ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1021/2012

Asupra recursurilor de față: Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1606 din 05 octombrie 2010, Tribunalul Mureș a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul S.D., împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3.524,97 lei reprezentând despăgubiri materiale egale cu contravaloarea bunurilor mobile confiscate în temeiul sentinței penale nr. 31 din 5 iunie 1963 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, bunuri menționate în procesele-verbale încheiate de executorul judecătoresc din cadrul Tribunalului Raionului Târgu Mureș în data de 3 august 1963 și 25 noiembrie 1953, a respins ca rămasă fără obiect cererea reclamantului privind constatarea caracterului politic al condamnării acestuia prin sentința penală nr. 31 din 5 iunie 1963 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, pentru săvârșirea infracțiunii de „uneltire contra ordinii sociale”, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei reprezentând echivalentul în lei a sumei de 1.000 Euro, stabilită potrivit cursului practicat de Banca Națională a României din ziua plății, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale cauzate prin condamnarea sa la pedeapsa închisorii de 3 ani, prin sentința penală nr. 31 din 5 iunie 1963 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj,

a respins restul pretențiilor formulate de reclamant, obligând pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că reclamantul a fost condamnat pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale prev. de art. 209 pct. 2 lit. c) C. pen., condamnare cu caracter politic potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, iar în privința despăgubirilor pentru daunele materiale cauzate reclamantului prin confiscarea averii personale, instanța a apreciat că cererea este întemeiată, întrucât s-a făcut dovada, prin înscrisurile depuse la dosar, că reclamantului i-au fost confiscate bunurile enumerate în acțiune, contravaloarea actuală a acestora fiind de 3.524,97 lei.

Valoarea acestora a fost stabilită prin raportarea valorii lor de la data confiscării la dolarul american și apoi transformarea sumei din dolari în lei, la cursul valutar de la data înregistrării acțiunii. În privința acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate prin condamnare, cererea s-a admis doar în parte, constatându-se că reclamantului i s-au cauzat prin condamnarea penală cu caracter politic daune morale. La stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate pentru repararea prejudiciului moral cauzat instanța a ținut seama de criteriile prevăzute de art. 5 alin. (1) 1 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost aceasta modificată prin O.U.G. nr. 62/2010. Împotriva acestei hotărâri în termen legal, au declarat apel atât reclamantul S.D., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Apelantul reclamant a solicitat schimbarea sentinței, în sensul admiterii în întregime a petitului privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale, în sumă totală de 100.000 lei. În susținerea acestei critici apelantul a arătat că aspectele reținute de prima instanță, în sensul că prejudiciul moral a fost în mare parte reparat nu sunt reale, calculul prezentat în sentință fiind greșit, iar instanța nu a prezentat niciun argument pentru care s-ar fi impus acordarea unei sume sub maximul stabilit. Apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Mureș a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantului, iar pe cale de consecință, înlăturarea obligării la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea apelului, pârâtul a arătat că în privința capătului de cerere privind daunele morale se impune a se face aplicarea dispozițiilor Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, iar în privința petitului vizând despăgubirile materiale, a arătat că, în cauză trebuie să fie făcută dovada faptului că reclamantul nu a uzitat în acest sens de legislația reparatorie existentă până la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât în acest caz poate fi vorba și de o îmbogățire fără just temei care nu a fost dorită de legiuitor la momentul edictării actului normativ. Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie, prin decizia nr. 82A din 8 septembrie 2011, a respins ca nefondat apelul reclamantului și a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte hotărârea atacată și a respins capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru daunele morale, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

În pronunțarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut în esență următoarele: - la momentul soluționării prezentei căi de atac se impun cu forță general obligatorie deciziile Curții Constituționale invocate anterior, decizii care au avut ca efect suspendarea și respectiv, încetarea efectelor dispozițiilor legale ce constituie temei al acțiunii reclamantului. - nu există nicio probă din care să rezulte situația invocată de pârâtul apelant referitor la despăgubirile acordate pentru daunele materiale. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul cât și pârâtul.

Recurentul - reclamant a solicitat modificarea deciziei instanței de apel în sensul admiterii apelului său și în consecință să se dispună modificarea sentinței civile nr. 1606 din 05 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Mureș, admiterea în întregime și a capătului de cerere privind obligarea pârâtului Statul Român la plata unei sume de 100.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării reclamantului, cu menținerea restului dispozițiilor și respingerea apelului formulat de pârâtul Statul Român ; fără cheltuieli de judecată în recurs. Recurentul - reclamant își subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și vizează greșita aplicare a legii de către instanță în soluționarea capătului de cerere având ca obiect despăgubirile acordate pentru prejudiciul material și aplicarea eronată a principiului tempus regit actum în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la petitul privind despăgubirile acordate pentru prejudiciul moral din perspectiva incidenței în speță a efectelor deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 al Curții Constituționale. Recurentul – pârât solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și respingerea în tot a acțiunii reclamantului. Recurentul – pârât își subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. considerând că hotărârea recurată nu conține suficiente argumente legale în ceea ce privește menținerea în sarcina sa a obligației de plată a daunelor materiale în cuantumul stabilit de instanță.

