ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 854/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La 26 noiembrie 2009, I.J. a solicitat

instanței - în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice - să oblige pârâtul la plata unei despăgubiri în cuantum de

1.500.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit de soțul său I.M., condamnat

de către Tribunalul Militar București, prin sentința penală nr. 1022 din 2

iunie 1950, la 10 ani închisoare pentru delictul de uneltire contra ordinii

sociale.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că soțul său a fost încarcerat la data de 12

februarie 1949 și deși trebuia să fie eliberat la data de 9 februarie 1959, a

fost reținut, în continuare, în baza Ordinului M.A.I. nr. 10041/1959, executând

încă 48 de luni de detenție, fără să fi fost dată o altă hotărâre

judecătorească.

Investit în primă instanță,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 815 din 2 iunie

2010 a admis în parte acțiunea și în consecință a obligat pârâtul la plata

către reclamantă a sumei de 70.000 euro, echivalent în lei, daune morale.

A respins ca

neîntemeiată cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că, soțul reclamantei a suferit o

condamnare cu caracter politic, în înțelesul art. 1 al Legii nr. 221/2009, ceea

ce îi dă dreptul reclamantei, în calitate de soție supraviețuitoare, la

despăgubiri conform art. 5 din același act normativ, pentru prejudiciul moral

produs autorului acesteia.

Apelurile declarate

de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București, au fost admise de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care,

prin decizia nr. 204/ A din 24 februarie 2011, a schimbat în parte sentința și

a respins capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata daunelor

morale, ca nefondat.

A menținut restul

dispozițiilor sentinței.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanta și-a întemeiat

pretențiile, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie

2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere prevederile art. 31 alin. (1)

din Legea nr. 47/1992 și ale art. 147 din Constituție.

Or, conchide instanța

de apel, caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale decurge și

din principiul înscris în art. 51 din Constituție, conform căruia respectarea

Constituției, a supremației sale și a legilor, este obligatorie. Astfel,

prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai

poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile

publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor și anume de la data publicării

deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României.

În cauză, a declarat

recurs în termen legal reclamanta I.J., care, indicând temeiul prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., susține în esență că acțiunea a fost greșit respinsă

în condițiile în care legea aplicabilă este cea de la data pronunțării unei

soluții în primă instanță.

Tot astfel, se arată,

făcându-se trimiteri ample la practica C.E.D.O., reglementările internaționale

au întâietate față de cele interne.

Instanța trebuia să

aplice, mai susține recurenta, principiul neretroactivității legii civile noi,

conform căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor juridice ce se ivesc

după intrarea ei în vigoare, regula constituindu-se într-un factor de

stabilitate a circuitului civil.

Recursul se privește

ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 147 alin.

(4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor.

Corelativ, art. 11 alin.

(3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor.

Este stabilit astfel,

fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional,

aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituționalității legilor

- a principiului general al neretroactivității legilor.

Altfel spus, deși

încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că

legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării

neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate

retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data

publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până

la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și

aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația

unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula

tempus regit actum.

În acest context, nu

se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului

judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește

efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia

ca neconstituțional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale - și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al

României, la 15 noiembrie 2010.

Or, în speță, decizia

din apel a fost pronunțată la 24 februarie 2011, dată la care - urmare

declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M.

Of. a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această

neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei,

nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea

considera că ultra-activează.

În consecință, la

momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se

pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul

pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea

invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în

cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în

executare.

Problema de drept la

care se face trimitere prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de

lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care

se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel

definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea

prevăzută de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a

fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, Partea I -

a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de

drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat,

acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe

care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene, nu i le legitimează”.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta I.J. împotriva deciziei nr. 204/ A

din 24 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2012.