ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 859/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 859/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 769 din 21

septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, a fost admisă în

parte acțiunea formulată de reclamanta F.L. împotriva pârâtului S.R.,

reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Cluj și în consecință, s-a constatat

caracterul de drept al condamnării politice a defunctului I.V., decedat în 12

iunie 1999, condamnat prin sentința penală nr. 840 din 3 decembrie 1953

pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial Oradea, la 7 ani închisoare

corecțională, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art.

209 partea a IV-a C. pen.; s-a constatat caracterul de drept al măsurii

administrativ politice a stabilirii domiciliului forțat al defunctului pe o

perioadă de 24 luni conform Deciziei nr. 15988 din 1 septembrie 1960 emisă de M.A.I.

și a fost obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 4000 euro cu titlu de

daune morale și 400 lei (onorariu avocațial) cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut că, prin sentința penală nr. 840 din 03 decembrie 1953,

pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial Oradea, în dosarul nr. 871/1953,

rămasă definitivă prin Decizia nr. 548 din 20 aprilie 1954 pronunțată de

Tribunalul Militar, antecesorul reclamantei a fost condamnat, la 7 ani

închisoare corecțională și 2 ani, interdicție corecțională și 200 lei amendă

corecțională, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale temeiul art.

209, partea a IV-a C. pen. și art. 304, 463, C.J.M., reținându-se în sarcina acestuia că a adăpostit în anul 1950, timp de 6 săptămâni într-o groapă săpată în

grajdul său pe fugarii Ș.L. și Ș.G. alimentându-i totodată cu carne, grâu și

tutun, deși avea cunoștință că sunt fugari și urmăriți de autoritățile statului

pentru activitatea lor legionară.

Potrivit adresei nr. 13084 din 03

octombrie 1960 eliberată de formațiunea 0957 Ostrov către D.G.M. – S.E.O.,

defunctul a început executarea pedepsei în data 06 octombrie 1953 și a fost

eliberat în 03 octombrie 1960, executând aproximativ 7 ani.

Având în vedere faptul că

antecesorul reclamantei a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 209 C. pen., tribunalul a constatat că aceasta este de drept

o condamnare politică, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) lit. a)

din Legea nr. 221/2009.

Totodată, potrivit deciziei nr. 15988

din 01 septembrie 1960 emisă de M.A.I. în baza H.C.M. nr. 337/1954, defunctului

i s-a fixat domiciliul obligatoriu pe timp de 24 de luni în comuna Viișoara,

raionul Slobozia, regiunea București, începând cu 03 octombrie 1960.

Așadar, sunt incidente dispozițiile art.

3 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a constatat caracterul de drept al măsurii

administrative politice a stabilirii domiciliului forțat al defunctului pe

perioada arătată.

Tribunalul a reținut că art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 stabilește criteriile orientative

referitoare la cuantificarea daunelor, respectiv durata pedepsei, perioada de

timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic,

psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul

Decretului - Lege nr. 118/1990 și a O.U.G. nr. 214/1999.

Traumele morale ale

fiecărui condamnat politic au fost generate, pe de o parte, de regimul de

detenție inuman, iar pe de altă parte, de urmările acestei condamnări după

executarea pedepsei, având consecințe atât în plan familial, material și

social.

În ceea ce privește

regimul de detenție, este de notorietate faptul că dizidenților politici nu li

s-au respectat minimele drepturi privind viața, sănătatea și integritatea

corporală, fiind subalimentați, supuși unor munci supraomenești, ținuți în

condiții de mizerie, agresați fizic și verbal.

Li s-au confiscat

bunurile, respectiv, fân, paie, porci, oi și porumb acestea fiind transportate

de către martorul G.M., la cererea sfatului popular.

Din cauza neajunsurilor

materiale, una din fiicele defunctului a decedat, întrucât s-a împuns în deget

și era necesară deplasarea la medic, care însă nu s-a putut realiza.

După perioada de

detenție, defunctul s-a întors bolnav „stătea strâns adunat și se căia că nu

mai poate”.

