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o

speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de

restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema

întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii

judiciare și administrative promovate". De aceea, "la momentul

sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această

creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi

considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul

Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea

din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece "problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră".

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că "o creanță nu poate fi considerată un

bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"

(Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18

octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu

putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358 și

nr. 1360/2010, "dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței

de contencios constituțional în M. Of."

Având în vedere și

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului declarat de reclamant, în condițiile în

care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010, nu se pronunțase în apel decizia

atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării

respectivei decizii.

Față de toate

considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

În schimb, recursul

declarat de pârât este întemeiat în sensul următoarelor considerente:

Temeiul obligării la

plata cheltuielilor de judecată îl constituie, așa cum rezultă din art. 274

alin. (1) C. proc. civ., culpa procesuală. Or, câtă vreme a fost admis apelul

declarat de pârât, iar sentința schimbată în parte în sensul respingerii

capătului de cerere referitor la daunele morale, fiind astfel respinsă acțiunea

reclamantului, pârâtul nu mai putea fi obligat să suporte cheltuielile de

judecate efectuate de adversar în etapa fondului.

Instanța de apel a

făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. cu

consecința vătămării procesuale a pârâtului care a fost obligat în mod eronat

la cheltuieli de judecată, devenind incident motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin urmare, recursul declarat de pârât

urmează a fi admis, iar decizia atacată se va modifica în parte, în sensul

înlăturării obligației pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul R.M. împotriva Deciziei civile nr. 226 A din 20 aprilie

2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru

minori și familie.

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj împotriva Deciziei civile nr. 226 A

din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale pentru minori și familie.

Modifică în parte

decizia atacată în sensul că schimbă în tot Sentința civilă nr. 564 din 18

iunie 2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă, înlăturând și obligația

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 mai 2012.

Procesat

de GGC - NN