ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4052/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4052/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

563 din 18 iunie 2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă, a

fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții M.A.M. și R.C.N., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

având ca obiect despăgubiri și, în consecință, a fost obligat pârâtul să achite

în favoarea reclamanților echivalentul în RON la data plății a sumei de 145.000

euro, cu titlu de daune morale pentru condamnarea antecesorului R.S.N., precum

și cheltuieli de judecată în sumă de 1.000 RON.

Pentru a pronunța această soluție, instanța

a reținut că prin sentința nr. 711 din 14 aprilie 1949, pronunțată în Dosarul

nr. 480/1949 al Tribunalului Militar Cluj, autorul reclamanților, R.S.N. a fost

condamnat pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale, prevăzută și pedepsită

de art. 209 pct. 2 lit. a), b), f) C. pen., la 3 ani închisoare corecțională, 2.000

RON amendă corecțională și 3 ani interdicție corecțională.

Pedeapsa astfel aplicată a fost executată

în întregime și prelungită cu internare în lagăr, în perioada 31 ianuarie 1949-22

aprilie 1954, în total 2.090 zile. În acest sens, din referatul întocmit de Ministerul

Afacerilor Interne la data de 01 aprilie 1954, instanța a reținut că potrivit Deciziei

M.A.I. nr. 377/1951, după executarea pedepsei stabilite prin sentința penală

nr. 711 din 18 aprilie 1949 a Tribunalului Militar Cluj, autorul reclamanților a

fost internat în C.M. pentru o perioadă de 12 luni, pedeapsă care a fost majorată

cu 24 luni prin Decizia nr. 517/1953.

Ulterior, prin decizia nr. 519 din

19 mai 1960 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj, Dosar nr.

166/1960, în temeiul art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., antecesorul reclamanților

a fost condamnat la 6 ani închisoare corecțională, 5 ani interdicție corecțională,

care a constat în pierderea exercitării drepturilor prevăzute de art. 59, 58

pct. 2-4 C. pen.

Executarea acestei pedepse a început

la data de 16 septembrie 1959 și a luat sfârșit la data de 31 iulie 1964, antecesorul

reclamanților fiind grațiat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 411/1964, executând

astfel 1.780 zile de închisoare.

Prin sentința nr. 17 din 12 martie 1962,

pronunțată în Dosarul nr. 64/1992 al Tribunalului Militar de Regiune București,

R.S.N. a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică, 8 ani degradare civică, pentru

crimă de uneltire contra ordinei sociale, în temeiul art. 209 pct. 1 alin. (1)

C. pen. Conform dispozitivului sentinței examinate, s-a dispus contopirea în pedeapsa

astfel aplicată a pedepsei de 6 ani aplicată prin decizia nr. 519/1960.

Tribunalul a reținut, de asemenea, că

prin sentința penală nr. 1703 din 15 octombrie 1981, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca

în Dosar nr. 6705/1981, a fost admisă cererea petentului R.S.N. și s-a dispus reabilitarea

acestuia de sub efectele condamnărilor aplicate prin sentințele menționate.

În baza probelor administrate, instanța

a apreciat că reclamanții au făcut dovada prejudiciului moral suferit prin condamnare

de către antecesorul lor, relevante fiind în acest sens condițiile grele, inumane,

din locurile de detenție, suferințele fizice și psihice la care a fost supus, afectarea

gravă a sănătății, respingerea din partea societății după liberare, dificultatea

întâmpinată la găsirea unui loc de muncă și imposibilitatea realizării în plan profesional,

după executarea pedepsei, așa cum au arătat martorii audiați.

Ansamblul probelor administrate și criteriile

de apreciere examinate, ținând cont și de importanța valorilor morale lezate și

intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către persoana

în cauză, au permis instanței să evalueze despăgubirea care urmează să compenseze

prejudiciul. Astfel, Tribunalul a stabilit cuantumul despăgubirii solicitate la

suma de 145.000 euro, apreciind că daunele morale acordate conferă reclamanților

o satisfacție echitabilă.

Instanța a avut în vedere de asemenea

cuantumul drepturilor stabilite în favoarea defunctului R.S.N. în temeiul Decretului-Lege

nr. 118/1990, prin hotărârea nr. 442 din 14 februarie 1990. Astfel, potrivit

art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 118/1990, începând din data de 01 aprilie

1990, reclamantul a beneficiat de o indemnizație lunară de 2.116 RON. Tribunalul

a apreciat că, în completarea sumei acordate cu titlu de indemnizație în temeiul

Decretului-Lege nr. 118/1990, stabilirea sumei de 145.000 euro constituie o despăgubire

echitabilă.

