ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3767/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3767/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 952/30/2010,

reclamanții R.H.W.M. și R.G.F.I., au chemat în judecată

pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea

pârâtului la plata sumei de 90.000 euro, echivalent în RON la data plății, către

fiecare dintre reclamanți, cu titlul de prejudiciu moral suferit de autorul lor

R.I., ca urmare a condamnării dispuse prin sentința penală nr. 38/1961 a Tribunalului

Militar de Regiune Militară Cluj.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat în esență

că autorul lor R.I. a fost condamnat prin sentința penală sus-menționată la 18 ani

muncă silnică, 8 ani degradare civică și confiscarea totală a averii pentru infracțiunea

de uneltire, iar această condamnare reprezintă o condamnare cu caracter politic

în sensul prevăzut de Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 1026/2010, Tribunalul Timiș

a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea

Tribunalului București, unde dosarul a fost înregistrat sub prezentul nr. 23236/3/2010.

Prin sentința civilă nr. 1515 din 28 octombrie 2010, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă,

a admis

în parte acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâtul la plata către fiecare

reclamant a echivalentului în RON a sumei de 2.000 euro, calculat la cursul B.N.R.

din ziua plății, reprezentând daune morale suferite ca urmare a arestării și condamnării

politice a tatălui reclamanților R.I., prin sentința penală nr. 38 din 28

ianuarie 1961 a Tribunalului Militar de Regiune Militară Cluj.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, pe

baza probatoriului administrat, că susținerile reclamanților sunt dovedite și că

fapta pentru care autorul lor a fost condamnat se încadrează în prevederile

art. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, ținând seama la acordarea despăgubirilor

și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege

nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, prima instanță a apreciat că suma de 2.000 euro

pentru fiecare reclamant constituie o reparație echitabilă pentru prejudiciul suferit

în urma condamnării tatălui lor, întrucât cuantumul de 180.000 euro solicitat de

reclamanți, ar reprezenta, pe de o parte, o sumă mult mai mare decât venitul pe

care l-ar putea obține un cetățean român mediu pe tot timpul vieții sale, iar, pe

de altă parte, ar reprezenta un efort financiar al Statului Român mult prea mare

față de posibilitățile economice concrete ale României.

De asemenea, Tribunalul a precizat că la stabilirea daunelor

nu a avut în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-a modificat

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, apreciind că acestea nu se pot

aplica proceselor deja înregistrate dar nesoluționate, întrucât în caza contrar

s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile, prevăzut de art. 1 C.

civ.

Așadar, Tribunalul a avut în vedere dispozițiile art.

5 alin. (1) în forma inițială a legii și nu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a), astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, însă a apreciat că inclusiv

în raport de dispozițiile legii în forma sa inițială, acțiunea nu poate fi admisă

decât în parte pentru suma de 2.000 euro.

De menționat că Tribunalul nu a avut în vedere Deciziile

nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și 1358 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale,

întrucât acestea nu erau pronunțate și nici publicate la data rămânerii cauzei în

pronunțare.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, reclamanții și pârâtul.

Prin decizia nr. 444-A din 26 aprilie 2011, Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a admis apelurile declarate de pârât și de Ministerul

Public, a schimbat în tot sentința apelată și a respins acțiunea formulată de reclamanți,

ca neîntemeiată; a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamanți.

În considerentele acestei decizii instanța de apel a reținut,

în esență, că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text

care constituie temeiul acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Deciziile

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale,

ambele publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010, astfel încât cauza nu s-ar putea

soluționa cu ignorarea menționatelor decizii, care au avut ca efect lipsirea de

temei legal a solicitărilor formulate de către reclamanți prin cererea lor.

Instanța nu a găsit niciun argument de ordin legal ori

convențional care să justifice recunoașterea ultraactivității art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, în condițiile declarării sale ca fiind neconstituțional

și care să nu vină în coliziune cu regimul constituțional al excepțiilor de neconstituționalitate

ori cu principiul aplicării imediate a legii civile noi.

