ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 859/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 769 din 21 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta F.L. împotriva pârâtului S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Cluj și în consecință, s-a constatat caracterul de drept al condamnării politice a defunctului I.V., decedat în 12 iunie 1999, condamnat prin sentința penală nr. 840 din 3 decembrie 1953 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial Oradea, la 7 ani închisoare corecțională, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 partea a IV-a C. pen.; s-a constatat caracterul de drept al măsurii administrativ politice a stabilirii domiciliului forțat al defunctului pe o perioadă de 24 luni conform Deciziei nr. 15988 din 1 septembrie 1960 emisă de M.A.I.

și a fost obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 4000 euro cu titlu de daune morale și 400 lei (onorariu avocațial) cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, prin sentința penală nr. 840 din 03 decembrie 1953, pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial Oradea, în dosarul nr. 871/1953, rămasă definitivă prin Decizia nr. 548 din 20 aprilie 1954 pronunțată de Tribunalul Militar, antecesorul reclamantei a fost condamnat, la 7 ani închisoare corecțională și 2 ani, interdicție corecțională și 200 lei amendă corecțională, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale temeiul art. 209, partea a IV-a C. pen. și art. 304, 463, C.J.M., reținându-se în sarcina acestuia că a adăpostit în anul 1950, timp de 6 săptămâni într-o groapă săpată în grajdul său pe fugarii Ș.L.

și Ș.G. alimentându-i totodată cu carne, grâu și tutun, deși avea cunoștință că sunt fugari și urmăriți de autoritățile statului pentru activitatea lor legionară. Potrivit adresei nr. 13084 din 03 octombrie 1960 eliberată de formațiunea 0957 Ostrov către D.G.M. – S.E.O., defunctul a început executarea pedepsei în data 06 octombrie 1953 și a fost eliberat în 03 octombrie 1960, executând aproximativ 7 ani. Având în vedere faptul că antecesorul reclamantei a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 C. pen., tribunalul a constatat că aceasta este de drept o condamnare politică, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, potrivit deciziei nr. 15988 din 01 septembrie 1960 emisă de M.A.I.

în baza H.C.M. nr. 337/1954, defunctului i s-a fixat domiciliul obligatoriu pe timp de 24 de luni în comuna Viișoara, raionul Slobozia, regiunea București, începând cu 03 octombrie 1960. Așadar, sunt incidente dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a constatat caracterul de drept al măsurii administrative politice a stabilirii domiciliului forțat al defunctului pe perioada arătată. Tribunalul a reținut că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 stabilește criteriile orientative referitoare la cuantificarea daunelor, respectiv durata pedepsei, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 și a O.U.G.

nr. 214/1999. Traumele morale ale fiecărui condamnat politic au fost generate, pe de o parte, de regimul de detenție inuman, iar pe de altă parte, de urmările acestei condamnări după executarea pedepsei, având consecințe atât în plan familial, material și social. În ceea ce privește regimul de detenție, este de notorietate faptul că dizidenților politici nu li s-au respectat minimele drepturi privind viața, sănătatea și integritatea corporală, fiind subalimentați, supuși unor munci supraomenești, ținuți în condiții de mizerie, agresați fizic și verbal. Li s-au confiscat bunurile, respectiv, fân, paie, porci, oi și porumb acestea fiind transportate de către martorul G.M., la cererea sfatului popular.

Din cauza neajunsurilor materiale, una din fiicele defunctului a decedat, întrucât s-a împuns în deget și era necesară deplasarea la medic, care însă nu s-a putut realiza. După perioada de detenție, defunctul s-a întors bolnav „stătea strâns adunat și se căia că nu mai poate”. Având în vedere cele ce preced, tribunalul a considerat că onoarea și demnitatea acestei persoane au fost lezate fără putință de tăgadă, producându-i-se de asemenea și suferință fizică, ca urmare a condițiilor de detenție. Pentru toate aceste considerente, tribunalul a acordat reclamantei suma de 4000 Euro, cu titlu de daune morale și a admis în parte pretențiile formulate, raportat la limitările aduse de O.U.G. nr. 62/2010 Legii nr. 221/2009.

