ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 748/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 748/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Suceava la 28 decembrie 2009, D.A.E. a solicitat, în temeiul Legii

nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., obligarea

pârâtului la plata sumei de 500.000 euro (echivalent în lei), reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării cu

caracter politic a soțului său, D.I. (în prezent decedat), prin sentința nr. 647/1954

a Tribunalului Militar Iași pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii

sociale prevăzută de art. 299 C. pen. din 1936, republicat.

Reclamanta, prin precizarea

de acțiune din 11 februarie 2010, a arătat că daunele morale solicitate prin

acțiunea introductivă de instanță sunt pentru prejudiciul moral suferit de

soțul său.

Tribunalul Suceava, secția

civilă, prin sentința nr. 1054 din 1 iunie 2010 a admis, în parte, acțiunea

având ca obiect pretenții formulată de D.A.E. în contradictoriu cu Statul Român

prin M.F.P. prin D.G.F.P. Suceava și l-a obligat pe pârât să plătească

reclamantei echivalentul în lei la data plății efective al sumei de 300.000

euro, reprezentând despăgubiri civile.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că temeiul legal al cererii îl reprezintă

dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 și că în speță, soțul reclamantei,

în prezent decedat, a fost condamnat, prin sentința penală nr. 647/1954 a

Tribunalului Militar Teritorial Iași, la pedeapsa de 12 ani închisoare

corecțională și 5 ani interdicție corecțională, pentru săvârșirea infracțiunii

de uneltire contra ordinii sociale, fiind grațiat conform Decretului nr. 310/1964.

Potrivit art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 221/2009, condamnarea suferită de soțul reclamantei

reprezintă de drept o condamnare cu caracter politic, fiind inclusă în

enumerarea de la lit. a).

S-a constatat că

reclamanta justifică calitatea procesuală activă, față de prevederile art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009, care indică faptul că acțiunea poate fi formulată

de persoana condamnată sau, după decesul acesteia, de soție, ca în speță și că

o astfel de condamnare, cu caracter politic, dă naștere la despăgubiri morale,

conform aceluiași articol.

Reclamanta a precizat

expres că solicită daune morale pentru suferința soțului său condamnat, astfel

că nu s-a reținut apărarea pârâtului că s-ar fi solicitat respectivele daune

pentru suferințele moștenitorilor persoanei condamnate.

Această dispoziție

legală specială prin care se acordă posibilitatea obținerii de despăgubiri

persoanelor condamnate politic este în acord și cu jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului pentru care dreptul la libertate și la siguranță

este un drept inalienabil ce trebuie să aibă un rol primordial într-o societate

democratică.

Raportând aceste

norme și principii la circumstanțele cauzei s-a constatat că reclamanta are

deschisă în mod indubitabil calea acțiunii în justiție pentru obținerea de

despăgubiri decurgând din condamnarea politică (arbitrară, abuzivă, atentat la

libertate și la siguranță) la care a fost supus soțul său.

Această condamnare

i-a cauzat soțului reclamantei un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în

consecințele dăunătoare neevaluabile în bani rezultate din atingerile și

încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința

inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului,

fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează

relațiile sociale – onoare, reputație – precum și cele care se situează în

domeniul afectiv al vieții umane – relațiile cu familia, prietenii, apropiații,

vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de

victimă.

Lipsirea de libertate

a avut repercusiuni în planul vieții private și profesionale a persoanei

condamnate din motive politice, inclusiv după momentul liberării, fiindu-i

afectate, din cauza condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața familială,

imaginea și chiar sursele de venit.

S-a constatat că

existența prejudiciului moral nu trebuie dovedită (spre deosebire de

prejudiciul material), ci se justifică, fiind vorba de o chestiune de

apreciere, avându-se în vedere drepturile sau interesele nepatrimoniale lezate,

cum ar fi dreptul la libertate, la integritate corporală, la sănătate, la

onoare, la reputație, etc., respectiv suferințele fizice și psihice cauzate de

atingerile aduse acestor valori fundamentale ale persoanei umane - ocrotite, în

prezent, prin Constituție și C.E.D.O.

