ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 629/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 629/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

755 din 21 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj, s-a admis în parte acțiunea

civilă formulată de reclamantul M.D.R. în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P.

și în consecință, s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei

de 1.500 euro cu titlu de daune morale, respingându-se restul pretențiilor

reclamantului M.D.R. împotriva acestui pârât și, în totalitate, cererea

formulată în contradictoriu cu D.G.F.P.J. Cluj.

Totodată, s-a respins

acțiunea civilă formulată de reclamantul M.D.A., împotriva pârâtului S.R., prin

M.F.P., pentru daune morale.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că prin sentința penală nr. 1597/1949 a Tribunalului

Militar Cluj, M.I.D. a fost condamnat, la pedeapsa de un an și 6 luni

închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale,

prevăzute și pedepsite de art. 209 C. pen., sentință rămasă definitivă prin

decizia nr. 851/1950 a Curții Militare de Casare și Justiție. Pedeapsa a fost

executată începând cu data de 16 iulie 1950.

Prin sentința penală nr.

516/1954 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea, M.I.D. a fost condamnat, la

pedeapsa de 5 ani închisoare corecțională, pentru săvârșirea delictului de

uneltire contra ordinii sociale, prevăzut și pedepsit de art. 209 pct. II lit. d),

e) și f) C. pen. Prin decizia nr. 2154/1954 a Tribunalului Militar pentru

Unitățile M.A.I. București, s-a admis recursul, s-a casat sentința penală nr. 516/1954

și judecând în fond, s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 2 ani

și 11 luni închisoare corecțională, pedeapsa fiind executată începând cu data

de 2 august 1952.

S-a constatat

caracterul politic de drept al condamnărilor suferite de către defunctul M.I.D.,

raportat la prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009.

În temeiul art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, prima instanță a apreciat că numai

reclamantul M.D.R. este îndreptățit la despăgubiri, ca unic moștenitor al

soției supraviețuitoare, în timp ce M.D.A. este străin de moștenirea tatălui

său, ca urmare a renunțării la succesiune.

Pentru cuantificarea

prejudiciului moral suferit prin condamnarea lui M.I.D., s-a ținut cont de consecințele

negative suferite în plan fizic și psihic, de importanța valorilor lezate, de

măsura în care au fost lezate aceste valori, de intensitatea cu care au fost

percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația

familială, profesională și socială.

În privința bunurilor

confiscate, prima instanță a reținut că nu s-a făcut dovada că măsura

confiscării a avut loc efectiv.

Prin decizia civilă nr.

156 din 23 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de

muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a fost admis apelul

declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., împotriva sentinței menționate, pe care

a schimbat-o în parte, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate

de către reclamantul M.D.R.; au fost respinse, ca nefondate, apelurile

declarate de reclamanții M.D.R. și M.D.A., împotriva aceleași sentințe, menținându-se

celelalte dispoziții ale acesteia.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a confirmat aprecierea primei instanțe privind lipsa

calității procesuale a reclamantului M.D.A. de a solicita despăgubiri morale în

considerarea tatălui său, în condițiile în care a renunțat expres prin

declarație autentică la moștenirea de pe urma acestuia.

S-a constatat că, Legea

nr. 221/2009 fiind o lege specială, ce se completează cu dispozițiile Codului

civil, inclusiv cele ale art. 696, renunțarea expresă la moștenire, prin act

autentic, are ca principal efect faptul că renunțătorul este socotit că nu a

fost niciodată moștenitor, vocația lui succesorală fiind retroactiv desființată.

În ceea ce privește

apelurile reclamantului M.D.R. și pârâtului S.R. prin M.F.P., s-a făcut

aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin

care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, pe temeiul cărora acțiunea reclamantului M.D.R. a fost

întemeiată în drept.

În această situație,

chiar dacă dispozițiile art. I pct. 1 și ale art. II din O.U.G. nr. 62/2010,

care instituiau plafoane maxime de acordare a despăgubirilor pentru

prejudiciile morale, au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții

Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, în prezent nu mai există

temeiul juridic al acțiunii reclamantului, raportul juridic de obligație dintre

stat și reclamant încetând la expirarea termenului de 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

conform art. 147 alin. (1) din Constituție.

La data intrării în

vigoare a Legii nr. 221/2009, reclamantul M.D.R. nu avea un „bun” în sensul

jurisprudenței C.E.D.O., generate de aplicarea art. 1 din Protocolul adițional nr.