De asemenea, tribunalul a ținut cont și de drepturile acordate antecesorului reclamantei în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta și pârâtul. Prin decizia civilă nr. 97/ A din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința tribunalului în sensul că a înlăturat dispoziția de obligare a pârâtului la plata daunelor morale în sumă de 4000 Euro în favoarea reclamantei, menținând celelalte dispoziții ale sentinței și a respins apelul reclamantei. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut următoarele considerente: Legea nr. 221/2009 a fost modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010 plafonând cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciu moral până la 10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnarea și 5.000 euro pentru soțul/soția, descendenții de gradul I și 2500 euro pentru descendenții de gradul II. Prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, reținându-se de Curtea Constituțională că această ordonanță creează premisele unei discriminări între persoane, care deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine art. 16 alin. (1) din Constituție. De asemenea, s-a statuat că O.U.G.

nr. 62/2001, încalcă și principiul neretroactivității consacrat de art. 15 alin. (2), întrucât se aplică și situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță și care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia. În 21 octombrie 2010, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, care stabilea posibilitatea acordării despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. În esență, Curtea Constituțională a arătat că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă existau două norme juridice, art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990 și art. 5 din Legea nr. 221/2009 cu aceeași finalitate, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate, existând o legiferare paralelă.

Invocându-se art. 14 din Legea nr. 24/2000 (privind normele de tehnică legislativă) care stabilește principiul „unicității reglementării în materie”, precum și de faptul că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională, care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite, s-a constatat că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, contravine dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (5) din legea fundamentală. Aceste decizii au fost publicate (M. Of. nr. 761/15.11.2010) și după cum rezultă din art. 147 Constituție „dispozițiile din legi și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Dispozițiile Curții Constituționale prin care s-a constat neconstituționalitatea unor dispoziții sau acte normative sunt obligatorii și definitive, supuse unui regim legal, care le declară universal valabile cu efecte „erga omnes”, după cum rezultă din dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Prin urmare, aceste decizii sunt obligatorii pentru instanță și părți și în această cauză deoarece sunt opozabile tuturor. Termenul de 45 zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziții legale, în prezenta materie, compatibile cu Constituția este depășit, situație în care dispozițiile legale declarate neconstituționale, art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, au rămas fără efecte juridice.

Așadar, în lipsa intervenției Parlamentului în vederea adoptării unor noi dispoziții legale compatibile cu Constituția, potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, acțiunile întemeiate pe art. 5 lit. a) Legea nr. 221/2009 au fost lipsite de fundament legal. Prin deciziile constituționale invocate, Curtea Constituțională nu a abrogat și nu a modificat dispozițiile legale supuse controlului, ci a împiedicat producerea efectelor juridice de către dispozițiile declarate neconstituționale. În considerentele deciziei Curții Constituționale, s-a analizat dacă persoanele care aveau înregistrate acțiuni ar putea susține că aveau „o speranță legitimă” la bun, cum a fost consacrată de jurisprudența C.E.D.O.

Curtea Constituțională a considerat că reclamanții nu avea speranțe legitime în obținerea compensațiilor, deoarece dispoziția referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al exercitării controlului de constituționalitate”, cauza S. vs. Bulgaria. Fiind dezlegat și acest aspect de către Curtea Constituțională, instanțele ordinare nu mai au căderea să interpreteze „speranța legitimă”, în alt sens, dezlegările date de Curtea Constituțională fiind obligatorii. Chiar dacă decizia nr. 1358/2010 a fost publicată în 15 noiembrie 2010, acesta se aplică și proceselor în curs, întrucât efectele juridice ale unei decizii pronunțate de Curtea Constituțională nu pot fi asimilate efectele unei legi noi care modifică sau abrogă o dispoziție legală.

S-a considerat a fi nefondată critica pârâtului potrivit căreia acesta nu se află în culpă procesuală și nu trebuie obligat la cheltuieli de judecată deoarece prin întâmpinare poziția procesuală a acestuia a fost în sensul respingerii acțiunii. Apoi prin sentința pronunțată, instanța de fond a constatat caracterul politic al condamnării defunctului I.V. care în sine reprezintă o reparație morală, curtea menținând aceste dispoziții ale sentinței. Respingerea petitului privind daunele morale nu se datorează faptului că reclamanta ar fi investit instanța cu o acțiune nefondată, ci datorită constatării neconstituționalității dispozițiilor legale mai sus arătate, care nu-i pot fi imputabile acesteia.

