ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3549/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată, la data de 24 iunie 2009, pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamanta C.C., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al condamnării suferite de soțul său, C.M., la 6 ani închisoare pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, prin Sentința penală nr. 196/1958 a Tribunalului Militar Timișoara și obligarea pârâtului la suma de 250.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prin Sentința civilă nr. 167/2010, Tribunalul Hunedoara a admis acțiunea, a constatat caracterul politic al condamnării soțului reclamantei și a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 50.000 euro sau echivalentul în RON, la data plății efective, cu titlul de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea politică suferită de defunctul său soț, C.M., decedat la 12 februarie 1996. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că soțul reclamantei a suferit o condamnare pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut și pedepsit de art. 209 pct. 2 lit. e) C. pen. anterior, fiind condamnat conform Sentinței nr. 196/1958 a Tribunalului Militar Timișoara, la pedeapsa de 6 ani închisoare corecțională și 5 ani interdicție corecțională.

Hotărârea a rămas definitivă, prin respingerea recursului, conform Deciziei nr. 1060/1958 a Tribunalului al Regiunii a II Cluj, iar pedeapsa a fost executată conform mandatului de executare, începând cu 30 aprilie 1958 și până la 4 octombrie 1962, când acesta a fost eliberat prin grațiere, din Penitenciarul Gherla. Instanța de fond a apreciat că, față de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 221/2009, fapta pentru care a fost condamnat soțul reclamantei este considerată de drept ca având caracter politic, iar prin art. 5 al aceluiași act normativ este recunoscut dreptul reclamantei, ca soție supraviețuitoare, de a solicita despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit de defunctul său soț, prin condamnarea politică.

La stabilirea cuantumului daunelor morale tribunalul a avut în vedere durata condamnării, regimul drastic de detenție, circumstanțele personale ale celui condamnat, toate acestea aducând un prejudiciu moral nu numai în ce privește lezarea unor drepturi primordiale, precum dreptul la liberate și siguranță, dar și în ce privește reputația și prestigiul său. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta și pârâtul. Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, prin Decizia nr. 20 din 28 ianuarie 2011, a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului și a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul că a respins cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor morale. Restul dispozițiilor din sentință au fost menținute.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării daunelor morale în baza actului normativ arătat, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. 62/2010, act normativ ce stabilea cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate. Având în vedere că Deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională au fost publicate în M. Of.

la 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, instanța de apel a constatat că aceste prevederi legale și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea de apel a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului, cu consecința schimbării sentinței și respingerii cererii de acordare a despăgubirilor morale.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, recurenta reclamantă susține că în mod greșit instanța de apel a respins acțiunea pe motiv că la data soluționării apelului nu mai exista temei juridic al acțiunii ca urmare a deciziilor Curții Constituționale, întrucât la data formulării acțiunii și a pronunțării hotărârii primei instanțe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 erau în vigoare. Susține că, dând eficiență deciziilor Curții Constituționale, instanța de apel a încălcat principiul constituțional al neretroactivității legii civile. La data de 27 decembrie 2011, recurenta reclamantă a decedat, fiind introdusă în cauză în calitate de recurentă reclamanta, fiica acesteia, O.M., ca efect al transmisiunii legale de calitate procesuală activă.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează: În adoptarea soluției de respingere a cererii reclamanților întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a dat eficiență Deciziilor nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională, prin care s-a constatat neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor reclamantei. S-a considerat că aceste decizii sunt aplicabile în cauză, în sensul încetării efectelor juridice ale normei a cărei neconstituționalitate a fost constatată, împlinit fiind termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, care curge de la data publicării deciziilor Curții Constituționale.

Criticile recurentei reclamante vizează ignorarea, de către instanța de apel, a regulilor ce guvernează aplicarea legii în timp, susținându-se că trebuie aplicat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, deoarece era în vigoare la data formulării cererii. Problema de drept a efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii. Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Înalta Curte, secțiile unite, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, a statuat că "urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.". În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță - sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare. Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.

De asemenea, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a arătat instanța supremă. Totodată, s-a constatat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale proceselor în curs, până la data pronunțării unei hotărâri definitive a instanței de judecată, nu este încălcat nici art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Reclamanții din aceste procese nu dețin un "bun" în sensul Convenției, nici măcar o speranță legitimă, astfel cum această noțiune a fost conturată în jurisprudența Curții Europene, deoarece, până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, nu se conturase o jurisprudență clară și constantă a instanțelor naționale, cerință obligatorie pentru existența unei valori patrimoniale ce are o bază suficientă în dreptul intern, astfel cum s-a conchis în Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți.

Dată fiind decizia în interesul legii, nu se poate proceda la reevaluarea chestiunii efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra litigiului de față, inițiat anterior datei de 21 octombrie 2010. Atare reapreciere nu este posibilă nici în raport de regulile de aplicare a legii de drept substanțial în timp, și nici prin prisma Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, în condițiile în care decizia în interesul legii a analizat în ce măsură aplicarea deciziilor Curții Constituționale într-un proces nefinalizat printr-o hotărâre definitivă contravine prevederilor Convenției (inclusiv art. 14, chiar dacă nu s-au redat anterior considerentele relevante pe acest aspect din Decizia nr. 12/2011).

Dacă s-ar admite contrariul, ar însemna acceptarea posibilității de a se ajunge la o concluzie diferită, ceea ce ar echivala cu încălcarea deciziei pronunțate în baza art. 329 C. proc. civ., consecință ce nu poate fi acceptată, date fiind efectele obligatorii ale deciziei pentru instanțele de judecată. Față de cele expuse, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. -15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă. În consecință, recursul declarat de reclamantă urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.C. (decedată) și continuat de moștenitoarea O.M. împotriva Deciziei nr. 20 din 28 ianuarie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2012. Procesat de GGC - AA