1 la Convenție, pe care să îl prezerve sau să îl confirme prin declanșarea

procesului, el având doar posibilitatea de a-l dobândi prin hotărârea

judecătorească ce ar putea fi executată cel mai devreme după rămânerea ei

definitivă în apel.

În ceea ce privește

bunurile pretins confiscate, instanța de apel a reținut că, din extrasul de pe

sentința nr. 1597/1949 a Tribunalului Militar Cluj, reiese că pe lângă

închisoarea corecțională de un an și 6 luni și 3 ani interdicție corecțională,

lui M.I.D. i s-a mai aplicat o amendă corecțională de 2000 lei și s-a dispus

confiscarea, fără să se arate ce anume bunuri au fost confiscate, în afară de

un pistol, iar cheltuielile de judecată în sumă de 1.000 lei au fost date în

urmărire.

De asemenea, din

extrasul de pe sentința nr. 516/1954 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea,

rezultă că M.I.D., pe lângă 5 ani închisoare corecțională (reduși la 2 ani și

11 luni prin decizia nr. 2154/1954), a mai fost obligat la plata cheltuielilor

de judecată în favoarea statului, în sumă de 200 lei, acestea fiind date în

urmărire.

Dintre bunurile

confiscate de la M.I.D. există certitudinea că i s-a confiscat un pistol, însă

acesta, atât atunci, cât și în prezent, putea fi deținut numai cu respectarea

dispozițiilor referitoare la regimul armelor și munițiilor.

Amenda corecțională

în sumă de 2000 lei a fost achitată cu chitanța nr. 39 din 7 iulie 1959 la Secția Financiară Năsăud, însă ea nu se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009.

Susținerea că de la M.I.D.

s-ar fi confiscat o cantitate de 350 g bijuterii din aur nu a fost dovedită;

totodată există O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor prețioase,

aliajelor acestora și pietrelor prețioase în România, în baza căreia se putea

solicita restituirea lor.

Dreptul la un proces

echitabil a fost respectat de către prima instanță în conformitate cu

dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., a conchis instanța de apel.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții M.D.R. și M.D.A.,

criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- soluționarea cauzei

trebuia să aibă loc în conformitate cu legea în vigoare la momentul

înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv Legea nr. 221/2009, în

aplicarea dispozițiilor Constituției României și ale C.E.D.O.;

- în mod greșit, a

fost infirmată calitatea procesuală a reclamantului M.D.A., în condițiile în

care Legea nr. 221/2009 nu o condiționează de calitatea de moștenitor, pentru a

avea relevanță renunțarea la succesiunea lui M.I.D., ci de aceea de „descendenți,

până la gradul al doilea, inclusiv, calitate întrunită în persoana

reclamantului;

- instanța de apel,

ca și prima instanță, nu și-au îndeplinit obligația de a cerceta cauza sub

toate aspectele, nu s-a pronunțat asupra cererilor de probe formulate de către reclamanți

și nu a insistat la C.N.S.A.S. pentru depunerea în întregime a dosarelor de

condamnare politică a antecesorului reclamanților, în care există

procesele-verbale de confiscare a averii și a altor bunuri materiale, încălcându-se,

astfel, dreptul reclamanților la un proces echitabil;

- întrucât Legea nr. 22l/2009

prevede retrocedarea confiscărilor, în totalitate, în natură sau prin

echivalent, reclamanții sunt îndreptățiți și la plata daunelor pentru amenzile

penale plătite de antecesorul lor prin procesele de condamnare politică, cheltuielile

judiciare, plus amenzile corecționale, care, în mod greșit, nu au fost luate în

considerare de către instanță.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

În ceea ce privește

calitatea procesuală a reclamantului M.D.A., se reține că prima instanță,

învestită fiind cu soluționarea cererilor în pretenții formulate de către cei

doi reclamanți, în temeiul Legii nr. 221/2009, a acordat daune morale

reclamantului M.D.R., în contradictoriu cu pârâtul S.R., respingând cererea

celui de-al doilea reclamant, considerând că nu justifică legitimarea

procesuală activă.

Instanța de apel,

admițând apelul pârâtului, a respins în fond, în totalitate, cererea

reclamantului M.D.R., menținând dispoziția din sentință privind respingerea

cererii celuilalt reclamant.

S-a considerat,

așadar, cu putere de lucru judecat, că reclamantul M.D.R. are calitate

procesuală în ceea ce privește cererea de acordare de despăgubiri pentru

prejudiciul suferit de antecesorul M.I.D. prin condamnările la pedeapsa

închisorii executate, în perioada 1950 – 1955, cererea fiind respinsă în fond.