În esență criticile acestui recurent vizează pe de-o parte modul de determinare a cuantumului despăgubirilor materiale acordate de către instanța de fond și menținute de instanța de apel și, pe de altă parte, neanalizarea aspectelor referitoare la drepturile care au fost acordate reclamantului de legislația reparatorie existentă până la apariția Legii nr. 221/2009. În dezvoltarea acestor două critici recurentul-pârât aduce următoarea argumentație: - fundamentul acordării despăgubirilor materiale și care a stat la baza pronunțării soluției atât a instanței de fond, soluție menținută si de către instanța de apel, a constat în fapt în raportarea valorii bunurilor confiscate la dolarul american și apoi transformarea sumei din dolari în lei, la cursul valutar de la data înregistrării acțiunii.

Raportat la acest aspect apreciază că în cauză trebuia să fie făcută dovada faptului că reclamantul nu a uzitat în acest sens de legislația reparatorie existentă până la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât în acest caz poate fi vorba și de o îmbogățire fără just temei care nu a fost dorită de legiuitor la momentul edictării actului normativ. Față de acest aspect, recurentul apreciază că soluția pronunțată de instanța de apel nu a vizat și analiza criticii sale adusă modului de determinare de către instanța de fond a cuantumului despăgubirilor materiale, instanța de apel mărginindu-se doar la a arăta faptul că în cauză nu s-a făcut dovada faptului că Statul Român ar fi despăgubit reclamantul.

- dispozițiile Legii nr. 24/2000, în concret art. 16 cu denumirea marginală „Evitarea paralelismelor”, stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice. - în cauza dedusă judecății, atât instanța de fond cât și instanța de apel a stabilit ca metodă de calcul a despăgubirilor materiale raportarea valorii bunurilor confiscate la dolarul american și apoi transformarea sumei din dolari în lei, la cursul valutar de la data înregistrării acțiunii, rezultatul metodei îmbrăcând forma unor concluzii ale unui raport de evaluare, în situația în care instanța nu a încuviințat o asemenea probă.

Atât timp cât proba cu expertiză nu a fost încuviințata de către instanța de fond subscrisa în temeiul art. 167 alin. (5) C. proc. civ. nu avea posibilitatea de a solicita încuviințarea „unei dovezi contrarii” atât timp cât nu s-a pus problema încuviințării unei astfel de dovezi. - instanța de fond, și ulterior prin menținerea soluției, si instanța de apel, și-a întemeiat în mod greșit soluția, în speță nefiind analizat suficient dacă reclamantul a beneficiat de legislația reparatorie anterior intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, și de asemenea nefiind analizată nici critica subscrisei fata de modul de determinare a despăgubirilor acordate de către instanța de fond, în lipsa încuviințării unei probe cu expertiză.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru motivele ce se vor arăta: I. Cu privire la recursul reclamantului. Criticile referitoare respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. XII din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M.Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel. II. Cu privire la recursul pârâtului. Criticile formulate de recurentul – pârât sunt nefondate, întrucât cuantumul despăgubirilor materiale fiind corect determinat, în baza legislației incidente la acel moment, astfel că în speță nu se pune problema unei îmbogățiri fără justă cauză a reclamantului.

Aceasta pentru că instanța a făcut o corectă aplicare a normelor legale cu caracter reparatoriu raportându-se în mod legal la valoarea actualizată a bunurilor enumerate în acțiune, cursul valutar uzitat fiind un reper pertinent în stabilirea întinderii prejudiciului material suferit de recurentul – reclamant. Recurenta – pârâtă formulează o serie de critici ce vizează administrarea probatoriului situându-le astfel în sfera examenului de temeinicie și nu în cel al examenului de legalitate configurat de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., motiv pentru care acestea nu vor fi analizate în această fază procesuală. Reținând așadar suficiența argumentării în drept a deciziei atacate precum și faptul că aceasta nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate de recurentul – pârât, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc.

civ. va respinge ca nefondat recursul pârâtului. În considerarea celor ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge ambele recursuri ca nefondate. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamantul S.D. și de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Mureș împotriva deciziei nr. 82/A din 8 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2012.