ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 629/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 755 din 21 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul M.D.R. în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P. și în consecință, s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 1.500 euro cu titlu de daune morale, respingându-se restul pretențiilor reclamantului M.D.R. împotriva acestui pârât și, în totalitate, cererea formulată în contradictoriu cu D.G.F.P.J. Cluj. Totodată, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul M.D.A., împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P., pentru daune morale. În motivarea sentinței, s-a reținut că prin sentința penală nr. 1597/1949 a Tribunalului Militar Cluj, M.I.D.

a fost condamnat, la pedeapsa de un an și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzute și pedepsite de art. 209 C. pen., sentință rămasă definitivă prin decizia nr. 851/1950 a Curții Militare de Casare și Justiție. Pedeapsa a fost executată începând cu data de 16 iulie 1950. Prin sentința penală nr. 516/1954 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea, M.I.D. a fost condamnat, la pedeapsa de 5 ani închisoare corecțională, pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut și pedepsit de art. 209 pct. II lit. d), e) și f) C. pen. Prin decizia nr. 2154/1954 a Tribunalului Militar pentru Unitățile M.A.I.

București, s-a admis recursul, s-a casat sentința penală nr. 516/1954 și judecând în fond, s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 2 ani și 11 luni închisoare corecțională, pedeapsa fiind executată începând cu data de 2 august 1952. S-a constatat caracterul politic de drept al condamnărilor suferite de către defunctul M.I.D., raportat la prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009. În temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, prima instanță a apreciat că numai reclamantul M.D.R. este îndreptățit la despăgubiri, ca unic moștenitor al soției supraviețuitoare, în timp ce M.D.A. este străin de moștenirea tatălui său, ca urmare a renunțării la succesiune.

Pentru cuantificarea prejudiciului moral suferit prin condamnarea lui M.I.D., s-a ținut cont de consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, de importanța valorilor lezate, de măsura în care au fost lezate aceste valori, de intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. În privința bunurilor confiscate, prima instanță a reținut că nu s-a făcut dovada că măsura confiscării a avut loc efectiv. Prin decizia civilă nr. 156 din 23 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a fost admis apelul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de către reclamantul M.D.R.; au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanții M.D.R.

și M.D.A., împotriva aceleași sentințe, menținându-se celelalte dispoziții ale acesteia. Pentru a decide astfel, instanța de apel a confirmat aprecierea primei instanțe privind lipsa calității procesuale a reclamantului M.D.A. de a solicita despăgubiri morale în considerarea tatălui său, în condițiile în care a renunțat expres prin declarație autentică la moștenirea de pe urma acestuia. S-a constatat că, Legea nr. 221/2009 fiind o lege specială, ce se completează cu dispozițiile Codului civil, inclusiv cele ale art. 696, renunțarea expresă la moștenire, prin act autentic, are ca principal efect faptul că renunțătorul este socotit că nu a fost niciodată moștenitor, vocația lui succesorală fiind retroactiv desființată.

În ceea ce privește apelurile reclamantului M.D.R. și pârâtului S.R. prin M.F.P., s-a făcut aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe temeiul cărora acțiunea reclamantului M.D.R. a fost întemeiată în drept. În această situație, chiar dacă dispozițiile art. I pct. 1 și ale art. II din O.U.G. nr. 62/2010, care instituiau plafoane maxime de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciile morale, au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, în prezent nu mai există temeiul juridic al acțiunii reclamantului, raportul juridic de obligație dintre stat și reclamant încetând la expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, conform art. 147 alin. (1) din Constituție.

