ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 748/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la 28 decembrie 2009, D.A.E. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro (echivalent în lei), reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării cu caracter politic a soțului său, D.I. (în prezent decedat), prin sentința nr. 647/1954 a Tribunalului Militar Iași pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 299 C. pen. din 1936, republicat. Reclamanta, prin precizarea de acțiune din 11 februarie 2010, a arătat că daunele morale solicitate prin acțiunea introductivă de instanță sunt pentru prejudiciul moral suferit de soțul său.

Tribunalul Suceava, secția civilă, prin sentința nr. 1054 din 1 iunie 2010 a admis, în parte, acțiunea având ca obiect pretenții formulată de D.A.E. în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Suceava și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei echivalentul în lei la data plății efective al sumei de 300.000 euro, reprezentând despăgubiri civile. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că temeiul legal al cererii îl reprezintă dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 și că în speță, soțul reclamantei, în prezent decedat, a fost condamnat, prin sentința penală nr. 647/1954 a Tribunalului Militar Teritorial Iași, la pedeapsa de 12 ani închisoare corecțională și 5 ani interdicție corecțională, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, fiind grațiat conform Decretului nr. 310/1964.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, condamnarea suferită de soțul reclamantei reprezintă de drept o condamnare cu caracter politic, fiind inclusă în enumerarea de la lit. a). S-a constatat că reclamanta justifică calitatea procesuală activă, față de prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care indică faptul că acțiunea poate fi formulată de persoana condamnată sau, după decesul acesteia, de soție, ca în speță și că o astfel de condamnare, cu caracter politic, dă naștere la despăgubiri morale, conform aceluiași articol. Reclamanta a precizat expres că solicită daune morale pentru suferința soțului său condamnat, astfel că nu s-a reținut apărarea pârâtului că s-ar fi solicitat respectivele daune pentru suferințele moștenitorilor persoanei condamnate.

Această dispoziție legală specială prin care se acordă posibilitatea obținerii de despăgubiri persoanelor condamnate politic este în acord și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pentru care dreptul la libertate și la siguranță este un drept inalienabil ce trebuie să aibă un rol primordial într-o societate democratică. Raportând aceste norme și principii la circumstanțele cauzei s-a constatat că reclamanta are deschisă în mod indubitabil calea acțiunii în justiție pentru obținerea de despăgubiri decurgând din condamnarea politică (arbitrară, abuzivă, atentat la libertate și la siguranță) la care a fost supus soțul său.

Această condamnare i-a cauzat soțului reclamantei un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale – onoare, reputație – precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane – relațiile cu familia, prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă. Lipsirea de libertate a avut repercusiuni în planul vieții private și profesionale a persoanei condamnate din motive politice, inclusiv după momentul liberării, fiindu-i afectate, din cauza condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.

S-a constatat că existența prejudiciului moral nu trebuie dovedită (spre deosebire de prejudiciul material), ci se justifică, fiind vorba de o chestiune de apreciere, avându-se în vedere drepturile sau interesele nepatrimoniale lezate, cum ar fi dreptul la libertate, la integritate corporală, la sănătate, la onoare, la reputație, etc., respectiv suferințele fizice și psihice cauzate de atingerile aduse acestor valori fundamentale ale persoanei umane - ocrotite, în prezent, prin Constituție și C.E.D.O.

O cuantificare a prejudiciului moral sau o „măsurare” a suferințelor îndurate de către soțul reclamantei nu poate fi realizată prin probe tehnice, exacte, fiind o chestiune pur subiectivă, care trebuie analizată în concret prin luarea în considerare a ansamblului împrejurărilor ce țin atât de condamnarea efectivă (natură, durată, modalitate de executare), cât și de efectele nefaste pe care aceasta le-a produs atât pe plan familial, cât și profesional (C.E.D.O., 6 noiembrie 1980, Guzzardi contra Italiei). În speță, instanța a reținut durata perioadei executate în regim de detenție foarte mare, de 10 ani, decesul persoanei condamnate, în 2004, la numai 68 de ani, la care au contribuit, fără tăgadă, anii petrecuți în detenție, constatând, de asemenea, că este de notorietate tratamentul inuman la care au fost supuși deținuții politici, brutalitățile și umilințele suferite, frigul și foamea îndurate.

În acest context, dând eficiență criteriului unei satisfacții echitabile, instanța a găsit necesară și totodată suficientă pentru compensarea prejudiciului moral suferit de către soțul reclamantei acordarea unei despăgubiri cu acest titlu în sumă de 300.000 euro. La stabilirea acestei sume s-a avut în vedere și indemnizația de care beneficiază reclamanta, conform Decretului – Lege nr. 118/1990, nefiind reținută apărarea pârâtului că ar fi vorba de o îmbogățire fără justă cauză. Curtea de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 29 din 22 februarie 2011 a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în totalitate, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.

Instanța de apel a reținut că prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementează acordarea daunelor morale, sunt neconstituționale. Așa fiind, cum dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, nemaiexistând, deci, temeiul de drept pentru acordarea daunelor morale, s-a constatat că se impune concluzia că hotărârea primei instanțe, în ceea ce privește acordarea sumei de 300.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, este lipsită de fundament juridic. Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.

