ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3549/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată, la data de 24 iunie 2009, pe rolul Tribunalului Hunedoara,

reclamanta C.C., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al condamnării

suferite de soțul său, C.M., la 6 ani închisoare pentru infracțiunea de uneltire

contra ordinii sociale, prin Sentința penală nr. 196/1958 a Tribunalului

Militar Timișoara și obligarea pârâtului la suma de 250.000 euro cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prin Sentința civilă

nr. 167/2010, Tribunalul Hunedoara a admis acțiunea, a constatat caracterul

politic al condamnării soțului reclamantei și a obligat pe pârât să plătească

reclamantei suma de 50.000 euro sau echivalentul în RON, la data plății

efective, cu titlul de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral cauzat prin

condamnarea politică suferită de defunctul său soț, C.M., decedat la 12

februarie 1996.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că soțul reclamantei a suferit o

condamnare pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut și

pedepsit de art. 209 pct. 2 lit. e) C. pen. anterior, fiind condamnat conform

Sentinței nr. 196/1958 a Tribunalului Militar Timișoara, la pedeapsa de 6 ani

închisoare corecțională și 5 ani interdicție corecțională.

Hotărârea a rămas

definitivă, prin respingerea recursului, conform Deciziei nr. 1060/1958 a

Tribunalului al Regiunii a II Cluj, iar pedeapsa a fost executată conform

mandatului de executare, începând cu 30 aprilie 1958 și până la 4 octombrie

1962, când acesta a fost eliberat prin grațiere, din Penitenciarul Gherla.

Instanța de fond a

apreciat că, față de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 221/2009, fapta pentru

care a fost condamnat soțul reclamantei este considerată de drept ca având

caracter politic, iar prin art. 5 al aceluiași act normativ este recunoscut

dreptul reclamantei, ca soție supraviețuitoare, de a solicita despăgubiri

morale pentru prejudiciul moral suferit de defunctul său soț, prin condamnarea

politică.

La stabilirea

cuantumului daunelor morale tribunalul a avut în vedere durata condamnării,

regimul drastic de detenție, circumstanțele personale ale celui condamnat,

toate acestea aducând un prejudiciu moral nu numai în ce privește lezarea unor

drepturi primordiale, precum dreptul la liberate și siguranță, dar și în ce

privește reputația și prestigiul său.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanta și pârâtul.

Curtea de Apel Alba

Iulia, secția civilă, prin Decizia nr. 20 din 28 ianuarie 2011, a respins

apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului și a schimbat în parte sentința

tribunalului, în sensul că a respins cererea reclamantei de acordare a

despăgubirilor morale. Restul dispozițiilor din sentință au fost menținute.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 20

octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,

respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării daunelor morale în

baza actului normativ arătat, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010,

a declarat neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. 62/2010, act

normativ ce stabilea cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.

Având în vedere că

Deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie 2010

pronunțate de Curtea Constituțională au fost publicate în M. Of. la 15

noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu

a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, instanța de apel a

constatat că aceste prevederi legale și-au încetat efectele juridice, ceea ce

înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca

normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii, respectiv

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea de apel a apreciat că

se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului, cu consecința

schimbării sentinței și respingerii cererii de acordare a despăgubirilor

morale.

Împotriva deciziei

instanței de apel a declarat recurs reclamanta, invocând dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, recurenta reclamantă susține că în mod greșit instanța de apel a

respins acțiunea pe motiv că la data soluționării apelului nu mai exista temei

juridic al acțiunii ca urmare a deciziilor Curții Constituționale, întrucât la

data formulării acțiunii și a pronunțării hotărârii primei instanțe

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 erau în vigoare.

Susține că, dând eficiență deciziilor Curții Constituționale, instanța de apel

a încălcat principiul constituțional al neretroactivității legii civile.

La data de 27

decembrie 2011, recurenta reclamantă a decedat, fiind introdusă în cauză în

calitate de recurentă reclamanta, fiica acesteia, O.M., ca efect al

transmisiunii legale de calitate procesuală activă.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele care urmează:

În adoptarea soluției

de respingere a cererii reclamanților întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a dat eficiență Deciziilor

nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea

Constituțională, prin care s-a constatat neconstituționalitatea normei ce

reprezintă temeiul juridic al pretențiilor reclamantei.

S-a considerat că

aceste decizii sunt aplicabile în cauză, în sensul încetării efectelor juridice

ale normei a cărei neconstituționalitate a fost constatată, împlinit fiind

termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, care

curge de la data publicării deciziilor Curții Constituționale.

Criticile recurentei

reclamante vizează ignorarea, de către instanța de apel, a regulilor ce

guvernează aplicarea legii în timp, susținându-se că trebuie aplicat art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, deoarece era în vigoare la data

formulării cererii.

Problema de drept a

efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale

aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, într-un recurs în interesul legii.

Această decizie a

fost publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, ca atare nu poate fi ignorată în

cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în

virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora

dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii

sunt obligatorii pentru instanțe.

Înalta Curte,

secțiile unite, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, a statuat că

"urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr.

1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.".

În motivarea deciziei

date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ

intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele

Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene

creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale

trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în

curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma

regulilor de aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire

(facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de

creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se

verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție

de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma

verificărilor jurisdicționale realizate de instanță - sunt sub incidența

efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare.

Ca atare, la momentul

la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate,

norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând,

în absența unei dispoziții legale exprese.

De asemenea, prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu

se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și

constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a arătat instanța supremă.

Totodată, s-a

constatat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale proceselor în

curs, până la data pronunțării unei hotărâri definitive a instanței de

judecată, nu este încălcat nici art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Reclamanții din

aceste procese nu dețin un "bun" în sensul Convenției, nici măcar o

speranță legitimă, astfel cum această noțiune a fost conturată în jurisprudența

Curții Europene, deoarece, până la momentul adoptării deciziilor Curții

Constituționale, nu se conturase o jurisprudență clară și constantă a

instanțelor naționale, cerință obligatorie pentru existența unei valori

patrimoniale ce are o bază suficientă în dreptul intern, astfel cum s-a conchis

în Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți.

Dată fiind decizia în

interesul legii, nu se poate proceda la reevaluarea chestiunii efectelor

deciziilor Curții Constituționale asupra litigiului de față, inițiat anterior

datei de 21 octombrie 2010.

Atare reapreciere nu

este posibilă nici în raport de regulile de aplicare a legii de drept

substanțial în timp, și nici prin prisma Convenției Europene a Drepturilor și

Libertăților Fundamentale, în condițiile în care decizia în interesul legii a

analizat în ce măsură aplicarea deciziilor Curții Constituționale într-un

proces nefinalizat printr-o hotărâre definitivă contravine prevederilor

Convenției (inclusiv art. 14, chiar dacă nu s-au redat anterior considerentele

relevante pe acest aspect din Decizia nr. 12/2011).

Dacă s-ar admite

contrariul, ar însemna acceptarea posibilității de a se ajunge la o concluzie

diferită, ceea ce ar echivala cu încălcarea deciziei pronunțate în baza art.

329 C. proc. civ., consecință ce nu poate fi acceptată, date fiind efectele

obligatorii ale deciziei pentru instanțele de judecată.

Față de cele expuse,

se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență

deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data publicării lor în M. Of.

-15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă.

În consecință,

recursul declarat de reclamantă urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta C.C. (decedată) și continuat de moștenitoarea

O.M. împotriva Deciziei nr. 20 din 28 ianuarie 2011 a Curții de Apel Alba

Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 18 mai 2012.

Procesat de GGC - AA