Având în vedere cele ce

preced, tribunalul a considerat că onoarea și demnitatea acestei persoane au

fost lezate fără putință de tăgadă, producându-i-se de asemenea și suferință

fizică, ca urmare a condițiilor de detenție.

Pentru toate aceste considerente,

tribunalul a acordat reclamantei suma de 4000 Euro, cu titlu de daune morale și

a admis în parte pretențiile formulate, raportat la limitările aduse de O.U.G. nr.

62/2010 Legii nr. 221/2009. De asemenea, tribunalul a ținut cont și de

drepturile acordate antecesorului reclamantei în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei sentințe au

formulat apel reclamanta și pârâtul.

Prin decizia civilă nr. 97/ A din 16

februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte

sentința tribunalului în sensul că a înlăturat dispoziția de obligare a

pârâtului la plata daunelor morale în sumă de 4000 Euro în favoarea

reclamantei, menținând celelalte dispoziții ale sentinței și a respins apelul

reclamantei.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea

de apel a reținut următoarele considerente:

Legea nr. 221/2009 a fost modificată

prin O.U.G. nr. 62/2010 plafonând cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciu moral

până la 10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnarea și 5.000 euro

pentru soțul/soția, descendenții de gradul I și 2500 euro pentru descendenții

de gradul II.

Prin decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 1 pct. 1

și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, reținându-se de Curtea Constituțională că

această ordonanță creează premisele unei discriminări între persoane, care deși

se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic

diferit, ceea ce contravine art. 16 alin. (1) din Constituție. De asemenea, s-a

statuat că O.U.G. nr. 62/2001, încalcă și principiul neretroactivității

consacrat de art. 15 alin. (2), întrucât se aplică și situațiilor în care există

o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță și care, deși

nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată

în vigoare la data pronunțării acesteia.

În 21 octombrie 2010, prin decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a fost admisă excepția de neconstituționalitate

a art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, care stabilea posibilitatea acordării

despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

În esență, Curtea Constituțională a

arătat că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele

persecutate din motive politice în perioada comunistă existau două norme

juridice, art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990 și art. 5 din Legea nr. 221/2009

cu aceeași finalitate, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate,

existând o legiferare paralelă. Invocându-se art. 14 din Legea nr. 24/2000

(privind normele de tehnică legislativă) care stabilește principiul „unicității

reglementării în materie”, precum și de faptul că în materia reparațiilor

trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională, care să

nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite, s-a constatat că art. 5 lit.

a) din Legea nr. 221/2009, contravine dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (5) din

legea fundamentală.

Aceste decizii au fost publicate (M.

Of. nr. 761/15.11.2010) și după cum rezultă din art. 147 Constituție

„dispozițiile din legi și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau

Guvernul, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Dispozițiile Curții Constituționale

prin care s-a constat neconstituționalitatea unor dispoziții sau acte normative

sunt obligatorii și definitive, supuse unui regim legal, care le declară

universal valabile cu efecte „erga omnes”, după cum rezultă din dispozițiile art.

31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Prin urmare, aceste decizii sunt

obligatorii pentru instanță și părți și în această cauză deoarece sunt

opozabile tuturor. Termenul de 45 zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi

putut adopta alte dispoziții legale, în prezenta materie, compatibile cu

Constituția este depășit, situație în care dispozițiile legale declarate

neconstituționale, art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, au rămas fără efecte

juridice.

Așadar, în lipsa intervenției

Parlamentului în vederea adoptării unor noi dispoziții legale compatibile cu

Constituția, potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,

acțiunile întemeiate pe art. 5 lit. a) Legea nr. 221/2009 au fost lipsite de

fundament legal.

Prin deciziile constituționale

invocate, Curtea Constituțională nu a abrogat și nu a modificat dispozițiile

legale supuse controlului, ci a împiedicat producerea efectelor juridice de

către dispozițiile declarate neconstituționale.

