ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3767/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 952/30/2010, reclamanții R.H.W.M. și R.G.F.I., au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 90.000 euro, echivalent în RON la data plății, către fiecare dintre reclamanți, cu titlul de prejudiciu moral suferit de autorul lor R.I., ca urmare a condamnării dispuse prin sentința penală nr. 38/1961 a Tribunalului Militar de Regiune Militară Cluj. În motivarea cererii, reclamanții au arătat în esență că autorul lor R.I. a fost condamnat prin sentința penală sus-menționată la 18 ani muncă silnică, 8 ani degradare civică și confiscarea totală a averii pentru infracțiunea de uneltire, iar această condamnare reprezintă o condamnare cu caracter politic în sensul prevăzut de Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 1026/2010, Tribunalul Timiș a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, unde dosarul a fost înregistrat sub prezentul nr. 23236/3/2010. Prin sentința civilă nr. 1515 din 28 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâtul la plata către fiecare reclamant a echivalentului în RON a sumei de 2.000 euro, calculat la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând daune morale suferite ca urmare a arestării și condamnării politice a tatălui reclamanților R.I., prin sentința penală nr. 38 din 28 ianuarie 1961 a Tribunalului Militar de Regiune Militară Cluj.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, pe baza probatoriului administrat, că susținerile reclamanților sunt dovedite și că fapta pentru care autorul lor a fost condamnat se încadrează în prevederile art. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, ținând seama la acordarea despăgubirilor și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, prima instanță a apreciat că suma de 2.000 euro pentru fiecare reclamant constituie o reparație echitabilă pentru prejudiciul suferit în urma condamnării tatălui lor, întrucât cuantumul de 180.000 euro solicitat de reclamanți, ar reprezenta, pe de o parte, o sumă mult mai mare decât venitul pe care l-ar putea obține un cetățean român mediu pe tot timpul vieții sale, iar, pe de altă parte, ar reprezenta un efort financiar al Statului Român mult prea mare față de posibilitățile economice concrete ale României. De asemenea, Tribunalul a precizat că la stabilirea daunelor nu a avut în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-a modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, apreciind că acestea nu se pot aplica proceselor deja înregistrate dar nesoluționate, întrucât în caza contrar s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile, prevăzut de art. 1 C. civ.

Așadar, Tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1) în forma inițială a legii și nu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, însă a apreciat că inclusiv în raport de dispozițiile legii în forma sa inițială, acțiunea nu poate fi admisă decât în parte pentru suma de 2.000 euro. De menționat că Tribunalul nu a avut în vedere Deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și 1358 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, întrucât acestea nu erau pronunțate și nici publicate la data rămânerii cauzei în pronunțare. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, reclamanții și pârâtul.

Prin decizia nr. 444-A din 26 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile declarate de pârât și de Ministerul Public, a schimbat în tot sentința apelată și a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată; a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamanți. În considerentele acestei decizii instanța de apel a reținut, în esență, că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text care constituie temeiul acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, ambele publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010, astfel încât cauza nu s-ar putea soluționa cu ignorarea menționatelor decizii, care au avut ca efect lipsirea de temei legal a solicitărilor formulate de către reclamanți prin cererea lor.

Instanța nu a găsit niciun argument de ordin legal ori convențional care să justifice recunoașterea ultraactivității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în condițiile declarării sale ca fiind neconstituțional și care să nu vină în coliziune cu regimul constituțional al excepțiilor de neconstituționalitate ori cu principiul aplicării imediate a legii civile noi. Curtea a considerat relevant în această analiză faptul că apelul constituie o cale devolutivă de atac, astfel că judecata în apel este tot o judecată de fond, neexistând niciun impediment ca prevederile unei legi noi incidente în cauza dedusă judecății să nu se aplice și procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituțional al neretroactivității legii noi.

În speță, se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului, întrucât raportul juridic dedus judecății în curs, are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia) și ale cărei efecte sunt guvernate de legea nouă, sub regimul căreia s-au produs acestea. Curtea a apreciat, de asemenea, că deciziile Curții Constituționale au efecte imediate și erga omnes, adică în privința tuturor subiectelor de drept, aplicabilitatea lor neputând fi speculată în raport de momente care privesc fie data introducerii acțiunii, fie data pronunțării hotărârii de primă instanță, în primul rând întrucât Constituția însăși nu îngăduie astfel de distincții, iar în al doilea rând întrucât s-ar ajunge la crearea unor situații discriminatorii între titularii acțiunilor, în raport de un eveniment pur aleatoriu, respectiv cel al formulării cererilor de chemare în judecată.