Potrivit art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009, este îndreptățită la despăgubiri persoana ce a fost

supusă unei măsuri abuzive cu caracter politic, precum și, „după decesul

acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea

inclusiv…”.

Astfel cum, în mod

corect, a interpretat prima instanță, enumerarea din normă implică o alternativă

în privința persoanelor îndreptățite la despăgubiri în considerarea celui supus

măsurilor abuzive, după decesul acestuia, în sensul că persoanele din categorii

diferite, dintre cele expres reglementate, se exclud reciproc.

Rațiunea acestei

opțiuni a legiuitorului, afirmată prin folosirea conjuncției „sau”, este

justificată prin faptul că reparația este acordată în considerarea

antecesorului, nu a celorlalte persoane îndreptățite după decesul acestuia.

Ca atare, reparația unică

nu poate fi recunoscută de mai multe ori, chiar dacă este solicitată în cadrul

aceluiași proces, însă de persoane din categorii diferite.

Această ipoteză este

întrunită în cauză, în condițiile în care reclamantul M.D.A. este descendent

gradul I, iar M.D.R. este descendent gradul II, ambii față de antecesorul M.I.D.,

drept urmare, legitimarea procesuală activă în cererea în pretenții nu poate fi

recunoscută concomitent amândurora.

Aprecierea

instanțelor de fond din cauză în sensul că reclamantul M.D.R. este cel care are

calitate procesuală, în detrimentul celuilalt reclamant, nu poate fi cenzurată de

către această instanță de control judiciar, în caz contrar, fiind încălcată

puterea de lucru judecat a dispoziției pe acest aspect.

În atare situație,

este lipsită de finalitate cercetarea eventualei calități procesuale a

reclamantului M.D.A., cât timp o eventuală recunoaștere a acestei calități ar

însemna, implicit, infirmarea legitimării primului reclamant, consecință

inacceptabilă, avându-se în vedere efectele puterii lucrului judecat în ceea ce

îl privește pe reclamantul M.D.R.

Față de cele expuse,

urmează a fi înlăturate criticile referitoare la calitatea procesuală a acestui

reclamant.

În ceea ce privește

efectele în timp ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

instanța de apel a procedat corect dând eficiență acestei decizii, apreciind că

pretențiile reclamantului M.D.R. nu au temei juridic, ca urmare a

constatării

neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Aspectul procesual

relativ la efectele deciziei menționate a Curții Constituționale asupra

procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost clarificat

prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii.

Această decizie a

fost p

ublicată

(M. Of. nr. 789/7.11.2011), ca atare nu poate fi ignorată în cauză,

producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea

dispozițiilor

art.

329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de

drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru

instanțe.

Prin decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

În motivarea deciziei

date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ

intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele C.E.D.O.

și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, cele două

decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea

asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma

regulilor de aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de

constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009, cum sunt

drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia

trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii

dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza

numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță

,

sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții

Constituționale, de imediată și generală aplicare.

Ca atare, la momentul

la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate,

norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând

(nefiind vorba despre o situație juridică voluntară), în absența unei

dispoziții legale exprese.

De asemenea,

prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea

juridică internă

,

a conchis instanța supremă.

Dată fiind decizia în

interesul legii, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat corect

dând eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data

publicării lor în M.

Of. 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă.

În aceste condiții, urmează

a fi respins motivul de recurs cu acest obiect.

În ceea ce privește despăgubirile

pretinse pentru prejudiciul material pretins cauzat antecesorului M.I.D., se

constată că, în mod corect, pretențiile cu acest obiect au fost respinse ca

neîntemeiate.

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009, persoanele prevăzute de lege sunt îndreptățite la

„acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor

confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative,

dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri

prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor

imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.

Potrivit normei citate, reparația se

acordă în considerarea bunurilor confiscate odată cu aplicarea sau ca efect al

respectivelor măsuri apreciate drept abuzive de către legiuitor.

În cazul condamnării cu caracter

politic, este prevăzută condiția ca bunurile să fi fost confiscate „prin

hotărâre de condamnare”, ceea ce înseamnă că legiuitorul vizează exclusiv

bunurile supuse măsurii dispuse prin hotărârea penală, fie că au fost sau nu

individualizate în cuprinsul acesteia.

