ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2966/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2966/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17

februarie 2010, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

reclamanta P.A. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța să dispună,

în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009,

obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de despăgubiri

morale, cu cheltuieli de judecată.

În motivare a arătat

că soțul său, P.B., în baza sentinței penale nr. 56 pronunțată la data de 26

ianuarie 1952 de Tribunalul Militar București, secția a II-a, a fost condamnat

la cinci ani închisoare corecțională, doi ani interdicție corecțională și 2000

RON cheltuieli de judecată pentru crima de uneltire contra ordinii sociale

conform art. 209 p. III C. pen. comb. cu art. 1 C. pen., art. 304 și 463 C.J.M.

La data de 19 octombrie 1955 a fost grațiat de restul pedepsei și pus în

libertate, astfel că a executat patru ani, cinci luni și 7 zile.

Prin Sentința civilă

nr. 1529 din 23 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București a fost

respinsă cererea reclamantei, ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această

soluție, tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 1.358/2010 pronunțată de

Curtea Constituțională, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările

ulterioare, au fost declarate neconstituționale.

Față de deciziile

Curții Constituționale care sunt general obligatorii și produc efecte de la

data publicării în M. Of., tribunalul a reținut că, nemaiexistând cadrul legal

în limitele căruia reclamanta a înțeles să-și organizeze apărarea, dispărând temeiul

de drept menționat, existând reglementări paralele și anume, Decretul-lege nr.

118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, la care, însă, reclamanta a apelat anterior

prezentului demers procesual, și având în vedere și aspectele deduse din

jurisprudența instanței europene, a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Prin Decizia civilă

nr. 430 A din 26 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

s-a admis apelul declarat de reclamantă și a fost schimbată în parte sentința

de fond în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtului la plata a 40.000

euro cu titlu de daune morale.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a arătat, invocând jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, că aplicarea Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții

Constituționale ar fi de natură să ducă la încălcarea pactelor și tratatelor

privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Curtea de apel a

considerat că respingerea acțiunii formulate de reclamantă pe considerentul că

a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituționalității sale

pe parcursul soluționării cauzei, ar veni în contradicție cu principiul

egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție,

conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi

diferit, cât și principiului nediscriminării, consacrat de art. 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care interzice discriminarea în

legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează, prin

raportare la principiul egalității armelor, consacrat de art. 6 alin. (1) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care a fost explicitat în

jurisprudența instanței de contencios a drepturilor fundamentale ale omului în

sensul că: intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul

de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu, putând

fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar

substanței acestui drept.

Reclamanta se află în

situația de a avea o hotărâre de admitere pronunțată de prima instanță într-un

litigiu declanșat anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv

pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii

instanței.

Recurentul-pârât

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București au declarat recurs împotriva

deciziei pronunțate de instanța de apel, invocând lipsa de temei legal a

cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin

Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, susținând că

instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr.

47/1992, art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă

în cauză Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale.

În subsidiar,

recurenții au criticat decizia instanței de apel sub aspectul întinderii

daunelor morale acordate reclamantei, susținând că o aplicare corectă a

criteriilor de evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică

decât cea stabilită de instanța de apel.

Recursurile declarate

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public

- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sunt fondate, în raport de

criticile comune referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a

daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, problema de

drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Așa cum susțin și

recurenții, această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța

de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1.358/2010,

publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza

procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011,

stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii sus-menționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe

aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie

2011, în sensul că Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale produce

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1.358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea

ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui

"bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut

instanța de apel, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1.358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat

dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu

se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1.358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de asemenea greșit a

reținut instanța de apel.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

"discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale

și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmează a se constata că, în mod

nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor

morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a

instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării

definitive a litigiului.

Criticile formulate

de recurenți pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cât privește

criticile subsidiare formulate de aceiași recurenți pe aspectul cuantumului

daunelor morale, acestea au devenit inutil de analizat în condițiile în care

s-a reținut că nu mai există temei legal pentru acordarea în cauză a daunelor

morale.

În concluzie,

raportat la criticile privind inexistența temeiului juridic al cererii de

acordare de daune morale, recursurile declarate de pârât și de Ministerul

Public vor fi admise, conform art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304

pct. 9 C. proc. civ., iar hotărârile pronunțate vor fi casate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei

civile nr. 430 A din 26 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Casează decizia

atacată și Sentința civilă nr. 1529 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă și rejudecând, respinge acțiunea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 mai 2012.

Procesat

de GGC - NN