O cuantificare a

prejudiciului moral sau o „măsurare” a suferințelor îndurate de către soțul

reclamantei nu poate fi realizată prin probe tehnice, exacte, fiind o chestiune

pur subiectivă, care trebuie analizată în concret prin luarea în considerare a

ansamblului împrejurărilor ce țin atât de condamnarea efectivă (natură, durată,

modalitate de executare), cât și de efectele nefaste pe care aceasta le-a

produs atât pe plan familial, cât și profesional (C.E.D.O., 6 noiembrie 1980,

Guzzardi contra Italiei).

În speță, instanța a

reținut durata perioadei executate în regim de detenție foarte mare, de 10 ani,

decesul persoanei condamnate, în 2004, la numai 68 de ani, la care au

contribuit, fără tăgadă, anii petrecuți în detenție, constatând, de asemenea,

că este de notorietate tratamentul inuman la care au fost supuși deținuții

politici, brutalitățile și umilințele suferite, frigul și foamea îndurate.

În acest context,

dând eficiență criteriului unei satisfacții echitabile, instanța a găsit

necesară și totodată suficientă pentru compensarea prejudiciului moral suferit

de către soțul reclamantei acordarea unei despăgubiri cu acest titlu în sumă de

300.000 euro.

La stabilirea acestei

sume s-a avut în vedere și indemnizația de care beneficiază reclamanta, conform

Decretului – Lege nr. 118/1990, nefiind reținută apărarea pârâtului că ar fi

vorba de o îmbogățire fără justă cauză.

Curtea de Apel

Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr.

29 din 22 februarie 2011 a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței

tribunalului, pe care a schimbat-o în totalitate, în sensul că a respins

acțiunea ca nefondată.

Instanța de apel a

reținut că prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementează acordarea daunelor morale,

sunt neconstituționale.

Așa fiind, cum

dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica,

nemaiexistând, deci, temeiul de drept pentru acordarea daunelor morale, s-a

constatat că se impune concluzia că hotărârea primei instanțe, în ceea ce

privește acordarea sumei de 300.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, este

lipsită de fundament juridic.

Potrivit art. 31 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992, republicată, decizia prin care se constată

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o

lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Prin

urmare, instanțele judecătorești sunt ținute a o aplica, fără a avea abilitatea

de a o cenzura.

În situația excepției

de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții

Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice,

în sensul că aceasta nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la

instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități

juridice. Cu alte cuvinte, decizia prin care se constată neconstituționalitatea

dispoziției legale paralizează efectele juridice ale acesteia.

S-a reținut totodată

că aplicarea deciziilor Curții Constituționale proceselor în curs nu constituie

o încălcare a principiului neretroactivității deoarece raporturile juridice

deduse judecății au luat naștere în perioada anterioară publicării acestor

decizii, în temeiul unor dispoziții legale care beneficiau de prezumția de

constituționalitate, prezumție care ulterior a fost înlăturată.

Dacă s-ar aprecia că

deciziile de constatare a neconstituționalității unor norme juridice nu pot

pune în niciun fel în discuție efectele produse anterior, s-ar nega însuși

caracterul obligatoriu și opozabilitatea erga omnes a acestor acte de

jurisdicție constituțională.

Doar într-o astfel de

abordare a problemei de drept se dă eficiență practică deciziilor instanței de

contencios constituțional, obligația de aplicare a actelor jurisdicției

constituționale care profită ex nunc tuturor subiectelor de drept interesate

fiind ridicată la rang de principiu constituțional.

Pe de altă parte,

atunci când Curtea Constituțională va declara neconstituțională o lege înaintea

promulgării ei, efectul acestei decizii, fără îndoială, se va produce pentru

viitor, deoarece trimiterea în acest caz a legii, spre reexaminare,

Parlamentului va fi ulterioară momentului acestei decizii.