Astfel, dacă s-a dispus generic

confiscarea averii, se consideră că măsura a vizat toate bunurile din

patrimoniul de la acel moment al persoanei condamnate, însă, dacă măsura a

vizat bunuri cu caracter individual, reparația se cuvine doar pentru bunurile

expres menționate în hotărâre.

După cum, în mod corect, au reținut

ambele instanțe de fond în cauză, măsura confiscării aplicată antecesorului a

vizat un singur bun, menționat expres în sentința nr. 1597/1949 a Tribunalului

Militar Cluj, bun în legătură cu care nu s-au formulat critici în recursul de

față.

Ca atare, sunt nefondate susținerile

din recurs în sensul că antecesorului i s-ar fi confiscat și alte bunuri,

respectiv bijuteriile din aur, atât timp cât acestea nu sunt menționate în

vreuna dintre hotărârile de condamnare ce îl vizează pe M.I.D. și nici nu s-a

probat de către reclamant că ar fi avut loc o preluare a unui asemenea bun.

În ceea ce privește susținerea că

instanța de apel ar fi încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil prin

nesolicitarea dosarelor de condamnare politică a antecesorului, în întregime, în

care există procesele-verbale de confiscare a averii și a altor bunuri

materiale, Înalta Curte apreciază că reclamantul își invocă, în acest fel,

propria culpă procesuală în cauză.

Astfel, o asemenea solicitare a fost formulată

prin cererea de apel, însă nu a fost reiterată la termenul de propunere a

probelor, respectiv la termenul din 16 februarie 2011, când reclamantul a

solicitat doar administrarea probei testimoniale, cerere respinsă de către

instanță cu motivarea că a fost formulată pentru dovedirea suferințelor

antecesorului (fără ca aceste aspecte să fi fost criticate prin cererea de

recurs).

Pe de altă parte, reclamantul avea

posibilitatea procurării prin demersuri proprii a înscrisurilor pretins

doveditoare ale pretențiilor sale, în condițiile în care, potrivit art. 1 alin.

(1) și (8) din O.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și

deconspirarea Securității, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 293/2008, rudele

până la gradul al patrulea ale persoanei îndreptățite au drept de acces la dosarul

întocmit acesteia de către Securitate, inclusiv prin eliberarea de copii de pe

actele dosarului și de pe alte înscrisuri.

În consecință, susținând obligația

instanței de solicitare, chiar și din oficiu, a dosarului întocmit de către

fosta Securitate, cu toate că, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ.,

părțile au obligația să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului,

precum și să-și probeze pretențiile și apărările, iar această obligație era

posibilă, dat fiind accesul liber la dosarul de Securitate, recurentul –

reclamant se prevalează de propria neîndeplinire a obligațiilor procesuale

pentru a pretinde neîndeplinirea rolului activ de către instanță.

Or, această poziție procesuală nu

poate fi acceptată, potrivit principiului, ce operează și în procesul civil, potrivit

căruia este inadmisibilă invocarea propriei culpe.

Se reține, totodată,

că prin motivele de recurs s-a susținut că se cuvin despăgubiri și pentru

amenzile penale plătite de antecesor prin procesele de condamnare politică,

cheltuielile judiciare, plus amenzile corecționale, care, în mod greșit, nu ar

fi fost luate în considerare de către instanță.

Este cert că, prin Legea nr. 221/2009,

s-a intenționat repararea prejudiciilor cauzate prin condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, inclusiv prin confiscarea aplicată odată cu

asemenea măsuri sau ca efect al acestora.

Pentru acordarea unei astfel de

reparații, însă, legiuitorul are deplină alegere a mijloacelor și a condițiilor

dezdăunării, cu singura condiție de a asigura o reglementare clară, precisă și

neechivocă, exigență impusă de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind

normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Or, legiuitorul a prevăzut explicit că

despăgubirile pentru prejudiciul material vizează doar echivalentul bunurilor preluate

prin confiscare, ceea ce exclude eventualele cheltuieli ori amenzi, de orice

natură, suportate de către persoana supusă măsurilor cu caracter politic, chiar

dacă au legătură cu respectivele măsuri.

Drept urmare, în mod corect, instanța

de apel a apreciat că sumele de bani cu acest titlu, pretinse de către

reclamantul M.D.R., nu intră în categoria de prejudiciu material pe care legiuitorul

a înțeles să îl repare prin Legea nr. 221/2009.

Față de considerentele expuse, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge, ca atare, în

aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții M.D.R. și M.D.A. împotriva deciziei

civile nr. 156/A/2011 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 03 februarie 2012.