La data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reclamantul M.D.R. nu avea un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O., generate de aplicarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, pe care să îl prezerve sau să îl confirme prin declanșarea procesului, el având doar posibilitatea de a-l dobândi prin hotărârea judecătorească ce ar putea fi executată cel mai devreme după rămânerea ei definitivă în apel. În ceea ce privește bunurile pretins confiscate, instanța de apel a reținut că, din extrasul de pe sentința nr. 1597/1949 a Tribunalului Militar Cluj, reiese că pe lângă închisoarea corecțională de un an și 6 luni și 3 ani interdicție corecțională, lui M.I.D. i s-a mai aplicat o amendă corecțională de 2000 lei și s-a dispus confiscarea, fără să se arate ce anume bunuri au fost confiscate, în afară de un pistol, iar cheltuielile de judecată în sumă de 1.000 lei au fost date în urmărire.

De asemenea, din extrasul de pe sentința nr. 516/1954 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea, rezultă că M.I.D., pe lângă 5 ani închisoare corecțională (reduși la 2 ani și 11 luni prin decizia nr. 2154/1954), a mai fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în favoarea statului, în sumă de 200 lei, acestea fiind date în urmărire. Dintre bunurile confiscate de la M.I.D. există certitudinea că i s-a confiscat un pistol, însă acesta, atât atunci, cât și în prezent, putea fi deținut numai cu respectarea dispozițiilor referitoare la regimul armelor și munițiilor. Amenda corecțională în sumă de 2000 lei a fost achitată cu chitanța nr. 39 din 7 iulie 1959 la Secția Financiară Năsăud, însă ea nu se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009.

Susținerea că de la M.I.D. s-ar fi confiscat o cantitate de 350 g bijuterii din aur nu a fost dovedită; totodată există O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor prețioase, aliajelor acestora și pietrelor prețioase în România, în baza căreia se putea solicita restituirea lor. Dreptul la un proces echitabil a fost respectat de către prima instanță în conformitate cu dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., a conchis instanța de apel. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții M.D.R. și M.D.A., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și susținând, în esență, următoarele: - soluționarea cauzei trebuia să aibă loc în conformitate cu legea în vigoare la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv Legea nr. 221/2009, în aplicarea dispozițiilor Constituției României și ale C.E.D.O.; - în mod greșit, a fost infirmată calitatea procesuală a reclamantului M.D.A., în condițiile în care Legea nr. 221/2009 nu o condiționează de calitatea de moștenitor, pentru a avea relevanță renunțarea la succesiunea lui M.I.D., ci de aceea de „descendenți, până la gradul al doilea, inclusiv, calitate întrunită în persoana reclamantului; - instanța de apel, ca și prima instanță, nu și-au îndeplinit obligația de a cerceta cauza sub toate aspectele, nu s-a pronunțat asupra cererilor de probe formulate de către reclamanți și nu a insistat la C.N.S.A.S.

pentru depunerea în întregime a dosarelor de condamnare politică a antecesorului reclamanților, în care există procesele-verbale de confiscare a averii și a altor bunuri materiale, încălcându-se, astfel, dreptul reclamanților la un proces echitabil; - întrucât Legea nr. 22l/2009 prevede retrocedarea confiscărilor, în totalitate, în natură sau prin echivalent, reclamanții sunt îndreptățiți și la plata daunelor pentru amenzile penale plătite de antecesorul lor prin procesele de condamnare politică, cheltuielile judiciare, plus amenzile corecționale, care, în mod greșit, nu au fost luate în considerare de către instanță. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

În ceea ce privește calitatea procesuală a reclamantului M.D.A., se reține că prima instanță, învestită fiind cu soluționarea cererilor în pretenții formulate de către cei doi reclamanți, în temeiul Legii nr. 221/2009, a acordat daune morale reclamantului M.D.R., în contradictoriu cu pârâtul S.R., respingând cererea celui de-al doilea reclamant, considerând că nu justifică legitimarea procesuală activă. Instanța de apel, admițând apelul pârâtului, a respins în fond, în totalitate, cererea reclamantului M.D.R., menținând dispoziția din sentință privind respingerea cererii celuilalt reclamant. S-a considerat, așadar, cu putere de lucru judecat, că reclamantul M.D.R. are calitate procesuală în ceea ce privește cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de antecesorul M.I.D.