Însă nu același este

cazul deciziilor Curții Constituționale prin care se soluționează excepțiile

ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea

legilor și ordonanțelor.

Aceasta pentru că, în

principiu, hotărârile judecătorești produc efecte declarative, ceea ce înseamnă

că ele recunosc cu efect retroactiv drepturi preexistente lor, pe care doar le

constată.

Astfel, în ceea ce

privește deciziile Curții Constituționale pronunțate asupra excepțiilor

ridicate în fața instanțelor judecătorești, ele nu vor putea avea decât un

caracter declarativ, fiind chemate să retroactiveze până în momentul când

dreptul garantat de însăși Constituție s-a născut, interpretare care este în

sensul art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

De altfel, în

legătură cu aceste acte ale Curții Constituționale s-a observat faptul că

dispoziția legală mai sus arătată nu mai prevede că deciziile au putere numai

pentru viitor, astfel că ele vor produce efecte retroactive, din momentul în

care actul neconstituțional a fost emis.

Așa fiind, cum nu mai

există temeiul de drept pentru acordarea daunelor morale în baza dispozițiilor

Legii nr. 221/2009, curtea, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a admis apelul

declarat de pârât și a schimbat în totalitate sentința primei instanțe, în

sensul că a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia,

casarea deciziei și menținerea în totalitate a sentinței pronunțată de

tribunal.

După o scurtă

prezentare a cauzei, reclamanta a criticat decizia instanței de apel pentru

faptul că a fost dată cu aplicarea greșită a legii, ceea ce atrage incidența

motivului prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

A arătat astfel că

motivarea curții de apel, în sensul că aplicarea deciziilor Curții

Constituționale proceselor în curs nu constituie o încălcare a principiului

neretroactivității, este în opinia sa contrară regulilor aplicării în timp a

legii civile de drept substanțial, conform cărora legea civilă guvernează

raporturile juridice născute sub imperiul său (tempus regit actum), principiu

consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 1 C. civ.

A considerat, în

egală măsură, ca discutabilă și argumentarea instanței de apel referitoare la

caracterul declarativ al deciziilor Curții Constituționale, întrucât contravine

dispozițiilor exprese ale art. 145 alin. (1) din Constituție și ale art. 11 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, conform cărora respectivele decizii

sunt obligatorii de la data publicării în M. Of. și au putere numai pentru

viitor.

În aceste condiții,

hotărârea primei instanțe, pronunțată cu 5 luni înaintea adoptării Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 20 octombrie 2010, este conformă legii

în vigoare și trebuie menținută ca atare.

Pe de altă parte,

recurenta a precizat că nici argumentul că a dispărut temeiul juridic al

acțiunii nu poate fi însușit, câtă vreme prin documente internaționale repetate

s-a stabilit despăgubirea persoanelor care au fost condamnate abuziv în timpul

regimului comunist și a invocat în susținere Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006

ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, precum și art. 5 pct. 5 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A subliniat totodată

că jurisprudența C.E.D.O. a reținut în mod constant că în înțelesul art. 1 din

Protocolul 1 al Convenției, referitor la apărarea proprietății, noțiunea de bun

înglobează orice interes al unei persoane de drept privat, care are o valoare

economică, respectiv atât bunurile actuale cât și valorile patrimoniale,

inclusiv creanțele, cu privire la care cel îndreptățit poate avea o speranță

legitimă.

A apreciat că o

altfel de abordare ar însemna o nouă nedreptate în condițiile în care, în timp

ce persoanele condamnate pe nedrept au dreptul la repararea de către stat a

pagubei suferite potrivit art. 504-505 C. proc. civ., victimelor regimului

totalitar condamnate abuziv li se refuză acest drept.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea a stabilirii faptului dacă art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Se reține astfel că

aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizează lipsa temeiului

juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a

devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. (4)

C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul acesteia.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta D.A.E. împotriva Deciziei nr. 29 din

22 februarie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2012.