ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2541/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2541/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr.

496 din 27 mai 2010, Tribunalul Cluj a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanta S.R. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj.

A obligat pe pârât să

plătească reclamatei suma de 150.000 euro sau echivalentul în lei, la data

plății efective, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnarea politică aplicată defunctului V.M. (M.), prin sentința nr. 344/1960

pronunțată în dosarul nr. 374/1960 a Tribunalului Militar Cluj.

A fost respins

petitul privind obligarea la despăgubiri materiale, precum și cel referitor la

acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate

prin hotărârea de condamnare.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că prin sentința nr. 344 din 18 august 1960

dată de Tribunalul Militar Cluj, autorul reclamantei a fost condamnat la 9 ani

închisoare corecțională și confiscarea totală a averii pentru delictul de

uneltire contra ordinii sociale prev. de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.

Instanța a apreciat

că această condamnare aplicată autorului reclamantei constituie, de drept, o

condamnare cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009, prin art. l alin.

(2) din actul normativ menționat, legiuitorul indicând expres infracțiunile

prevăzute de Codul penal din 1936, care reprezintă condamnările cu caracter

politic, infracțiunea prev. de art. 209 C. pen., fiind enumerată în conținutul

acestui text de lege.

Cât privește

cuantumul daunelor morale acordate, tribunalul a mai reținut că, prin

condamnare și executarea pedepsei (4 ani, o lună și 20 de zile) s-a cauzat

autorului reclamantei un prejudiciu nepatrimonial, consecințele condamnării

vizând lipsirea de libertate, sănătatea fizică și psihică, situația familială,

profesională și socială, cursul vieții acestuia fiind schimbat în mod esențial

urmare condamnării, aceste împrejurări având efecte negative și asupra vieții

reclamantei.

Ca atare, Tribunalul

Cluj a apreciat daunele morale la suma de 150.000 euro cu titlul de daune

morale, reprezentând o reparație echitabilă pentru suferințele produse acestuia

ca urmare a condamnării sale politice.

Cât privește daunele

materiale, instanța le-a respins cu motivarea că acestea nu au fost dovedite,

iar în ceea ce privește bunurile confiscate, s-a reținut că, prin

procesul-verbal din 7 iulie 1960 au fost puse sub sechestru bunurile mobile ce

au fost individualizate în cuprinsul acestuia și că reclamanta nu a probat

împrejurarea că această confiscare a avut loc efectiv, instanța apreciind că

acestea au rămas în posesia soției defunctului.

Privitor la venitul

din muncă nerealizat, contravaloarea bunurilor distruse, sumele solicitate cu

titlu de daune materiale, respectiv medicamentația și valoarea îngrijirilor

medicale, nu au fost, de asemenea, dovedite.

Împotriva sentinței

tribunalului au declarat apel, pârâtul și Parchetul de pe lângă Tribunalul

Cluj, criticând-o pentru nelegalitate, reclamanta formulând o cerere de aderare

la apelul părții potrivnice, prin această din urmă cerere, solicitând majorarea

cuantumului sumei acordată de instanța de fond, cu titlul de daune morale

pentru prejudiciul suferit de tatăl său.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, întrucât au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, care este general obligatorie, inclusiv pentru instanțele

judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după

publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau, care

se vor soluționa în viitor.

Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, a susținut în motivarea apelului că

având în vedere că temeiul juridic al acțiunii a fost declarat

neconstituțional, acțiunea introductivă de instanță este lipsită de suport

legal, nemaiputând fi admisă.

Prin decizia nr. 190/A

din 24 martie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă de muncă și asigurări

sociale pentru minori și familie a admis apelurile declarate de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Cluj împotriva sentinței civile nr. 496 din 27 mai 2010 a Tribunalului Cluj.

A schimbat sentința

atacată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei.

A respins cererea de

aderare la apel formulată de reclamanta S.R.

Pentru a decide

astfel, instanța de control judiciar a reținut că prin Decizia nr. 1358/2010

Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009, ca neconstituțional.

Potrivit art. 147 din

Constituție, dispozițiile constatate ca neconstituționale își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept.

Ca urmare, faptul că

cererea de chemare în judecată a fost introdusă anterior constatării

neconstituționalității, nu este de natură a înlătura aplicarea deciziei Curții

Constituționale, care are caracter obligatoriu.

Prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice,

în baza acestei decizii și nu mai pot fi aplicate, fiind suspendate de drept.

Cu aceste argumente

au fost admise apelurile declarate de pârât și de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Cluj, cu consecința schimbării sentinței tribunalului, în sensul

respingerii acțiunii.

Curtea a respins

cererea de aderare la apel formulată de reclamantă, cu motivarea că, în raport

de Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, cererea sa de majorare a

cuantumului daunelor morale nu putea fi admisă.

Împotriva deciziei nr.

190/A din 24 martie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă de muncă și

asigurări sociale pentru minori și familie a declarat recurs reclamanta S.R.

Recurenta-reclamantă

a invocat nelegalitatea hotărârii, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., întrucât instanța de apel nu a avut în vedere că, legea aplicabilă

era aceea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată

și că nu se aplica Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Recurenta-reclamantă

a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea

dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora legea dispune

numai pentru viitor, precum și cu încălcarea principiului neretroactivității

legii.

Prin urmare,

reclamanta a arătat că dispozițiile Legii nr. 221/2009 sunt aplicabile în

speță, deoarece acțiunea a fost formulată în temeiul prevederilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din lege, care erau în vigoare la data introducerii acțiunii, iar

dispozițiile privind neconstituționalitatea acestui text de lege, nu sunt

incidente în cauză.

