ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1021/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1021/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor de

față:

Din examinarea actelor și

lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1606 din 05 octombrie 2010, Tribunalul Mureș a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantul S.D., împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință, a obligat pârâtul la plata

către reclamant a sumei de 3.524,97 lei reprezentând despăgubiri materiale

egale cu contravaloarea bunurilor mobile confiscate în temeiul sentinței penale

nr. 31 din 5 iunie 1963 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, bunuri

menționate în procesele-verbale încheiate de executorul judecătoresc din cadrul

Tribunalului Raionului Târgu Mureș în data de 3 august 1963 și 25 noiembrie 1953, a respins ca rămasă fără obiect cererea reclamantului privind constatarea caracterului politic

al condamnării acestuia prin sentința penală nr. 31 din 5 iunie 1963 pronunțată

de Tribunalul Militar Cluj, pentru săvârșirea infracțiunii de „uneltire contra

ordinii sociale”, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei

reprezentând echivalentul în lei a sumei de 1.000 Euro, stabilită potrivit

cursului practicat de Banca Națională a României din ziua plății, cu titlu de

despăgubiri pentru daunele morale cauzate prin condamnarea sa la pedeapsa

închisorii de 3 ani, prin sentința penală nr. 31 din 5 iunie 1963 pronunțată de

Tribunalul Militar Cluj, a respins restul pretențiilor formulate de reclamant,

obligând pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.500 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre prima instanță a reținut că reclamantul a fost condamnat pentru

infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale prev. de art. 209 pct. 2 lit. c)

C. pen., condamnare cu caracter politic potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2)

din Legea nr. 221/2009, iar în privința despăgubirilor pentru daunele materiale

cauzate reclamantului prin confiscarea averii personale, instanța a apreciat că

cererea este întemeiată, întrucât s-a făcut dovada, prin înscrisurile depuse la

dosar, că reclamantului i-au fost confiscate bunurile enumerate în acțiune,

contravaloarea actuală a acestora fiind de 3.524,97 lei. Valoarea acestora a

fost stabilită prin raportarea valorii lor de la data confiscării la dolarul

american și apoi transformarea sumei din dolari în lei, la cursul valutar de la

data înregistrării acțiunii.

În privința acordării de

despăgubiri pentru daunele morale cauzate prin condamnare, cererea s-a admis doar

în parte, constatându-se că reclamantului i s-au cauzat prin condamnarea penală

cu caracter politic daune morale. La stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate

pentru repararea prejudiciului moral cauzat instanța a ținut seama de

criteriile prevăzute de art. 5 alin. (1)

1

din Legea nr. 221/2009,

astfel cum a fost aceasta modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

Împotriva acestei hotărâri în

termen legal, au declarat apel atât reclamantul S.D., cât și pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Apelantul reclamant a solicitat

schimbarea sentinței, în sensul admiterii în întregime a petitului privind

obligarea pârâtului la plata daunelor morale, în sumă totală de 100.000 lei. În

susținerea acestei critici apelantul a arătat că aspectele reținute de prima

instanță, în sensul că prejudiciul moral a fost în mare parte reparat nu sunt

reale, calculul prezentat în sentință fiind greșit, iar instanța nu a prezentat

niciun argument pentru care s-ar fi impus acordarea unei sume sub maximul

stabilit.

Apelantul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Mureș a

solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii

acțiunii reclamantului, iar pe cale de consecință, înlăturarea obligării la

plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea apelului, pârâtul a

arătat că în privința capătului de cerere privind daunele morale se impune a se

face aplicarea dispozițiilor Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

iar în privința petitului vizând despăgubirile materiale, a arătat că, în cauză

trebuie să fie făcută dovada faptului că reclamantul nu a uzitat în acest sens

de legislația reparatorie existentă până la data intrării în vigoare a Legii

nr. 221/2009, întrucât în acest caz poate fi vorba și de o îmbogățire fără just

temei care nu a fost dorită de legiuitor la momentul edictării actului

normativ.

Curtea de Apel Târgu Mureș, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie, prin decizia

nr. 82A din 8 septembrie 2011, a respins ca nefondat apelul reclamantului și a

admis apelul pârâtului, a schimbat în parte hotărârea atacată și a respins

capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru daunele morale, menținând

celelalte dispoziții ale sentinței. În pronunțarea acestei decizii instanța de

control judiciar a reținut în esență următoarele:

- la momentul soluționării

prezentei căi de atac se impun cu forță general obligatorie deciziile Curții

Constituționale invocate anterior, decizii care au avut ca efect suspendarea și

respectiv, încetarea efectelor dispozițiilor legale ce constituie temei al

acțiunii reclamantului.

- nu există nicio probă din care

să rezulte situația invocată de pârâtul apelant referitor la despăgubirile

acordate pentru daunele materiale.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs atât reclamantul cât și pârâtul.

Recurentul -

reclamant a solicitat modificarea deciziei instanței de apel în sensul

admiterii apelului său și în

consecință să

se dispună modificarea sentinței civile nr. 1606 din 05 octombrie 2010

pronunțată de Tribunalul Mureș, admiterea în întregime și a capătului de cerere

privind

obligarea pârâtului Statul Român la

plata unei sume de

100.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit în urma condamnării reclamantului, cu menținerea

restului dispozițiilor și respingerea apelului formulat de pârâtul Statul Român

;

fără cheltuieli de judecată în recurs.