Față de această împrejurare, instanța

de fond a avut în vedere că, în expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009

s-a arătat că, în ceea ce privește prejudiciul moral suferit, pot exista situații

în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-Lege

nr. 118/1990, republicat, cu modificările ulterioare, să nu fie suficiente în raport

cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri

abuzive ale regimului comunist, fiind deci necesar să se prevadă explicit competența

instanțelor de judecată de a acorda despăgubiri suplimentare.

La solicitarea instanței, Asociația Foștilor

Deținuți Politici Cluj-Napoca, prin adresa din 04 iunie 2010, a comunicat faptul

că este în imposibilitate de a formula un punct de vedere potrivit art. 4 alin.

(3) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu deține niciun material arhivistic privind

condamnările cu caracter politic și nu dispune de specialiști care să poată studia

dosarele aflate pe rolul instanțelor de judecată.

Pentru considerentele expuse și în temeiul

art. 1 alin. (2) lit. a) și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/209, instanța a admis

în parte acțiunea formulată de reclamanții M.A.M. și R.C.N. în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, a obligat

pârâtul să achite în favoarea reclamanților echivalentul în RON la data plății a

sumei de 145.000 euro, cu titlu de daune morale pentru condamnarea antecesorului

R.S.N.

În conformitate cu prevederile art. 274

C. proc. civ., a fost obligat pârâtul să plătească în favoarea reclamanților cheltuieli

de judecată în sumă de 1.000 RON, reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând modificarea

în parte a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii cu privire la acordarea

daunelor morale.

În temeiul art. 108 C. proc. civ., apelantul

a invocat nulitatea comunicării sentinței civile nr. 563 din 18 iunie 2010 a Tribunalului

Cluj și a solicitat instanței să facă aplicarea dispozițiilor art. 105 alin.

(2) și ale art. 103 C. proc. civ., în sensul de a constata nulitatea comunicării

hotărârii și a repune pârâtul în termenul de exercitare a căii de atac a apelului.

În motivarea cererii, pârâtul a arătat

că din dovezile de comunicare aflate la dosarul cauzei, reiese faptul că sentința

civilă nr. 563 din 18 iunie 2010 a Tribunalului Cluj i-a fost comunicată fără ca

în dovada de comunicare să fie trecută persoana capului autorității, așa cum cere

art. 87 pct. 1 C. proc. civ.

Pârâtul a mai invocat și dispozițiile

art. 91 C. proc. civ., potrivit cărora înmânarea actelor de procedură în cazul prevăzut

la art. 87 pct. 1, se poate face funcționarului sau persoanei însărcinate cu primirea

corespondenței, însă, în acest caz legea condiționează valabilitatea comunicării

de mențiunea, în clar, a numelui, prenumelui și calitatea funcționarului sau persoanei

însărcinate cu primirea corespondenței, precum și de semnarea dovezii de comunicare.

Dovezii de comunicare a sentinței civile

nr. 563 din 18 iunie 2010 îi lipsesc tocmai aceste mențiuni, semnul din josul paginii

de comunicare neputând fi asimilat unei semnături, reprezentând mai degrabă un semn

de bifare.

Întrucât sentința nu a fost comunicată

Ministerului Finanțelor Publice, ci la sediul procesual ales, nefiind arătată în

conținutul comunicării persoana însărcinată cu primirea actelor, se impune concluzia

că hotărârea nu a ajuns efectiv în posesia instituției căreia îi era destinată,

producându-se astfel o vătămare care nu poate fi remediată decât prin anularea actului

de comunicare.

Pârâta a mai invocat în sprijinul cererii

de constatare a nulității absolute a dovezii de comunicare și dispozițiile art.

100 C. proc. civ., arătând că în raport de dispozițiile acestui text de lege, și

calitatea celui căruia i s-a făcut comunicarea intră în categoria nulităților exprese

pentru care vătămarea este prezumată de lege.

Aplicarea ștampilei D.G.F.P. Cluj nu

este în măsură să acopere nulitatea comunicării prevăzută de art. 100 C. proc.

civ., deoarece ștampila instituției nu poate suplini numele și calitatea persoanei

căreia i s-a făcut comunicarea, așa cum este cazul parafelor funcționarilor registratori.

În ce privește fondul cauzei, pârâtul

a invocat în sprijinul admiterii apelului Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale, astfel că în prezent nu mai există temei juridic pentru acordarea

daunelor morale ca măsuri reparatorii.

Apelantul a criticat sentința atacată

și cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, solicitând schimbarea

acesteia în sensul exonerării lui de la plata acestor cheltuieli.