Curtea a considerat relevant în această analiză faptul

că apelul constituie o cale devolutivă de atac, astfel că judecata în apel este

tot o judecată de fond, neexistând niciun impediment ca prevederile unei legi noi

incidente în cauza dedusă judecății să nu se aplice și procesului pendinte, fără

a se aduce vreo atingere principiului constituțional al neretroactivității legii

noi. În speță, se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității,

chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului, întrucât raportul

juridic dedus judecății în curs, are caracterul unei fapte în desfășurare (facta

pendentia) și ale cărei efecte sunt guvernate de legea nouă, sub regimul căreia

s-au produs acestea.

Curtea a apreciat, de asemenea, că deciziile Curții Constituționale

au efecte imediate și erga omnes, adică în privința tuturor subiectelor de drept,

aplicabilitatea lor neputând fi speculată în raport de momente care privesc fie

data introducerii acțiunii, fie data pronunțării hotărârii de primă instanță, în

primul rând întrucât Constituția însăși nu îngăduie astfel de distincții, iar în

al doilea rând întrucât s-ar ajunge la crearea unor situații discriminatorii între

titularii acțiunilor, în raport de un eveniment pur aleatoriu, respectiv cel al

formulării cererilor de chemare în judecată.

Tot astfel nu s-ar putea pretinde că prin aceasta s-ar

încălca regula „tempus regit actum”, deoarece în cauză nu este vorba despre un raport

juridic ce s-a constituit, și-a produs în întregime efectele și s-a stins sub imperiul

unei legi, care însă nu mai este în vigoare la data când raportul juridic respectiv

este dedus judecății, pentru a se putea reclama aplicarea legii ce a guvernat acel

raport juridic, deși în vigoare este o lege nouă. Situația regăsită în cauza de

față este aceea a existenței unor fapte petrecute și consumate în trecut, cărora

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 le-a recunoscut anumite consecințe

juridice, consecințe juridice care însă au fost înlăturate ca efect al declarării

acestui text legal ca neconstituțional, efect ce se impune a fi aplicat imediat

în virtutea principiului de drept al aplicării imediate a legii noi.

Curtea a mai reținut că, judecând astfel pricina și făcând

aplicarea în cauză a deciziilor general obligatorii ale Curții Constituționale,

nu s-ar putea susține o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a art. 14 din Convenție.

Referitor la prevalența altor reglementări internaționale

în materie, respectiv a Rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

nr. 1096 (1996) și nr. 1481 (2006), precum și a Rezoluției nr. 40/1985, care consacră

comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului

la justiție și tratament echitabil al victimelor, Curtea a reținut că textele adoptate

de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei - recomandări, rezoluții sau opinii

- reprezintă orientări importante pentru Comitetul de Miniștri, guverne, parlamente

naționale, partide politice naționale și pentru alți actori importanți ai societății.

Astfel, rezoluțiile conțin hotărârile Adunării asupra problemelor pe care este împuternicită

să le reglementeze sau în privința cărora exprimă opinii care angajează doar responsabilitatea

ei, dar nu creează un drept direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul

prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanții R.H.W.M. și R.G.F.I., invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanții susțin că decizia

recurată este dată cu interpretarea greșită a legii, având în vedere că litigiul

a fost declanșat anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale și s-a pronunțat

o hotărâre de admitere pronunțată de prima instanță, motiv pentru care îi sunt aplicabile

dispozițiile legale de la momentul investirii instanței, această decizie neputând

retroactiva fără a afecta garantarea art. 6, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, de către instanța

națională.

Reclamanții susțin, din prisma prevederilor dreptului

intern, că deciziile Curții Constituționale, survenite după pronunțarea hotărârii

primei instanțe, nu au aplicabilitate în cauză întrucât s-ar încălca principiul

egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție și generează

un tratament juridic diferențiat în privința unor persoane aflate în aceeași situație.

Recurenții mai arată că decizia instanței de apel a fost

dată cu încălcarea principiului constituțional al neretroactivitătii legii, prevăzut

art. 15 alin. (2) din Constituție, principiu afirmat și prin Decizia nr. 1354/2010

a Curții Constituționale, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate

a art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010.

