ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2541/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 496 din 27 mai 2010, Tribunalul Cluj a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.R. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj. A obligat pe pârât să plătească reclamatei suma de 150.000 euro sau echivalentul în lei, la data plății efective, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică aplicată defunctului V.M. (M.), prin sentința nr. 344/1960 pronunțată în dosarul nr. 374/1960 a Tribunalului Militar Cluj. A fost respins petitul privind obligarea la despăgubiri materiale, precum și cel referitor la acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin sentința nr. 344 din 18 august 1960 dată de Tribunalul Militar Cluj, autorul reclamantei a fost condamnat la 9 ani închisoare corecțională și confiscarea totală a averii pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prev. de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. Instanța a apreciat că această condamnare aplicată autorului reclamantei constituie, de drept, o condamnare cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009, prin art. l alin. (2) din actul normativ menționat, legiuitorul indicând expres infracțiunile prevăzute de Codul penal din 1936, care reprezintă condamnările cu caracter politic, infracțiunea prev. de art. 209 C. pen., fiind enumerată în conținutul acestui text de lege.

Cât privește cuantumul daunelor morale acordate, tribunalul a mai reținut că, prin condamnare și executarea pedepsei (4 ani, o lună și 20 de zile) s-a cauzat autorului reclamantei un prejudiciu nepatrimonial, consecințele condamnării vizând lipsirea de libertate, sănătatea fizică și psihică, situația familială, profesională și socială, cursul vieții acestuia fiind schimbat în mod esențial urmare condamnării, aceste împrejurări având efecte negative și asupra vieții reclamantei. Ca atare, Tribunalul Cluj a apreciat daunele morale la suma de 150.000 euro cu titlul de daune morale, reprezentând o reparație echitabilă pentru suferințele produse acestuia ca urmare a condamnării sale politice.

Cât privește daunele materiale, instanța le-a respins cu motivarea că acestea nu au fost dovedite, iar în ceea ce privește bunurile confiscate, s-a reținut că, prin procesul-verbal din 7 iulie 1960 au fost puse sub sechestru bunurile mobile ce au fost individualizate în cuprinsul acestuia și că reclamanta nu a probat împrejurarea că această confiscare a avut loc efectiv, instanța apreciind că acestea au rămas în posesia soției defunctului. Privitor la venitul din muncă nerealizat, contravaloarea bunurilor distruse, sumele solicitate cu titlu de daune materiale, respectiv medicamentația și valoarea îngrijirilor medicale, nu au fost, de asemenea, dovedite.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel, pârâtul și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, criticând-o pentru nelegalitate, reclamanta formulând o cerere de aderare la apelul părții potrivnice, prin această din urmă cerere, solicitând majorarea cuantumului sumei acordată de instanța de fond, cu titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit de tatăl său. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, întrucât au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, care este general obligatorie, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau, care se vor soluționa în viitor.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, a susținut în motivarea apelului că având în vedere că temeiul juridic al acțiunii a fost declarat neconstituțional, acțiunea introductivă de instanță este lipsită de suport legal, nemaiputând fi admisă. Prin decizia nr. 190/A din 24 martie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj împotriva sentinței civile nr. 496 din 27 mai 2010 a Tribunalului Cluj. A schimbat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei. A respins cererea de aderare la apel formulată de reclamanta S.R.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut că prin Decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, ca neconstituțional. Potrivit art. 147 din Constituție, dispozițiile constatate ca neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Ca urmare, faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă anterior constatării neconstituționalității, nu este de natură a înlătura aplicarea deciziei Curții Constituționale, care are caracter obligatoriu.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice, în baza acestei decizii și nu mai pot fi aplicate, fiind suspendate de drept. Cu aceste argumente au fost admise apelurile declarate de pârât și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, cu consecința schimbării sentinței tribunalului, în sensul respingerii acțiunii. Curtea a respins cererea de aderare la apel formulată de reclamantă, cu motivarea că, în raport de Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, cererea sa de majorare a cuantumului daunelor morale nu putea fi admisă. Împotriva deciziei nr. 190/A din 24 martie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie a declarat recurs reclamanta S.R.

Recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea hotărârii, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a avut în vedere că, legea aplicabilă era aceea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată și că nu se aplica Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, precum și cu încălcarea principiului neretroactivității legii. Prin urmare, reclamanta a arătat că dispozițiile Legii nr. 221/2009 sunt aplicabile în speță, deoarece acțiunea a fost formulată în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, care erau în vigoare la data introducerii acțiunii, iar dispozițiile privind neconstituționalitatea acestui text de lege, nu sunt incidente în cauză.

În mod greșit instanța de apel a constatat incidența în cauză a deciziei de neconstituționalitate în raport de care a respins acțiunea, aceasta fiind aplicabilă doar cauzelor înregistrate ulterior publicării sale în M. Of. O interpretare contrară este de natură să încalce principiile egalității de tratament în fața legii și al nediscriminării, prin adoptarea unor soluții juridice diferite în situații similare, funcție de momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Instanța de apel nu a luat în considerare prevederile conținute în Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluțiile A.P.C.E. nr. 1096, nr. 1996 și nr. 1481/2006, incidente în cauză, precum și practica judiciară națională în materie, conform căreia, chiar și ulterior constatării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cereri similare au fost soluționate favorabil.

Cuantumul daunelor morale acordate de către prima instanță este prea redus, în funcție de situația de fapt prezentată și de sumele solicitate prin cererea de chemare în judecată, nereprezentând o reparație echitabilă pentru prejudiciul moral suferit. Instanța de apel a încălcat art. 6 C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție care interzice discriminarea, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție care garantează dreptul la respectarea bunurilor, iar prin aplicarea în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale s-a realizat o intervenție a legiuitorului în actul de justiție de natură să creeze premisele discriminării anterior menționate.

S-au mai adus critici în sensul că instanța de apel nu a aplicat direct dispozițiile art. 20 și 21 din Constituția României, cât și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit principiului preeminenței sale, consacrat în art. 20 alin. (2) din Constituție. S-a susținut că, potrivit art. l din Protocolul adițional la C.E.D.O. și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de bunuri privește, atât bunurile actuale, având o valoare patrimonială, precum și, în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care, cel îndreptățit, poate avea o speranță legitimă, în sensul că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.

Recursul declarat de reclamantă este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nu constituie, cum, în mod greșit a susținut recurentul, o încălcarea a atribuțiilor puterii judecătorești, ci dimpotrivă, o respectare a caracterului obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, și nu în ultimul rând, a dispozițiilor imperative, reglementate de prevederile ale art. 329 alin. (3) C. proc. civ., privitor la caracterul, de asemenea, obligatoriu al deciziilor în interesul legii, în ceea ce privește dezlegarea dată problemelor de drept judecate. Prin decizia nr. 1358/2010 publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, la o dată anterioară pronunțării deciziei instanței de apel, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 care acordau dreptul la despăgubiri, persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, sunt neconstituționale. Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern inter temporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.

l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. l din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a reținut în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (fada pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. l din Protocolul nr. l, adițional la Convenție, înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l. Atât soluția instanței de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009 sunt în concordanță cu rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006, precum și cu Rezoluția nr. 40/1985 a Adunării Generale O.N.U., astfel încât nu se poate reține o încălcarea a documentelor internaționale la care face referire recurenta-reclamantă.

Aceste documente internaționale au un caracter esențialmente declarativ, în sensul că rolul lor este de a institui anumite principii care trebuie să pătrundă în conștiința comunității internaționale, în scopul repudierii complete a crimelor comise de regimurile totalitare și de a proteja generațiile viitoare de astfel de atrocități. Așa cum a reținut și Curtea Constituțională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea internațională și nici organismele care acționează în materia drepturilor omului nu impun fostelor state comuniste o obligație legală de a acorda despăgubiri bănești persoanelor persecutate în perioada comunistă. Fiecărui stat îi este recunoscută și respectată o marjă largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moștenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social.

Curtea Constituțională a constatat prin deciziile sus-menționate, că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior-ceea ce este, practic, imposibil-ei finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu ce reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările conținute în documentele internaționale evocate de recurenta-reclamantă. Critica conform căreia s-ar fi încălcat principiile egalității de tratament și nediscriminării, de asemenea, nu poate fi reținută.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea, înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Referitor la noțiunea de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României).

În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră". Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. l. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută În puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor convenției la care face generic referire reclamanta. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PETRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.R. împotriva deciziei nr. 190/A din 24 martie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2012.