prin condamnările la pedeapsa închisorii executate, în perioada 1950 – 1955, cererea fiind respinsă în fond. Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, este îndreptățită la despăgubiri persoana ce a fost supusă unei măsuri abuzive cu caracter politic, precum și, „după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv…”. Astfel cum, în mod corect, a interpretat prima instanță, enumerarea din normă implică o alternativă în privința persoanelor îndreptățite la despăgubiri în considerarea celui supus măsurilor abuzive, după decesul acestuia, în sensul că persoanele din categorii diferite, dintre cele expres reglementate, se exclud reciproc. Rațiunea acestei opțiuni a legiuitorului, afirmată prin folosirea conjuncției „sau”, este justificată prin faptul că reparația este acordată în considerarea antecesorului, nu a celorlalte persoane îndreptățite după decesul acestuia.

Ca atare, reparația unică nu poate fi recunoscută de mai multe ori, chiar dacă este solicitată în cadrul aceluiași proces, însă de persoane din categorii diferite. Această ipoteză este întrunită în cauză, în condițiile în care reclamantul M.D.A. este descendent gradul I, iar M.D.R. este descendent gradul II, ambii față de antecesorul M.I.D., drept urmare, legitimarea procesuală activă în cererea în pretenții nu poate fi recunoscută concomitent amândurora. Aprecierea instanțelor de fond din cauză în sensul că reclamantul M.D.R. este cel care are calitate procesuală, în detrimentul celuilalt reclamant, nu poate fi cenzurată de către această instanță de control judiciar, în caz contrar, fiind încălcată puterea de lucru judecat a dispoziției pe acest aspect.

În atare situație, este lipsită de finalitate cercetarea eventualei calități procesuale a reclamantului M.D.A., cât timp o eventuală recunoaștere a acestei calități ar însemna, implicit, infirmarea legitimării primului reclamant, consecință inacceptabilă, avându-se în vedere efectele puterii lucrului judecat în ceea ce îl privește pe reclamantul M.D.R. Față de cele expuse, urmează a fi înlăturate criticile referitoare la calitatea procesuală a acestui reclamant. În ceea ce privește efectele în timp ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, instanța de apel a procedat corect dând eficiență acestei decizii, apreciind că pretențiile reclamantului M.D.R. nu au temei juridic, ca urmare a constatării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Aspectul procesual relativ la efectele deciziei menționate a Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost clarificat prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii. Această decizie a fost p ublicată (M. Of. nr. 789/7.11.2011), ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”. În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele C.E.D.O. și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009, cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță , sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare. Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situație juridică voluntară), în absența unei dispoziții legale exprese.

De asemenea, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă , a conchis instanța supremă. Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data publicării lor în M. Of.

15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă. În aceste condiții, urmează a fi respins motivul de recurs cu acest obiect. În ceea ce privește despăgubirile pretinse pentru prejudiciul material pretins cauzat antecesorului M.I.D., se constată că, în mod corect, pretențiile cu acest obiect au fost respinse ca neîntemeiate.

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele prevăzute de lege sunt îndreptățite la „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.

Potrivit normei citate, reparația se acordă în considerarea bunurilor confiscate odată cu aplicarea sau ca efect al respectivelor măsuri apreciate drept abuzive de către legiuitor. În cazul condamnării cu caracter politic, este prevăzută condiția ca bunurile să fi fost confiscate „prin hotărâre de condamnare”, ceea ce înseamnă că legiuitorul vizează exclusiv bunurile supuse măsurii dispuse prin hotărârea penală, fie că au fost sau nu individualizate în cuprinsul acesteia. Astfel, dacă s-a dispus generic confiscarea averii, se consideră că măsura a vizat toate bunurile din patrimoniul de la acel moment al persoanei condamnate, însă, dacă măsura a vizat bunuri cu caracter individual, reparația se cuvine doar pentru bunurile expres menționate în hotărâre.

