ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 717/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 15 februarie 2010, reclamanții R.S.A.I.A., R.C.I.A. și F.I.S. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 8.250.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic de tatăl și bunicul lor, R.S. Prin sentința civilă nr. 952 din 24 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis, în parte, acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata către reclamanți a sumei de 30.000 euro, echivalent în lei calculat la cursul B.N.R.

din ziua plății, cu titlu de daune morale. În motivarea soluției, tribunalul a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât autorul reclamanților a fost condamnat la 7 ani închisoare corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prin sentința penală nr. 151/1960 pronunțată de Tribunalul Militar Craiova. Autorul reclamanților a fost arestat pe data de 15 decembrie 1958 și eliberat pe data de 22 iunie 1964, ca urmare a grațierii restului de pedeapsă, iar perioada petrecută în închisoare l-a împiedicat să desfășoare o activitate socială și profesională normală, să se realizeze din punct de vedere material și moral, să se bucure de plăcerile firești ale vieții.

La aprecierea cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere gravitatea pe care o reprezintă condamnarea pentru reclamant, dar și faptul că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferințelor morale, iar faptul recunoașterii prin Legea nr. 211/2009 a caracterului politic al condamnării, dar și achitarea autorului reclamanților prin decizia nr. 632/1997 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, Secția penală reprezintă deja o importantă reparație morală. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți, precum și Ministerul Public - Parchetul de pe lână Tribunalul București. Prin decizia civilă nr. 266/ A din 14 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților și a admis apelurile pârâtului și Ministerului Public, cu consecința schimbării în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că nu mai există temei legal pentru acordarea daunelor morale, întrucât dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 care, fiind publicată anterior soluționării apelului, este aplicabilă în cauză în raport de dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție. În condițiile în care pretențiile deduse judecății au fost întemeiate în drept pe textul declarat neconstituțional, text care nu a fost pus de acord cu dispozițiile Constituției de către Parlament, în termenul prevăzut de art. 147 din Constituție și nici ulterior, până la data soluționării apelurilor, curtea a apreciat că acțiunea formulată de reclamanți nu mai poate fi primită și că o astfel de soluție nu încalcă egalitatea cetățenilor în fața legii și nici Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea europeană a recunoscut statelor libertatea de a aprecia cu privire la acordarea măsurilor reparatorii în asemenea cazuri, iar neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 a fost reținută de Curtea Constituțională pentru că Statul Român avea la data edictării acestei norme alte acte normative în vigoare care reglementau aceleași drepturi, de care inclusiv autorul reclamanților a beneficiat, respectiv decizia nr. 632/1997 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, prin care a fost achitat, soluție de natură a aduce satisfacție morală descendenților acestuia. Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.

Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății și nici de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanți, care au criticat-o ca fiind lipsită de temei legal și dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui motiv, recurenții au arătat că, în mod nelegal, curtea de apel a considerat aplicabilă în cauză decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, în condițiile în care la momentul declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ei se aflau în posesia unei hotărârii prin care li se acordase suma de 30.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat prin condamnarea cu caracter politic a autorului, iar cererea de chemare în judecată fusese promovată înainte de pronunțarea deciziei Curții Constituționale. La momentul introducerii acțiunii, art. 5 alin. (1) lit. a) era în vigoare, așa încât în raport de acest text trebuia să se facă judecata și în apel.

La data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81). Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, astfel că instanța de apel trebuia să acorde o sumă de bani pentru măsurile abuzive la care a fost supus autorul lor, iar nu să respingă acțiunea ca neîntemeiată, pe motiv că nu mai există temei legal pentru acordarea de daune morale. Soluția instanței de apel încalcă și dreptul de acces la justiție garantat de art. 6 din Convenție, dar și art. 5 și 14 din documentul european, ca și Rezoluția nr. 1096/1996 a CE, care trebuie aplicate cu prioritate, conform art. 20 din Constituție.

În virtutea aceluiași text constituțional, trebuie aplicate cu prioritate și Declarația Universală a Drepturilor Omului, Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/18 mai 1994, Rezoluția nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 a Adunării Generale a ONU. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecății.

Criticile formulate de recurenți aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamanți în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Contrar susținerilor recurenților, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. 4 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit pretind prin motivele de recurs, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să le fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum greșit pretind recurenții. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În ceea ce privește Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, acestea nu sunt tratate, ci documente politice cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, scopul lor fiind acela de a duce în conștiința comunității internaționale necesitatea condamnării ferme a comunismului, atât ca doctrină, cât și ca regim politic, precum și de a inspira statele, care au fost sub egida acestui regim totalitar, în atitudinea lor față de victimele unui astfel regim de guvernare.

Același caracter îl au și celelalte documente internaționale la care fac trimitere recurenții, respectiv Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluția 40/ 34 a Adunării Generale a ONU din 29 noiembrie 1985. Or, numai tratatele, iar nu și actele organizațiilor internaționale, cum sunt Consiliul Europei și Organizația Națiunilor Unite, sunt menționate de art. 11 și 20 din Constituție și, ca atare, chiar admițând că rezoluțiile în discuție ar avea caracter normativ, ele fac parte din ordinea juridică internațională, în care subiecte de drept nu sunt și cetățenii, iar nu din ordinea juridică internă, nebucurându-se de aplicabilitate directă. Pe de altă parte, având în vedere că lipsirea de libertate invocată de reclamanți cu privire la autorul lor a avut loc anterior ratificării de către România a Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, respectiv 20 iunie 1994, art. 5 din Convenție nu poate fi aplicat în cauză ratione tempori.

Pentru toate aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții R.S.A.I.A., R.C.I.A. și F.I.S. împotriva deciziei nr. 266/ A din 14 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 07 februarie 2012.