Culpa în acest caz îi aparține pârâtului S.R., care a edictat unui act normativ (ulterior declarat neconstituțional și a generat un val de procese care au implicat si cheltuieli judiciare importante pentru persoanele vizate de aplicarea Legii nr. 221/2009. Prin urmare, curtea a constatat că în mod legal, cu respectarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă și de pârât. I. În recursul formulat, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a susținut, în esență, că instanța de apel trebuia să analizeze calea de atac exercitată de reclamantă în raport de norma în vigoare la data formulării acțiunii.

Decizia Curții Constituționale prin care s-a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu putea fi aplicată, deoarece se încalcă principiul neretroactivității legii. Aplicarea deciziei Curții Constituționale generează un tratament juridic diferențiat în privința unor persoane aflate în aceeași situație, ceea ce încalcă principiul constituțional al egalității în fața legii, art. 14 din C.E.D.O. și Protocolul nr. 12 la această Convenție. Recurenta mai susține că prin aplicarea deciziei de neconstituționalitate de încalcă și prevederile art. 6 par. 1 din C.E.D.O., referitoare la procesul echitabil, deoarece se împiedică accesul la justiție și se înlătură egalitatea armelor celor două părți în proces.

II. Pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Cluj a criticat decizia instanței de apel sub aspectul constatării caracterului politic al condamnării și stabilirii domiciliului forțat al autorului reclamantei, susținând că nu există interes în această solicitare întrucât acesta este prevăzut de lege. Totodată, pârâtul susține că, urmare respingerii pretențiilor reclamantei, se impune respingerea solicitării de acordare a cheltuielilor de judecată. Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și a deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prezenta instanță constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente: Contrar susținerilor recurentei – reclamante, curtea de apel a soluționat corect problema de drept care se pune în speță, respectiv aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamanți în baza lor și dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, (M. Of.

nr. 761/15.11.2010). Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011), stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există, însă, un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție, cum greșit pretinde recurenta. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

În același timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”. Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor. Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate.

Referitor la recursul pârâtului S.R., prin M.F.P., acesta este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente: Având în vedere că antecesorul reclamantei a fost condamnat pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 C. pen., aceasta este o condamnare politică, recunoscută de legiuitor prin dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că reclamanta nu justifică interes în solicitarea privind constatarea caracterului politic al condamnării autorului său. În ce privește critica privind greșita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, se constată că aceasta este fondată, în condițiile în care, prin efectul admiterii apelului pârâtului, acțiunea reclamantei a fost respinsă și sub aspectul acordării daunelor morale.

Temeiul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie, așa cum rezultă din dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., culpa procesuală, care constă în împrejurarea că partea căzută în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată părții care a câștigat procesul. În cauză, prin decizia recurată, a fost respins apelul reclamantei, a fost admis apelul pârâtului și respinsă acțiunea introductivă de instanță, finalmente „partea căzută în pretenții” în accepțiunea textului legal anterior citat fiind reclamanta. Este adevărat că la data promovării acțiunii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, însă la data publicării în M. Of.

a deciziei prin care acest text legal a fost declarat neconstituțional, cauza nu era soluționată în mod definitiv, iar soluția adoptată ca efect al acestei decizii lipsește de fundament juridic măsura dispusă de instanță privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, care nu-și mai găsește rațiunea, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă în totalitate. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei, va admite recursul pârâtului S.R., prin M.F.P., împotriva aceleiași decizii, va modifica în parte decizia recurată în sensul că va admite apelul declarat de pârât, va schimba în tot sentința primei instanțe, în sensul că va respinge, ca lipsită de interes, acțiunea în ce privește constatarea caracterului politic al condamnării defunctului I.V.

prin sentința penală nr. 840/1953 și a măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu forțat pentru 24 luni, conform deciziei 15988 din 1 septembrie 1960 emisă de M.A.I. privind aceeași persoană., înlăturând din sentință obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în sensul exonerării acestuia de la plata cheltuielilor de judecată către reclamant. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.L. împotriva deciziei nr. 97/ A din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Admite recursul declarat de pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P.

Cluj împotriva aceleiași decizii. Modifică în parte decizia recurată. Admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 769 21 septembrie 2009 a Tribunalului Cluj, secția civilă. Schimbă în tot sentința, în sensul că respinge, ca lipsită de interes, acțiunea în ce privește constatarea caracterului politic al condamnării defunctului I.V. prin sentința penală nr. 840/1953 și a măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu forțat pentru 24 luni, conform deciziei 15988 din 1 septembrie 1960 emisă de M.A.I. privind aceeași persoană. Înlătură din sentință obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2012.