Recurentul -

reclamant își subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și vizează greșita aplicare a legii de către instanță în

soluționarea capătului de cerere având ca obiect despăgubirile acordate pentru

prejudiciul material și aplicarea eronată a principiului

tempus regit actum

în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la petitul privind despăgubirile

acordate pentru prejudiciul moral din perspectiva incidenței în speță a

efectelor deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 al Curții Constituționale.

Recurentul – pârât solicită

admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și respingerea în tot a acțiunii

reclamantului.

Recurentul – pârât își subsumează

criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

considerând că hotărârea recurată nu conține suficiente argumente legale în

ceea ce privește menținerea în sarcina sa a obligației de plată a daunelor

materiale în cuantumul stabilit de instanță.

În esență criticile acestui

recurent vizează pe de-o parte modul de determinare a cuantumului

despăgubirilor materiale acordate de către instanța de fond și menținute de

instanța de apel și, pe de altă parte, neanalizarea aspectelor referitoare la

drepturile care au fost acordate reclamantului de legislația reparatorie

existentă până la apariția Legii nr. 221/2009.

În dezvoltarea

acestor două critici recurentul-pârât aduce următoarea argumentație:

- fundamentul

acordării despăgubirilor materiale și care a stat la baza pronunțării soluției

atât a instanței de fond, soluție menținută si de către instanța de apel, a

constat în fapt în raportarea valorii bunurilor confiscate la dolarul american

și apoi transformarea sumei din dolari în lei, la cursul valutar de la data

înregistrării acțiunii. Raportat la acest aspect apreciază că în cauză trebuia

să fie făcută dovada faptului că reclamantul nu a uzitat în acest sens de

legislația reparatorie existentă până la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât în acest caz poate fi vorba și de o îmbogățire fără just temei care nu

a fost dorită de legiuitor la momentul edictării actului normativ. Față de

acest aspect, recurentul apreciază că soluția pronunțată de instanța de apel nu

a vizat și analiza criticii sale adusă modului de determinare de către instanța

de fond a cuantumului despăgubirilor materiale, instanța de apel mărginindu-se

doar la a arăta faptul că în cauză nu s-a făcut dovada faptului că Statul Român

ar fi despăgubit reclamantul.

- dispozițiile Legii

nr. 24/2000, în concret art. 16 cu denumirea marginală „Evitarea

paralelismelor”, stabilește că în procesul de legiferare este interzisă

instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în

cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare,

fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.

- în cauza dedusă

judecății, atât instanța de fond cât și instanța de apel a stabilit ca metodă

de calcul a despăgubirilor materiale raportarea valorii bunurilor confiscate la

dolarul american și apoi transformarea sumei din dolari în lei, la cursul

valutar de la data înregistrării acțiunii, rezultatul metodei îmbrăcând forma

unor concluzii ale unui raport de evaluare, în situația în care instanța nu a

încuviințat o asemenea probă. Atât timp cât proba cu expertiză nu a fost

încuviințata de către instanța de fond subscrisa în temeiul art. 167 alin. (5) C.

proc. civ. nu avea posibilitatea de a solicita încuviințarea „unei dovezi

contrarii” atât timp cât nu s-a pus problema încuviințării unei astfel de

dovezi.

- instanța de fond,

și ulterior prin menținerea soluției, si instanța de apel, și-a întemeiat în

mod greșit soluția, în speță nefiind analizat suficient dacă reclamantul a

beneficiat de legislația reparatorie anterior intrării în vigoare a

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, și de asemenea nefiind analizată nici critica

subscrisei fata de modul de determinare a despăgubirilor acordate de către

instanța de fond, în lipsa încuviințării unei probe cu expertiză.

Înalta Curte,

examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că ambele

recursuri sunt nefondate, pentru motivele ce se vor arăta:

I. Cu privire la

recursul reclamantului.

Criticile referitoare

respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a

dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 urmează a fi analizate din

perspectiva Deciziei nr. XII din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 789

din 7 noiembrie 2011.

Problema de drept

care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamantului la

acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei

supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului

menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării

în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și

erga omnes

, se aplică și acțiunilor

în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest

sens.

Se reține că această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată

de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a

stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Or, în speță, la data publicării

în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune, deci, că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula

tempus regit actum

.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la

art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar

însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca

și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce

Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că

prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de

efecte

erga omnes și ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii

deciziei pronunțate de instanța de apel.

II. Cu privire la recursul pârâtului.

Criticile formulate de recurentul

– pârât sunt nefondate, întrucât cuantumul despăgubirilor materiale fiind

corect determinat, în baza legislației incidente la acel moment, astfel că în

speță nu se pune problema unei îmbogățiri fără justă cauză a reclamantului.

Aceasta pentru că instanța a făcut

o corectă aplicare a normelor legale cu caracter reparatoriu raportându-se în

mod legal la valoarea actualizată a bunurilor enumerate în acțiune, cursul

valutar uzitat fiind un reper pertinent în stabilirea întinderii prejudiciului

material suferit de recurentul – reclamant.

Recurenta – pârâtă formulează o

serie de critici ce vizează administrarea probatoriului situându-le astfel în

sfera examenului de temeinicie și nu în cel al examenului de legalitate configurat

de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., motiv pentru care acestea nu vor fi

analizate în această fază procesuală.

Reținând așadar suficiența

argumentării în drept a deciziei atacate precum și faptul că aceasta nu este

susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate de

recurentul – pârât, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge

ca nefondat recursul pârâtului.

În considerarea celor ce preced

Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge ambele recursuri ca

nefondate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de reclamantul S.D. și de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Mureș împotriva deciziei nr. 82/A din 8 septembrie

2011 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale pentru minori și familie, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 februarie 2012.