Din perspectiva dreptului european, recurenții susțin

că prin aplicarea deciziilor Curții Constituționale s-ar încălca dreptul la un proces

echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul

la nediscriminare consacrat de art. 14 din Convenție, precum și de art. 1 al Protocolului

nr. 12 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și dreptul de proprietate garantat

de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Invocă și decizii ale Curții

Europene a Drepturilor Omului, Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 40/34 ale Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei și a Declarației Universale a Drepturilor Omului,

norme cu prioritate de aplicare, potrivit art. 20 din Constituție.

Recurenții susțin că, în ceea ce privește garanția egalității

armelor, Curtea a arătat că în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică

tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal

independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru

între interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o

abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii,

în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se

raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, apreciem

că această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului

la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Se mai susține, în motivarea recursului, că împrejurarea

că legiuitorul nu a intervenit în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin.

(1) din Constituție, pentru a pune de acord dispozițiile constatate neconstituționale

cu prevederile Legii fundamentale, așa cum impuneau dispozițiile art. 31 din Legea

nr. 47/1992, nu poate fi imputată reclamanților.

Recurenții critică decizia recurată și sub aspectul cuantumului

despăgubirilor, suma acordată pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor fiind

mult prea mică față de aspectele de fapt reținute.

Examinând criticile pe care recurenții le-au încadrat

în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se rețin următoarele:

Argumentele pentru care instanța de apel a respins acțiunea

ca nefondată au vizat inexistența temeiului juridic invocat de reclamanți în susținerea

cererii în despăgubiri, față de deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și 1360,

pronunțate la 21 octombrie 2010.

În acest context, susținerile recurenților relative la

aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, a Declarației Universale a Drepturilor

Omului, a Rezoluțiilor menționate prin motivele de recurs etc, nu au suport și urmează

a fi înlăturate ca atare.

Reglementările internaționale în materia drepturilor omului,

ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11

alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic

suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii

cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada

anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994; celelalte instrumente

internaționale nu au decât valoare declarativă sau de recomandare (în cazul Rezoluțiilor),

fără a fi prevăzut un mecanism de aplicare directă a acestora în jurisdicția națională

ori de sancționare a nerespectării lor, într-un litigiu determinat.

Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale

este necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor

cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale

urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale,

prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției europene are drept

premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate

cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății

cu dispozițiile Convenției.

Problema de drept care se pune în speță este dacă textul

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă

soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control aposteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile

din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile

Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și

în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege

prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga

omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat

încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului

în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M. Of.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat

efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern

intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv

art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul

la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind

obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că

dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării

jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta

pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie

care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii

s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil,

consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale.

În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional,

ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces

la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate

în ordinea juridică internă.

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers

de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care

să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar

putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei

Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație

discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din

Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj

sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră

soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri

de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege

lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate

în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se

impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile

în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia

atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Prevederile Legii nr. 24/2000, privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative [invocate de către recurenți ca

argument în sprijinul susținerii că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 ar mai fi în vigoare ca urmare a expirării termenul de suspendare prevăzut

de art. 147 alin. (1) din Constituție] nu au legătură cu problema de drept în discuție,

deoarece dispozițiile art. 64 alin. (1) și art. 66 din Legea nr. 24/2000 se referă

la abrogarea și suspendarea actului normativ, dispuse printr-un alt act normativ

emis de legiuitor, în timp ce, în speță, consecința încetării efectelor juridice,

prevăzută de art. 147 alin. (1) din Constituție, este rezultatul mecanismului controlului

de constituționalitate.

În consecință, se constată nefondat motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea din apel fiind pronunțată cu

aprecierea corectă a efectelor deciziei Curții Constituționale publicată anterior

soluționării definitive a litigiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții

R.H.W.M. și R.G.F.I. împotriva deciziei civile nr. 444-A din 26 aprilie 2011 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.