ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 717/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 717/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 15 februarie 2010,

reclamanții R.S.A.I.A., R.C.I.A. și F.I.S. au chemat în judecată pe pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia

la plata sumei de 8.250.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnarea cu caracter politic de tatăl și bunicul lor, R.S.

Prin sentința civilă nr.

952 din 24 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis, în

parte, acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata către reclamanți a sumei de

30.000 euro, echivalent în lei calculat la cursul B.N.R. din ziua plății, cu

titlu de daune morale.

În motivarea

soluției, tribunalul a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (2)

și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât autorul

reclamanților a fost condamnat la 7 ani închisoare corecțională pentru delictul

de uneltire contra ordinii sociale, prin sentința penală nr. 151/1960

pronunțată de Tribunalul Militar Craiova. Autorul reclamanților a fost arestat

pe data de 15 decembrie 1958 și eliberat pe data de 22 iunie 1964, ca urmare a

grațierii restului de pedeapsă, iar perioada petrecută în închisoare l-a

împiedicat să desfășoare o activitate socială și profesională normală, să se

realizeze din punct de vedere material și moral, să se bucure de plăcerile

firești ale vieții.

La aprecierea

cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere gravitatea pe care o

reprezintă condamnarea pentru reclamant, dar și faptul că nu poate exista un

echivalent pecuniar absolut al suferințelor morale, iar faptul recunoașterii

prin Legea nr. 211/2009 a caracterului politic al condamnării, dar și achitarea

autorului reclamanților prin decizia nr. 632/1997 pronunțată de Curtea Supremă

de Justiție, Secția penală reprezintă deja o importantă reparație morală.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel ambele părți, precum și Ministerul Public - Parchetul

de pe lână Tribunalul București.

Prin decizia civilă nr.

266/ A din 14 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul

reclamanților și a admis apelurile pârâtului și Ministerului Public, cu

consecința schimbării în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii, ca

neîntemeiată.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut că nu mai există temei legal pentru acordarea

daunelor morale, întrucât dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

au fost declarate neconstituționale, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010

care, fiind publicată anterior soluționării apelului, este aplicabilă în cauză

în raport de dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 147 alin.

(1) și (4) din Constituție.

În condițiile în care

pretențiile deduse judecății au fost întemeiate în drept pe textul declarat

neconstituțional, text care nu a fost pus de acord cu dispozițiile Constituției

de către Parlament, în termenul prevăzut de art. 147 din Constituție și nici

ulterior, până la data soluționării apelurilor, curtea a apreciat că acțiunea

formulată de reclamanți nu mai poate fi primită și că o astfel de soluție nu

încalcă egalitatea cetățenilor în fața legii și nici Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Curtea europeană a

recunoscut statelor libertatea de a aprecia cu privire la acordarea măsurilor

reparatorii în asemenea cazuri, iar neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5

alin. (1) din Legea nr. 221/2009 a fost reținută de Curtea Constituțională

pentru că Statul Român avea la data edictării acestei norme alte acte normative

în vigoare care reglementau aceleași drepturi, de care inclusiv autorul

reclamanților a beneficiat, respectiv decizia nr. 632/1997 pronunțată de Curtea

Supremă de Justiție, prin care a fost achitat, soluție de natură a aduce

satisfacție morală descendenților acestuia. Curtea a apreciat că nu poate

exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri

persoanelor persecutate în perioada comunistă.

Cum apelul este o

cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond,

persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 nu se

poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat

încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat

asupra pretențiilor deduse judecății și nici de dispozițiile art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanți, care au

criticat-o ca fiind lipsită de temei legal și dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii (art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.).

În dezvoltarea

acestui motiv, recurenții au arătat că, în mod nelegal, curtea de apel a

considerat aplicabilă în cauză decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, în

condițiile în care la momentul declarării neconstituționalității art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ei se aflau în posesia unei hotărârii prin

care li se acordase suma de 30.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru

prejudiciul cauzat prin condamnarea cu caracter politic a autorului, iar

cererea de chemare în judecată fusese promovată înainte de pronunțarea deciziei

Curții Constituționale. La momentul introducerii acțiunii, art. 5 alin. (1) lit.

a) era în vigoare, așa încât în raport de acest text trebuia să se facă

judecata și în apel.

La data introducerii

cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată

prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în

vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe

tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității

este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8

martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).

Legea trebuie

interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia,

respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive

luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, astfel că instanța

de apel trebuia să acorde o sumă de bani pentru măsurile abuzive la care a fost

supus autorul lor, iar nu să respingă acțiunea ca neîntemeiată, pe motiv că nu

mai există temei legal pentru acordarea de daune morale.

Soluția instanței de

apel încalcă și dreptul de acces la justiție garantat de art. 6 din Convenție,

dar și art. 5 și 14 din documentul european, ca și Rezoluția nr. 1096/1996 a

CE, care trebuie aplicate cu prioritate, conform art. 20 din Constituție.

În virtutea aceluiași

text constituțional, trebuie aplicate cu prioritate și Declarația Universală a

Drepturilor Omului, Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin

Legea nr. 30/18 mai 1994, Rezoluția nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei și Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 a Adunării

Generale a ONU.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar,

este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică de

natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează -

interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri

probatorii) dedus judecății.

Criticile formulate

de recurenți aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză,

ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu

sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamanți în baza

lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Contrar susținerilor

recurenților, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către

instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza

procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat

neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune

morale.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07

noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. 4 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs

în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării

deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii

susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru

argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul

legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit pretind prin motivele de

recurs, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

nu exista o hotărâre definitivă, care să le fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

De asemenea, nu se

poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum greșit pretind recurenții.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă

cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În ceea ce privește

Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 adoptate de Adunarea Parlamentară a

Consiliului Europei, acestea nu sunt tratate, ci documente politice cu caracter

de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, scopul lor fiind

acela de a duce în conștiința comunității internaționale necesitatea

condamnării ferme a comunismului, atât ca doctrină, cât și ca regim politic,

precum și de a inspira statele, care au fost sub egida acestui regim totalitar,

în atitudinea lor față de victimele unui astfel regim de guvernare.

Același caracter îl

au și celelalte documente internaționale la care fac trimitere recurenții,

respectiv Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluția 40/ 34 a

Adunării Generale a ONU din 29 noiembrie 1985.

Or, numai tratatele,

iar nu și actele organizațiilor internaționale, cum sunt Consiliul Europei și

Organizația Națiunilor Unite, sunt menționate de art. 11 și 20 din Constituție

și, ca atare, chiar admițând că rezoluțiile în discuție ar avea caracter

normativ, ele fac parte din ordinea juridică internațională, în care subiecte

de drept nu sunt și cetățenii, iar nu din ordinea juridică internă,

nebucurându-se de aplicabilitate directă.

Pe de altă parte,

având în vedere că lipsirea de libertate invocată de reclamanți cu privire la

autorul lor a avut loc anterior ratificării de către România a Convenției

Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, respectiv 20 iunie 1994, art. 5

din Convenție nu poate fi aplicat în cauză ratione tempori.

Pentru toate aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții R.S.A.I.A., R.C.I.A. și F.I.S.

împotriva deciziei nr. 266/ A din 14 martie 2011 a Curții de Apel București,

secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 07 februarie 2012.