Prin decizia civilă nr. 236/A din 12

mai 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie, a respins cererea de repunere în termenul de declarare a apelului

și a respins, ca tardiv, apelul declarat de pârât.

În motivarea acestei soluții, Curtea

de apel a reținut că instanța de fond a comunicat hotărârea pronunțată la sediul

D.G.F.P. Cluj, unde pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și-a

ales domiciliul, care a fost mandatată expres de Ministerul Finanțelor Publice să-l

reprezinte în cauză prin mandatatul din 17 septembrie 2009.

Prin urmare, toate actele de procedură

au fost trimise mandatarului, respectiv D.G.F.P. Cluj.

Cel de al doilea motiv invocat de pârât

este întemeiat pe art. 87 pct. 1 C. proc. civ. și art. 100 pct. 3 C. proc. civ.

În raport de aceste dispoziții, apelantul

susține că lipsesc de pe dovada de comunicare a hotărârii numele clar al persoanei

căreia i s-a înmânat hotărârea, că prezența ștampilei D.G.F.P. Cluj nu este în măsură

să acopere nulitatea comunicării hotărârii.

Din dovada de comunicare rezultă că hotărârea

a fost comunicată la sediul D.G.F.P. Cluj la 30 iunie 2010, comunicarea cuprinde

numele și semnătura agentului procedural, precum și numele și semnătura persoanei

care a primit comunicarea din partea D.G.F.P. Cluj.

Mai mult, în cuprinsul dovezii de comunicare

sunt subliniate calitatea persoanei din serviciul registratură care a semnat de

primirea hotărârii în fața agentului procedural, iar dovada de comunicare este ștampilată

de D.G.F.P. Cluj, fapt ce confirmă că hotărârea a fost comunicată la sediul mandatarului

ales.

S-a mai reținut că există convingerea

instanței că actul de procedură al comunicării hotărârii s-a făcut cu respectarea

prevederilor legale și, față de împrejurarea că toate citațiile și actele de procedură

efectuate pe parcursul soluționării cauzei la instanța de fond sunt identice cu

dovada de comunicare a sentinței, respectiv conțin scriitura, numele și semnătura

și calitatea persoanei care a primit corespondența și ștampila D.G.F.P. Cluj.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat

că cerințele art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt îndeplinite în cauză, pentru

a se constata nulitatea comunicării hotărârii, astfel că nu sunt întrunite cerințele

art. 103 C. proc. civ. pentru repunerea pârâtului în termenul de exercitare a apelului.

Decizia Curții de apel a fost atacată

cu recurs, în termen legal, de către pârât, încadrat în dispozițiile art. 304

pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor de recurs,

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a învederat

că în mod greșit instanța de apel nu a constatat nulitatea comunicării hotărârii

primei instanțe, ignorând astfel dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În opinia sa, dovada de îndeplinire a

procedurii de comunicare a hotărârii primei instanțe nu cuprinde mențiunile privind

numele și prenumele în clar al persoanei căreia i s-a făcut comunicarea, calitatea

acesteia în cadrul instituției, precum și semnătura acesteia, deoarece semnul din

josul paginii nu poate fi asimilat unei semnături.

Lipsindu-i aceste mențiuni, actul de

comunicare este lovit de nulitate absolută în temeiul art. 100 alin. (3) C.

proc. civ., iar aplicarea ștampilei D.G.F.P. Cluj nu este în măsură să acopere nulitatea

comunicării, acesta fiind unul din cazurile de nulități exprese pentru care vătămarea

este prezumată de lege.

Se mai susține că nerespectarea dispozițiilor

art. 87 pct. 1 C. proc. civ. nu poate fi acoperită prin comunicarea hotărârii la

sediul procesual ales, deoarece și în acest caz trebuiau respectate aceste dispoziții,

iar pe de altă parte, la alegerea domiciliului procesual, nu a fost arătată și persoana

însărcinată cu primirea actelor de procedură, astfel cum prevăd dispozițiile

art. 93 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că, urmare

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, astfel că, acțiunea

reclamanților este lipsită de temei legal.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Înalta Curte, în temeiul art. 306

alin. (3) C. proc. civ., constată că dezvoltarea criticilor din recurs face posibilă

încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., prin motivele invocate

recurentul susținând greșita aplicare în speță a dispozițiilor legale privind comunicarea

hotărârii, cu consecința nulității actului de procedură al comunicării, precum și

aplicarea greșită a afectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Prin decizia recurată, instanța a dispus

respingerea cererii de repunere în termenul de declarare a apelului, astfel că,

apelul declarat de pârât a fost respins ca tardiv declarat.