Prin urmare, instanțele judecătorești sunt ținute a o aplica, fără a avea abilitatea de a o cenzura. În situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice, în sensul că aceasta nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice. Cu alte cuvinte, decizia prin care se constată neconstituționalitatea dispoziției legale paralizează efectele juridice ale acesteia. S-a reținut totodată că aplicarea deciziilor Curții Constituționale proceselor în curs nu constituie o încălcare a principiului neretroactivității deoarece raporturile juridice deduse judecății au luat naștere în perioada anterioară publicării acestor decizii, în temeiul unor dispoziții legale care beneficiau de prezumția de constituționalitate, prezumție care ulterior a fost înlăturată.

Dacă s-ar aprecia că deciziile de constatare a neconstituționalității unor norme juridice nu pot pune în niciun fel în discuție efectele produse anterior, s-ar nega însuși caracterul obligatoriu și opozabilitatea erga omnes a acestor acte de jurisdicție constituțională. Doar într-o astfel de abordare a problemei de drept se dă eficiență practică deciziilor instanței de contencios constituțional, obligația de aplicare a actelor jurisdicției constituționale care profită ex nunc tuturor subiectelor de drept interesate fiind ridicată la rang de principiu constituțional. Pe de altă parte, atunci când Curtea Constituțională va declara neconstituțională o lege înaintea promulgării ei, efectul acestei decizii, fără îndoială, se va produce pentru viitor, deoarece trimiterea în acest caz a legii, spre reexaminare, Parlamentului va fi ulterioară momentului acestei decizii.

Însă nu același este cazul deciziilor Curții Constituționale prin care se soluționează excepțiile ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și ordonanțelor. Aceasta pentru că, în principiu, hotărârile judecătorești produc efecte declarative, ceea ce înseamnă că ele recunosc cu efect retroactiv drepturi preexistente lor, pe care doar le constată. Astfel, în ceea ce privește deciziile Curții Constituționale pronunțate asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești, ele nu vor putea avea decât un caracter declarativ, fiind chemate să retroactiveze până în momentul când dreptul garantat de însăși Constituție s-a născut, interpretare care este în sensul art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

De altfel, în legătură cu aceste acte ale Curții Constituționale s-a observat faptul că dispoziția legală mai sus arătată nu mai prevede că deciziile au putere numai pentru viitor, astfel că ele vor produce efecte retroactive, din momentul în care actul neconstituțional a fost emis. Așa fiind, cum nu mai există temeiul de drept pentru acordarea daunelor morale în baza dispozițiilor Legii nr. 221/2009, curtea, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a admis apelul declarat de pârât și a schimbat în totalitate sentința primei instanțe, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei și menținerea în totalitate a sentinței pronunțată de tribunal.

După o scurtă prezentare a cauzei, reclamanta a criticat decizia instanței de apel pentru faptul că a fost dată cu aplicarea greșită a legii, ceea ce atrage incidența motivului prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. A arătat astfel că motivarea curții de apel, în sensul că aplicarea deciziilor Curții Constituționale proceselor în curs nu constituie o încălcare a principiului neretroactivității, este în opinia sa contrară regulilor aplicării în timp a legii civile de drept substanțial, conform cărora legea civilă guvernează raporturile juridice născute sub imperiul său (tempus regit actum), principiu consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 1 C. civ.

A considerat, în egală măsură, ca discutabilă și argumentarea instanței de apel referitoare la caracterul declarativ al deciziilor Curții Constituționale, întrucât contravine dispozițiilor exprese ale art. 145 alin. (1) din Constituție și ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, conform cărora respectivele decizii sunt obligatorii de la data publicării în M. Of. și au putere numai pentru viitor. În aceste condiții, hotărârea primei instanțe, pronunțată cu 5 luni înaintea adoptării Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 20 octombrie 2010, este conformă legii în vigoare și trebuie menținută ca atare.

Pe de altă parte, recurenta a precizat că nici argumentul că a dispărut temeiul juridic al acțiunii nu poate fi însușit, câtă vreme prin documente internaționale repetate s-a stabilit despăgubirea persoanelor care au fost condamnate abuziv în timpul regimului comunist și a invocat în susținere Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, precum și art. 5 pct. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A subliniat totodată că jurisprudența C.E.D.O. a reținut în mod constant că în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, referitor la apărarea proprietății, noțiunea de bun înglobează orice interes al unei persoane de drept privat, care are o valoare economică, respectiv atât bunurile actuale cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele, cu privire la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă.

A apreciat că o altfel de abordare ar însemna o nouă nedreptate în condițiile în care, în timp ce persoanele condamnate pe nedrept au dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite potrivit art. 504-505 C. proc. civ., victimelor regimului totalitar condamnate abuziv li se refuză acest drept. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Problema de drept care se pune în speță este aceea a stabilirii faptului dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Se reține astfel că aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizează lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.A.E. împotriva Deciziei nr. 29 din 22 februarie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2012.