ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 106/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 106/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 545 din

15 iunie 2010 a Tribunalului Cluj, a fost admisă în parte acțiunea formulată de

R.I. împotriva pârâtului Statul Român Prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj și, în consecință,

pârâtul a fost obligat la plata în favoarea reclamantului a sumei de 43.600

euro în echivalent lei la data plății la curs B.N.R., cu titlu de daune morale

și la suma de 400 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.

În

considerentele acestei sentințe, s-a reținut că, prin Sentința penală nr. 880

din 17 septembrie 1958 a Tribunalului Militar București, reclamantul R.I. a

fost condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare corecțională pentru delictul

de uneltire contra ordinei sociale, și 4 ani interdicție corecțională cu

suspendarea exercițiului drepturilor prev. de art. 58 pct. 2-5 pentru

săvârșirea delictului sus menționat, făcându-se aplicarea art. 209 pct. 2 lit.

a) C. pen. în vigoare la aceea dată.

Din totalul

pedepsei aplicate reclamantului, acesta a executat efectiv un număr de 1 an, 2

luni și 10 zile (436 zile), fiind ulterior grațiat prin Decizia nr. 322 din 14

septembrie 1959, aspect care rezultă din fișa matricolă penală depusă la

dosarul cauzei.

Potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, infracțiunea

pentru care a fost condamnat reclamantul constituie condamnare cu caracter

politic, reclamantul fiind îndreptățit în conformitate cu prevederile art. 5

din același act normativ la repararea prejudiciului material (nesolicitat în

speță) și moral suferit (raportat la durata efectivă a executării pedepsei,

suferințele fizice și psihice la care a fost supus condamnatul precum și

urmările condamnării produse ulterior eliberării din starea de detenție).

În temeiul

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul să-i plătească

reclamantului suma de 400 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând

onorariu avocațial.

Prin decizia

civilă nr. 124/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă,

de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a fost admis în parte

apelul declarat de pârât, iar sentința a fost schimbată, în sensul respingerii

cererii de acordare a daunelor morale. S-au menținut dispozițiile privind

cheltuielile de judecată.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Suportul

daunelor morale solicitate de reclamant prin cererea introductivă îl constituie

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009., așa cum acestea

au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, or aceste dispoziții au fost

declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la

care s-a împlinit termenul de 45 de zile prev. de art. 147 din Constituția României

în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că

dispoziția legală ce constituie fundamentul juridic al acțiunii și-a încetat

efectele juridice.

Nu se pune

problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din

Constituție, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul

soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas

irevocabilă.

Nu se poate

vorbi de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraf

1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în primă

instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice,

raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ea reținându-se

doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost

modificate prin căi extraordinare de atac ce nu se aflau la dispoziția părților

din proces.

Nu se pune

problema nici a încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din

Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale.

Aceasta, deoarece, deși, la un moment dat, acestea își aveau fundamentul

într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-lege nr.

118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce

a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind,

în principal, paralelismul legislativ.

Nu există

discriminare în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui

tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu

referire la cei care aveau acțiuni pe rol exercitate în același interval,

tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe

în temeiul unor hotărâri irevocabile.

S-a apreciat că

există o culpă procesuală a statului pârât, în sensul art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., întrucât textul de lege în temeiul căruia reclamantul a exercitat

acțiunea a fost declarat neconstituțional după admiterea acțiunii în primă

instanță, iar motivul admiterii apelului a fost doar declararea textului ca

fiind neconstituțional, împrejurare imputabilă tot pârâtului.

împotriva

acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantul și pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin recursul

său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a

criticat decizia instanței de apel sub aspectul respingerii acțiunii.

Arată că,

urmare a condamnării politice suferite, este îndreptățit la acordarea daunelor

morale.

Susține,

formal, că instanța de apel a încălcat prevederile art. 20 și 21 din

Constituția României, art. l din Protocolul adițional la CEDO, art. 1, 4 și 16

din Constituție, raportat la art. 14 din CEDO, art. 3 din Protocolul nr. 7 la

CEDO.

Față de

declararea neconstituționalității art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr.

221/2009, instanțele trebuiau să facă aplicarea dispozițiilor CEDO, prin

acordarea priorității pactelor și tratatelor internaționale.

Atâta timp cât

la momentul edictării legii, statul a creat o speranță legitimă la dobândirea

unei despăgubiri, deci a unui bun, prin respingerea cererii reclamantului se

încalcă art. l din Protocolul 1 adițional raportat la art. 14 din CEDO.

Pârâtul a

declarat recurs, solicitând înlăturarea obligației sale de la plata

cheltuielilor de judecată. Arată că decizia este pronunțată cu încălcarea

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Susține că partea căzută în pretenții, ca

urmare a respingerii acțiunii este chiar reclamantul, astfel ca obligarea la

plata cheltuielilor de judecată este nelegală.

Analiza recursului

declarat de reclamant

Prin decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, temei de drept ce a stat la baza

cererii introductive de instanță formulată de reclamant.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin.

(4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie,

atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și

produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de

o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu

poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element

de noutate în ordinea juridică actuală.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în

mod just instanța de apel a apreciat că se impune înlăturarea obligației

pârâtului de la plata daunelor morale.

Această soluție

se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentid), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în

cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale

părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân

supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul

la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate,

norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând,

în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să

aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției

sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea

priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor

Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi

despre existența unui asemenea bun.

Referitor la

noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate

cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o

speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în

conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de

persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în

existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de

creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest

aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o

creanță de restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema

întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii

judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării

jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu

poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca

având o valoare patrimonială ocrotită de art. l din Primul Protocol"

(Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19 martie

2007).

În mod

asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăila contra

României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala

doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor

legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul

procedurii judiciare pe care o demaraseră".

Rezultă ca nu

este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel

puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea

beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În

jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi

considerată un bun în sensul art. l din Protocolul nr. l decât dacă ea a fost

constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului

judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea

din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr, 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Având în vedere

și caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în

interesul legii, înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta

cauză nu poate fi decât respingerea recursului declarat de reclamant, în

condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr.

761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu

se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Față de toate

considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

Asupra

recursului exercitat de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului

Cluj:

- în ceea ce

privește motivul de recurs, prin care se critică obligarea recurentului pârât

la plata cheltuielilor de judecată, instanța îl apreciază, ca nefondat, câtă

vreme declanșarea procedurii judiciare a fost determinată de intrarea în

vigoarea a unei legi speciale cu caracter reparator, atacată ulterior cu o

excepție de neconstituționalitate, admisă, care a condus la suprimarea

temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, pe parcursul procesului,

iar, în cauză, s-a reținut constarea caracterului politic al măsurii

administrative dispuse împotriva autorului reclamantelor.

Așadar, corect

s-a reținut că nu poate fi primit motivul ce vizează cheltuielile de judecată,

dat fiind că, în urma dispariției temeiului legal al acțiunii, Statul este în

culpă procesuală, introducerea acțiunii fiind datorată apariției Legii nr.

221/2009, iar dispariția acestui temei legal nu este determinat de reclamant.

Din perspectiva

celor expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice a județului Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul R.I. și de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Cluj împotriva deciziei nr.

124/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2012.