În mod greșit

instanța de apel a constatat incidența în cauză a deciziei de

neconstituționalitate în raport de care a respins acțiunea, aceasta fiind

aplicabilă doar cauzelor înregistrate ulterior publicării sale în M. Of.

O interpretare

contrară este de natură să încalce principiile egalității de tratament în fața

legii și al nediscriminării, prin adoptarea unor soluții juridice diferite în

situații similare, funcție de momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile.

Instanța de apel nu a

luat în considerare prevederile conținute în Declarația Universală a

Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluțiile A.P.C.E.

nr. 1096, nr. 1996 și nr. 1481/2006, incidente în cauză, precum și practica

judiciară națională în materie, conform căreia, chiar și ulterior constatării

neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

cereri similare au fost soluționate favorabil.

Cuantumul daunelor

morale acordate de către prima instanță este prea redus, în funcție de situația

de fapt prezentată și de sumele solicitate prin cererea de chemare în judecată,

nereprezentând o reparație echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.

Instanța de apel a

încălcat art. 6 C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 12 adițional la Convenție care interzice discriminarea, art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenție care garantează dreptul la

respectarea bunurilor, iar prin aplicarea în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale s-a realizat o intervenție a legiuitorului în actul de

justiție de natură să creeze premisele discriminării anterior menționate.

S-au mai adus critici

în sensul că instanța de apel nu a aplicat direct dispozițiile art. 20 și 21

din Constituția României, cât și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

potrivit principiului preeminenței sale, consacrat în art. 20 alin. (2) din Constituție.

S-a susținut că,

potrivit art. l din Protocolul adițional la C.E.D.O. și jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de bunuri privește, atât bunurile

actuale, având o valoare patrimonială, precum și, în situații precis delimitate,

creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu

privire la care, cel îndreptățit, poate avea o speranță legitimă, în sensul că

ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.

Recursul declarat de

reclamantă este nefondat pentru considerentele ce succed:

Criticile formulate

de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză,

ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nu constituie, cum, în mod

greșit a susținut recurentul, o încălcarea a atribuțiilor puterii

judecătorești, ci dimpotrivă, o respectare a caracterului obligatoriu al

deciziilor Curții Constituționale, și nu în ultimul rând, a dispozițiilor

imperative, reglementate de prevederile ale art. 329 alin. (3) C. proc. civ.,

privitor la caracterul, de asemenea, obligatoriu al deciziilor în interesul

legii, în ceea ce privește dezlegarea dată problemelor de drept judecate.

Prin decizia nr. 1358/2010

publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, la o dată

anterioară pronunțării deciziei instanței de apel, Curtea Constituțională a

constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

care acordau dreptul la despăgubiri, persoanelor condamnate politic sau care au

făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, sunt neconstituționale.

Cererea reclamantei

de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M.

Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente

dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern inter temporal,

dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. l din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. l din

Protocolul nr. l adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. l din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 alin. (4)

C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (fada pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege

și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura  făcând  abstracție de cadrul

normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. l din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai

are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să

intre sub incidența art. 14 din Convenție.

S-a apreciat că

situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane

(cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la

momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la

acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. l din Protocolul nr. l, adițional la Convenție, înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l.

Atât soluția

instanței de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009 sunt în

concordanță cu rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996

și nr. 1481/2006, precum și cu Rezoluția nr. 40/1985 a Adunării Generale O.N.U.,

astfel încât nu se poate reține o încălcarea a documentelor internaționale la

care face referire recurenta-reclamantă.

Aceste documente

internaționale au un caracter esențialmente declarativ, în sensul că rolul lor

este de a institui anumite principii care trebuie să pătrundă în conștiința

comunității internaționale, în scopul repudierii complete a crimelor comise de

regimurile totalitare și de a proteja generațiile viitoare de astfel de

atrocități.

Așa cum a reținut și

Curtea Constituțională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea internațională

și nici organismele care acționează în materia drepturilor omului nu impun

fostelor state comuniste o obligație legală de a acorda despăgubiri bănești

persoanelor persecutate în perioada comunistă.

Fiecărui stat îi este

recunoscută și respectată o marjă largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe

care le consideră oportune pentru lichidarea moștenirii comuniste, astfel încât

să se asigure un just echilibru social.

Curtea

Constituțională a constatat prin deciziile sus-menționate, că scopul acordării

de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în

perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea

persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior-ceea ce

este, practic, imposibil-ei finalitatea instituirii acestei norme reparatorii

este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și

condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu ce reiese din actele

normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările conținute în

documentele internaționale evocate de recurenta-reclamantă.

Critica conform

căreia s-ar fi încălcat principiile egalității de tratament și nediscriminării,

de asemenea, nu poate fi reținută.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin

nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de

neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i

nega legitimitatea, înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Referitor la noțiunea

de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate

cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o

speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de

restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii

condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și

administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor

interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi

considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o

valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza

Caracas împotriva României).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea

din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră".

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. l.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută

În puterea lucrului

judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea

din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor convenției la care face generic

referire reclamanta.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial

care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudență

nu s-a conturat însă, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază

suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituțională

nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea

organului jurisdicțional.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PETRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta S.R. împotriva deciziei nr. 190/A din 24 martie

2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă de muncă și asigurări sociale pentru

minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 aprilie 2012.