În considerentele deciziei Curții

Constituționale, s-a analizat dacă persoanele care aveau înregistrate acțiuni

ar putea susține că aveau „o speranță legitimă” la bun, cum a fost consacrată

de jurisprudența C.E.D.O. Curtea Constituțională a considerat că reclamanții nu

avea speranțe legitime în obținerea compensațiilor, deoarece dispoziția

referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată ca urmare a unui

mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al exercitării controlului de constituționalitate”,

cauza S. vs. Bulgaria.

Fiind dezlegat și acest aspect de

către Curtea Constituțională, instanțele ordinare nu mai au căderea să

interpreteze „speranța legitimă”, în alt sens, dezlegările date de Curtea

Constituțională fiind obligatorii.

Chiar dacă decizia nr. 1358/2010 a

fost publicată în 15 noiembrie 2010, acesta se aplică și proceselor în curs,

întrucât efectele juridice ale unei decizii pronunțate de Curtea Constituțională

nu pot fi asimilate efectele unei legi noi care modifică sau abrogă o

dispoziție legală.

S-a considerat a fi nefondată

critica pârâtului potrivit căreia acesta nu se află în culpă procesuală și nu

trebuie obligat la cheltuieli de judecată deoarece prin întâmpinare poziția

procesuală a acestuia a fost în sensul respingerii acțiunii. Apoi prin sentința

pronunțată, instanța de fond a constatat caracterul politic al condamnării

defunctului I.V. care în sine reprezintă o reparație morală, curtea menținând

aceste dispoziții ale sentinței.

Respingerea petitului privind

daunele morale nu se datorează faptului că reclamanta ar fi investit instanța

cu o acțiune nefondată, ci datorită constatării neconstituționalității

dispozițiilor legale mai sus arătate, care nu-i pot fi imputabile acesteia.

Culpa în acest caz îi aparține pârâtului S.R., care a edictat unui act normativ

(ulterior declarat neconstituțional și a generat un val de procese care au

implicat si cheltuieli judiciare importante pentru persoanele vizate de

aplicarea Legii nr. 221/2009.

Prin urmare, curtea a constatat că

în mod legal, cu respectarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., a fost

obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia

curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă

și de pârât.

I. În recursul

formulat, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

reclamanta a susținut, în esență, că

instanța de apel trebuia să analizeze calea de atac

exercitată de reclamantă în raport de norma în vigoare la data formulării

acțiunii. Decizia Curții Constituționale prin care s-a declarat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu putea

fi aplicată, deoarece se încalcă principiul neretroactivității legii.

Aplicarea deciziei Curții

Constituționale generează un tratament juridic diferențiat în privința unor

persoane aflate în aceeași situație, ceea ce încalcă principiul constituțional

al egalității în fața legii, art. 14 din C.E.D.O. și Protocolul nr. 12 la

această Convenție.

Recurenta

mai susține că prin aplicarea deciziei de neconstituționalitate de încalcă și

prevederile art. 6 par. 1 din

C.E.D.O., referitoare la procesul echitabil, deoarece se împiedică

accesul la justiție și se înlătură egalitatea armelor celor două părți în

proces.

II.

Pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Cluj a

criticat decizia instanței de apel sub aspectul constatării caracterului

politic al condamnării și stabilirii domiciliului forțat al autorului reclamantei,

susținând că nu există interes în această solicitare întrucât acesta este

prevăzut de lege.

Totodată,

pârâtul susține că, urmare respingerii pretențiilor reclamantei, se impune

respingerea solicitării de acordare a cheltuielilor de judecată.

Analizând decizia civilă recurată

din perspectiva criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și a deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, prezenta instanță constată că recursul declarat de

reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Contrar susținerilor recurentei –

reclamante, curtea de apel a soluționat corect problema de drept care se pune

în speță, respectiv aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamanți în baza lor și

dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în

condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Cu privire la efectele Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a

pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011), stabilindu-se că, urmare a acestei

decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul

legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of.,

așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune

păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului

menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data

publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării (M.

Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există, însă, un drept

definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă

vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că

prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui

drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar

însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce

este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte

normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește,

arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale

europene nu i le legitimează.

De asemenea, nu se poate reține nici

că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar

fi încălcat art. 14 din Convenție, cum greșit pretinde recurenta.

Principiul nediscriminării cunoaște

limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de

discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese

soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții

Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în

pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

În același timp, nu poate fi vorba

despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1

din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai

largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui

drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe

rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere

sau orice altă situație”.

Este vorba așadar de garantarea

dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților

recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.

Față de toate aceste considerente,

reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu

aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate.

Referitor la recursul pârâtului S.R.,

prin M.F.P., acesta este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele

considerente:

Având în vedere că antecesorul

reclamantei a fost condamnat pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 C. pen.,

aceasta este o condamnare politică, recunoscută de legiuitor prin dispozițiile

art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că reclamanta nu

justifică interes în solicitarea privind constatarea caracterului politic al

condamnării autorului său.

În ce privește critica privind

greșita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, se constată că

aceasta este fondată, în condițiile în care, prin efectul admiterii apelului

pârâtului, acțiunea reclamantei a fost respinsă și sub aspectul acordării

daunelor morale.

Temeiul obligării la plata

cheltuielilor de judecată îl constituie, așa cum rezultă din dispozițiile art. 274

alin. (1) C. proc. civ., culpa procesuală, care constă în împrejurarea că

partea căzută în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile

de judecată părții care a câștigat procesul.

În cauză, prin decizia recurată, a

fost respins apelul reclamantei, a fost admis apelul pârâtului și respinsă

acțiunea introductivă de instanță, finalmente „partea căzută în pretenții” în

accepțiunea textului legal anterior citat fiind reclamanta.

Este adevărat că la data promovării

acțiunii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, însă

la data publicării în M. Of. a deciziei prin care acest text legal a fost

declarat neconstituțional, cauza nu era soluționată în mod definitiv, iar

soluția adoptată ca efect al acestei decizii lipsește de fundament juridic

măsura dispusă de instanță privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor

de judecată, care nu-și mai găsește rațiunea, în condițiile în care cererea de

chemare în judecată a fost respinsă în totalitate.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge, ca nefondat, recursul reclamantei, va admite recursul pârâtului S.R.,

prin M.F.P., împotriva aceleiași decizii, va modifica în parte decizia recurată

în sensul că va admite apelul declarat de pârât, va

schimba

în tot sentința primei instanțe, în sensul că va respinge, ca lipsită de

interes, acțiunea în ce privește constatarea caracterului politic al

condamnării defunctului I.V. prin sentința penală nr. 840/1953 și a măsurii

administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu forțat pentru 24 luni,

conform deciziei 15988 din 1 septembrie 1960 emisă de M.A.I. privind aceeași

persoană., înlăturând din sentință obligarea pârâtului la plata cheltuielilor

de judecată

în sensul exonerării acestuia de la plata cheltuielilor de

judecată către reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta

F.L.

împotriva deciziei

nr. 97/ A din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă

și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Admite

recursul

declarat de

pârâtul

S.R., reprezentat de M.F.P.,

prin D.G.F.P. Cluj împotriva aceleiași decizii.

Modifică în parte

decizia recurată.

Admite apelul declarat

de pârât împotriva sentinței civile nr. 769 21 septembrie 2009 a Tribunalului

Cluj, secția civilă.

Schimbă în tot sentința,

în sensul că respinge, ca lipsită de interes, acțiunea în ce privește

constatarea caracterului politic al condamnării defunctului I.V. prin sentința

penală nr. 840/1953 și a măsurii administrative a stabilirii domiciliului

obligatoriu forțat pentru 24 luni, conform deciziei 15988 din 1 septembrie 1960

emisă de M.A.I. privind aceeași persoană.

Înlătură din sentință

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 10 februarie 2012.