ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 106/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 545 din 15 iunie 2010 a Tribunalului Cluj, a fost admisă în parte acțiunea formulată de R.I. împotriva pârâtului Statul Român Prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj și, în consecință, pârâtul a fost obligat la plata în favoarea reclamantului a sumei de 43.600 euro în echivalent lei la data plății la curs B.N.R., cu titlu de daune morale și la suma de 400 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului. În considerentele acestei sentințe, s-a reținut că, prin Sentința penală nr. 880 din 17 septembrie 1958 a Tribunalului Militar București, reclamantul R.I.

a fost condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale, și 4 ani interdicție corecțională cu suspendarea exercițiului drepturilor prev. de art. 58 pct. 2-5 pentru săvârșirea delictului sus menționat, făcându-se aplicarea art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. în vigoare la aceea dată. Din totalul pedepsei aplicate reclamantului, acesta a executat efectiv un număr de 1 an, 2 luni și 10 zile (436 zile), fiind ulterior grațiat prin Decizia nr. 322 din 14 septembrie 1959, aspect care rezultă din fișa matricolă penală depusă la dosarul cauzei.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul constituie condamnare cu caracter politic, reclamantul fiind îndreptățit în conformitate cu prevederile art. 5 din același act normativ la repararea prejudiciului material (nesolicitat în speță) și moral suferit (raportat la durata efectivă a executării pedepsei, suferințele fizice și psihice la care a fost supus condamnatul precum și urmările condamnării produse ulterior eliberării din starea de detenție). În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul să-i plătească reclamantului suma de 400 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Prin decizia civilă nr. 124/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a fost admis în parte apelul declarat de pârât, iar sentința a fost schimbată, în sensul respingerii cererii de acordare a daunelor morale. S-au menținut dispozițiile privind cheltuielile de judecată. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Suportul daunelor morale solicitate de reclamant prin cererea introductivă îl constituie dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009., așa cum acestea au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, or aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care s-a împlinit termenul de 45 de zile prev. de art. 147 din Constituția României în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că dispoziția legală ce constituie fundamentul juridic al acțiunii și-a încetat efectele juridice. Nu se pune problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituție, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.

Nu se poate vorbi de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în primă instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac ce nu se aflau la dispoziția părților din proces. Nu se pune problema nici a încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale.

Aceasta, deoarece, deși, la un moment dat, acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ. Nu există discriminare în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile.

S-a apreciat că există o culpă procesuală a statului pârât, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât textul de lege în temeiul căruia reclamantul a exercitat acțiunea a fost declarat neconstituțional după admiterea acțiunii în primă instanță, iar motivul admiterii apelului a fost doar declararea textului ca fiind neconstituțional, împrejurare imputabilă tot pârâtului. împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantul și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a criticat decizia instanței de apel sub aspectul respingerii acțiunii. Arată că, urmare a condamnării politice suferite, este îndreptățit la acordarea daunelor morale.

Susține, formal, că instanța de apel a încălcat prevederile art. 20 și 21 din Constituția României, art. l din Protocolul adițional la CEDO, art. 1, 4 și 16 din Constituție, raportat la art. 14 din CEDO, art. 3 din Protocolul nr. 7 la CEDO. Față de declararea neconstituționalității art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanțele trebuiau să facă aplicarea dispozițiilor CEDO, prin acordarea priorității pactelor și tratatelor internaționale. Atâta timp cât la momentul edictării legii, statul a creat o speranță legitimă la dobândirea unei despăgubiri, deci a unui bun, prin respingerea cererii reclamantului se încalcă art. l din Protocolul 1 adițional raportat la art. 14 din CEDO. Pârâtul a declarat recurs, solicitând înlăturarea obligației sale de la plata cheltuielilor de judecată.

Arată că decizia este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Susține că partea căzută în pretenții, ca urmare a respingerii acțiunii este chiar reclamantul, astfel ca obligarea la plata cheltuielilor de judecată este nelegală. Analiza recursului declarat de reclamant Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, temei de drept ce a stat la baza cererii introductive de instanță formulată de reclamant. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în mod just instanța de apel a apreciat că se impune înlăturarea obligației pârâtului de la plata daunelor morale.

Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentid), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere. Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. Ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun.

Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. l din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of.

al României, Partea I, nr. 189/19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăila contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră". Rezultă ca nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. l din Protocolul nr. l decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr, 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Având în vedere și caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului declarat de reclamant, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Asupra recursului exercitat de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj: - în ceea ce privește motivul de recurs, prin care se critică obligarea recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată, instanța îl apreciază, ca nefondat, câtă vreme declanșarea procedurii judiciare a fost determinată de intrarea în vigoarea a unei legi speciale cu caracter reparator, atacată ulterior cu o excepție de neconstituționalitate, admisă, care a condus la suprimarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, pe parcursul procesului, iar, în cauză, s-a reținut constarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva autorului reclamantelor.

Așadar, corect s-a reținut că nu poate fi primit motivul ce vizează cheltuielile de judecată, dat fiind că, în urma dispariției temeiului legal al acțiunii, Statul este în culpă procesuală, introducerea acțiunii fiind datorată apariției Legii nr. 221/2009, iar dispariția acestui temei legal nu este determinat de reclamant. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul R.I. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Cluj împotriva deciziei nr. 124/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2012.