Instituția repunerii în termen permite

înlăturarea sancțiunii decăderii din dreptul de a mai efectua un act de procedură

pentru care partea a depășit termenul imperativ prevăzut de lege pentru efectuarea

sa valabilă.

Premisa analizării unei cereri de repunere

în termen este aceea a valabilității actului de procedură de care legea leagă începutul

termenului pentru a cărui nerespectare intervine sancțiunea decăderii.

În speță, instanța de apel a fost învestită

cu o cerere de repunere în termenul de declarare a căii de atac, astfel că, în acest

caz, premisa anterior menționată presupunea valabilitatea actului de procedură al

comunicării sentinței Tribunalului.

Pe de altă parte, pentru a susține în

mod întemeiat o cerere de repunere în termenul de formulare a apelului, pârâtul

era ținut, în aplicarea art. 103 alin. (2) C. proc. civ., să procedeze la formularea

cererii de repunere în termen în 15 zile de la data încetării împiedicării de a

acționa înăuntrul termenului legal, împiedicare ce se datorează unei împrejurări

mai presus de voința părții.

Însă, pârâtul, prin susținerile reluate

și prin motivele de recurs, tinde să justifice nevalabilitatea actului de procedură

al comunicării, ceea ce este incompatibil cu dispozițiile art. 103 alin. (2) C.

proc. civ., pentru că, dacă actul de procedură al comunicării sentinței Tribunalului

este lovit de nulitate, rezultă că acesta nu are aptitudinea de a declanșa în mod

valabil curgerea termenului de declarare a apelului, consecința fiind că pârâtul

ar fi fost în termen legal de formulare a apelului, în absența unei comunicări valabile

a hotărârii primei instanțe.

Înalta Curte constată că în mod legal

instanța de apel a stabilit că actul de procedură al comunicării soluției primei

instanțe este valabil, acesta îndeplinind toate cerințele legale prevăzute de

art. art. 100 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la mențiunile a căror lipsă,

prin dispozițiile 100 alin. (3) C. proc. civ., se sancționează cu nulitatea actului

de procedură.

Dintre acestea, cea care interesează

în cauză este prevăzută de art. 100 alin. (1) pct. 7 teza I C. proc. civ. potrivit

cu care cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură va arăta „numele și calitatea

celui căruia i s-a făcut înmânarea”.

Or, din dovada de îndeplinire a procedurii

de comunicare a sentinței rezultă că hotărârea a fost comunicată la sediul D.G.F.P.

Cluj, comunicarea cuprinde numele și semnătura agentului procedural, numele și semnătura

persoanei care a primit comunicarea din partea D.G.F.P. Cluj, precum și mențiunea

că persoana care a semnat dovada este funcționar în cadrul serviciului registratură,

adică serviciul care are ca atribuții primirea corespondenței.

Totodată, dovada de comunicare este ștampilată

de D.G.F.P. Cluj, fapt ce confirmă că hotărârea a fost comunicată la sediul mandatarului

ales.

O atare modalitate de comunicare a actului

de procedură este prevăzut in terminis de dispozițiile art. 92 alin. (3) C.

proc. civ., consecința fiind aceea a comunicării valabile a actului de procedură

către partea însăși.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 100

alin. (4) C. proc. civ. prevăd în mod expres că: „Procesul verbal face dovadă până

la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care le-a

încheiat.”

În aceste condiții, susținerea recurentului

din cuprinsul motivelor de recurs, în sensul că pe dovada de comunicare a hotărârii

nu se află semnătura persoanei care a primit această dovadă, deoarece „semnul din

josul paginii nu poate fi asimilat unei semnături” nu poate fi luată în considerare,

întrucât prin aceasta se tinde a se răsturna prin proba contrară (dovezi care, de

altfel, nici nu au fost produse), mențiunea agentului constatator potrivit căreia

„acesta a semnat în fața noastră”, aceasta reprezentând o constatare personală a

agentului procedural.

În consecință, față de valabilitatea

procesului-verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare a sentinței, în raport

cu constarea inexistenței unor motive temeinice pentru justificarea cererii de repunere

în termenul de declarare a apelului, Înalta Curte constată că în mod legal cererea

de repunere în termenul de declarare a apelului a fost respinsă și, drept urmare,

și apelul, ca tardiv declarat.

Față de conținutul deciziei recurate

și soluția ce urmează a se da recursului declarat în cauză, nu se mai impune analizarea

criticilor privind aplicarea în speță a deciziei Curții Constituționale și efectele

generate de aceasta.

În raport de considerentele ce preced,

Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Cluj împotriva deciziei nr. 236/A din 12 mai 2011 a Curții de Apel Cluj, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

1 iunie 2012.