După cum, în mod corect, au reținut ambele instanțe de fond în cauză, măsura confiscării aplicată antecesorului a vizat un singur bun, menționat expres în sentința nr. 1597/1949 a Tribunalului Militar Cluj, bun în legătură cu care nu s-au formulat critici în recursul de față. Ca atare, sunt nefondate susținerile din recurs în sensul că antecesorului i s-ar fi confiscat și alte bunuri, respectiv bijuteriile din aur, atât timp cât acestea nu sunt menționate în vreuna dintre hotărârile de condamnare ce îl vizează pe M.I.D. și nici nu s-a probat de către reclamant că ar fi avut loc o preluare a unui asemenea bun.

În ceea ce privește susținerea că instanța de apel ar fi încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil prin nesolicitarea dosarelor de condamnare politică a antecesorului, în întregime, în care există procesele-verbale de confiscare a averii și a altor bunuri materiale, Înalta Curte apreciază că reclamantul își invocă, în acest fel, propria culpă procesuală în cauză. Astfel, o asemenea solicitare a fost formulată prin cererea de apel, însă nu a fost reiterată la termenul de propunere a probelor, respectiv la termenul din 16 februarie 2011, când reclamantul a solicitat doar administrarea probei testimoniale, cerere respinsă de către instanță cu motivarea că a fost formulată pentru dovedirea suferințelor antecesorului (fără ca aceste aspecte să fi fost criticate prin cererea de recurs).

Pe de altă parte, reclamantul avea posibilitatea procurării prin demersuri proprii a înscrisurilor pretins doveditoare ale pretențiilor sale, în condițiile în care, potrivit art. 1 alin. (1) și (8) din O.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 293/2008, rudele până la gradul al patrulea ale persoanei îndreptățite au drept de acces la dosarul întocmit acesteia de către Securitate, inclusiv prin eliberarea de copii de pe actele dosarului și de pe alte înscrisuri. În consecință, susținând obligația instanței de solicitare, chiar și din oficiu, a dosarului întocmit de către fosta Securitate, cu toate că, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc.

civ., părțile au obligația să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, precum și să-și probeze pretențiile și apărările, iar această obligație era posibilă, dat fiind accesul liber la dosarul de Securitate, recurentul – reclamant se prevalează de propria neîndeplinire a obligațiilor procesuale pentru a pretinde neîndeplinirea rolului activ de către instanță. Or, această poziție procesuală nu poate fi acceptată, potrivit principiului, ce operează și în procesul civil, potrivit căruia este inadmisibilă invocarea propriei culpe. Se reține, totodată, că prin motivele de recurs s-a susținut că se cuvin despăgubiri și pentru amenzile penale plătite de antecesor prin procesele de condamnare politică, cheltuielile judiciare, plus amenzile corecționale, care, în mod greșit, nu ar fi fost luate în considerare de către instanță.

Este cert că, prin Legea nr. 221/2009, s-a intenționat repararea prejudiciilor cauzate prin condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, inclusiv prin confiscarea aplicată odată cu asemenea măsuri sau ca efect al acestora. Pentru acordarea unei astfel de reparații, însă, legiuitorul are deplină alegere a mijloacelor și a condițiilor dezdăunării, cu singura condiție de a asigura o reglementare clară, precisă și neechivocă, exigență impusă de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Or, legiuitorul a prevăzut explicit că despăgubirile pentru prejudiciul material vizează doar echivalentul bunurilor preluate prin confiscare, ceea ce exclude eventualele cheltuieli ori amenzi, de orice natură, suportate de către persoana supusă măsurilor cu caracter politic, chiar dacă au legătură cu respectivele măsuri.

Drept urmare, în mod corect, instanța de apel a apreciat că sumele de bani cu acest titlu, pretinse de către reclamantul M.D.R., nu intră în categoria de prejudiciu material pe care legiuitorul a înțeles să îl repare prin Legea nr. 221/2009. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge, ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.D.R. și M.D.A. împotriva deciziei civile nr. 156/A/2011 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 februarie 2012.