ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 854/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La 26 noiembrie 2009, I.J. a solicitat instanței - în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice - să oblige pârâtul la plata unei despăgubiri în cuantum de 1.500.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit de soțul său I.M., condamnat de către Tribunalul Militar București, prin sentința penală nr. 1022 din 2 iunie 1950, la 10 ani închisoare pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că soțul său a fost încarcerat la data de 12 februarie 1949 și deși trebuia să fie eliberat la data de 9 februarie 1959, a fost reținut, în continuare, în baza Ordinului M.A.I. nr. 10041/1959, executând încă 48 de luni de detenție, fără să fi fost dată o altă hotărâre judecătorească.

Investit în primă instanță, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 815 din 2 iunie 2010 a admis în parte acțiunea și în consecință a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 70.000 euro, echivalent în lei, daune morale. A respins ca neîntemeiată cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că, soțul reclamantei a suferit o condamnare cu caracter politic, în înțelesul art. 1 al Legii nr. 221/2009, ceea ce îi dă dreptul reclamantei, în calitate de soție supraviețuitoare, la despăgubiri conform art. 5 din același act normativ, pentru prejudiciul moral produs autorului acesteia.

Apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, au fost admise de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care, prin decizia nr. 204/ A din 24 februarie 2011, a schimbat în parte sentința și a respins capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata daunelor morale, ca nefondat. A menținut restul dispozițiilor sentinței. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și ale art. 147 din Constituție. Or, conchide instanța de apel, caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale decurge și din principiul înscris în art. 51 din Constituție, conform căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, este obligatorie. Astfel, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României.

În cauză, a declarat recurs în termen legal reclamanta I.J., care, indicând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține în esență că acțiunea a fost greșit respinsă în condițiile în care legea aplicabilă este cea de la data pronunțării unei soluții în primă instanță. Tot astfel, se arată, făcându-se trimiteri ample la practica C.E.D.O., reglementările internaționale au întâietate față de cele interne. Instanța trebuia să aplice, mai susține recurenta, principiul neretroactivității legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor juridice ce se ivesc după intrarea ei în vigoare, regula constituindu-se într-un factor de stabilitate a circuitului civil. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituționalității legilor - a principiului general al neretroactivității legilor.

Altfel spus, deși încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of. Ca atare, numai până la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.

În acest context, nu se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituțional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale - și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010. Or, în speță, decizia din apel a fost pronunțată la 24 februarie 2011, dată la care - urmare declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei, nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că ultra-activează.

În consecință, la momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare. Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută de art. 330 6 alin. (1) C. proc.

civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, Partea I - a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le legitimează”. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.J. împotriva deciziei nr. 204/ A din 24 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2012.