Tot astfel nu s-ar putea pretinde că prin aceasta s-ar încălca regula „tempus regit actum”, deoarece în cauză nu este vorba despre un raport juridic ce s-a constituit, și-a produs în întregime efectele și s-a stins sub imperiul unei legi, care însă nu mai este în vigoare la data când raportul juridic respectiv este dedus judecății, pentru a se putea reclama aplicarea legii ce a guvernat acel raport juridic, deși în vigoare este o lege nouă. Situația regăsită în cauza de față este aceea a existenței unor fapte petrecute și consumate în trecut, cărora art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 le-a recunoscut anumite consecințe juridice, consecințe juridice care însă au fost înlăturate ca efect al declarării acestui text legal ca neconstituțional, efect ce se impune a fi aplicat imediat în virtutea principiului de drept al aplicării imediate a legii noi.

Curtea a mai reținut că, judecând astfel pricina și făcând aplicarea în cauză a deciziilor general obligatorii ale Curții Constituționale, nu s-ar putea susține o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 14 din Convenție. Referitor la prevalența altor reglementări internaționale în materie, respectiv a Rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 (1996) și nr. 1481 (2006), precum și a Rezoluției nr. 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiție și tratament echitabil al victimelor, Curtea a reținut că textele adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei - recomandări, rezoluții sau opinii - reprezintă orientări importante pentru Comitetul de Miniștri, guverne, parlamente naționale, partide politice naționale și pentru alți actori importanți ai societății.

Astfel, rezoluțiile conțin hotărârile Adunării asupra problemelor pe care este împuternicită să le reglementeze sau în privința cărora exprimă opinii care angajează doar responsabilitatea ei, dar nu creează un drept direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanții R.H.W.M. și R.G.F.I., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanții susțin că decizia recurată este dată cu interpretarea greșită a legii, având în vedere că litigiul a fost declanșat anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale și s-a pronunțat o hotărâre de admitere pronunțată de prima instanță, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul investirii instanței, această decizie neputând retroactiva fără a afecta garantarea art. 6, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, de către instanța națională. Reclamanții susțin, din prisma prevederilor dreptului intern, că deciziile Curții Constituționale, survenite după pronunțarea hotărârii primei instanțe, nu au aplicabilitate în cauză întrucât s-ar încălca principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție și generează un tratament juridic diferențiat în privința unor persoane aflate în aceeași situație.

Recurenții mai arată că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea principiului constituțional al neretroactivitătii legii, prevăzut art. 15 alin. (2) din Constituție, principiu afirmat și prin Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010. Din perspectiva dreptului european, recurenții susțin că prin aplicarea deciziilor Curții Constituționale s-ar încălca dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la nediscriminare consacrat de art. 14 din Convenție, precum și de art. 1 al Protocolului nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Invocă și decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului, Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 40/34 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și a Declarației Universale a Drepturilor Omului, norme cu prioritate de aplicare, potrivit art. 20 din Constituție. Recurenții susțin că, în ceea ce privește garanția egalității armelor, Curtea a arătat că în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru între interesele părților.

Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, apreciem că această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Se mai susține, în motivarea recursului, că împrejurarea că legiuitorul nu a intervenit în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, pentru a pune de acord dispozițiile constatate neconstituționale cu prevederile Legii fundamentale, așa cum impuneau dispozițiile art. 31 din Legea nr. 47/1992, nu poate fi imputată reclamanților.

Recurenții critică decizia recurată și sub aspectul cuantumului despăgubirilor, suma acordată pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor fiind mult prea mică față de aspectele de fapt reținute. Examinând criticile pe care recurenții le-au încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se rețin următoarele: Argumentele pentru care instanța de apel a respins acțiunea ca nefondată au vizat inexistența temeiului juridic invocat de reclamanți în susținerea cererii în despăgubiri, față de deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și 1360, pronunțate la 21 octombrie 2010. În acest context, susținerile recurenților relative la aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, a Declarației Universale a Drepturilor Omului, a Rezoluțiilor menționate prin motivele de recurs etc, nu au suport și urmează a fi înlăturate ca atare.

Reglementările internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994; celelalte instrumente internaționale nu au decât valoare declarativă sau de recomandare (în cazul Rezoluțiilor), fără a fi prevăzut un mecanism de aplicare directă a acestora în jurisdicția națională ori de sancționare a nerespectării lor, într-un litigiu determinat.

Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție. Mecanismul de aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției.

Problema de drept care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control aposteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Prevederile Legii nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative [invocate de către recurenți ca argument în sprijinul susținerii că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ar mai fi în vigoare ca urmare a expirării termenul de suspendare prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție] nu au legătură cu problema de drept în discuție, deoarece dispozițiile art. 64 alin. (1) și art. 66 din Legea nr. 24/2000 se referă la abrogarea și suspendarea actului normativ, dispuse printr-un alt act normativ emis de legiuitor, în timp ce, în speță, consecința încetării efectelor juridice, prevăzută de art. 147 alin. (1) din Constituție, este rezultatul mecanismului controlului de constituționalitate.

În consecință, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea din apel fiind pronunțată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curții Constituționale publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții R.H.W.M. și R.G.F.I. împotriva deciziei civile nr. 444-A din 26 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.