ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 448/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 448/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 505 din 01 iunie

2010, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată de

reclamantul V.I., în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., și, în

consecință, a constatat că defunctul V.I. a suferit o condamnare politică

conform dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru

săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzută și

pedepsită de art. 209 pct. 2 C. pen., în baza sentinței nr. 528/1959,

pronunțată de Tribunalul Militar în dosarul nr. 538/1959; a obligat pe pârâtul

S.R., prin M.F.P., să plătească reclamantului despăgubiri în cuantum de 230.000

lei pentru prejudiciul moral; a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei D.G.F.P.J. Cluj și a respins acțiunea formulată în

contradictoriu cu această pârâtă, a obligat pe pârâtul S.R., prin M.F.P., să

plătească reclamantului suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul a constatat următoarele:

Prin sentința penală nr.

528/1959 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, V.I. a fost condamnat, la

pedeapsa de 6 ani închisoare corecțională, 4 ani interdicție corecțională și

confiscarea averii personale, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra

ordinii sociale, faptă prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 209 pct. 2 lit.

a) combinat cu art. 58, 59 pct. 3 - 5 C. pen. și art. 25 pct. 6 C. pen.

În considerentele

sentinței de condamnare s-a reținut că numitul V.I., înainte de instaurarea

regimului actual, adică înainte de 1944, deși preot, a activat în organizația

legionară, unde, fiind element de încredere, a fost numit în funcții de

răspundere, ca șef de cuib, iar apoi de garnizoană, calitate în care a condus

mișcarea legionară în circumscripția în care îndeplinea și funcția de paroh.

Activitatea legionară a acestuia a constat în ședințe legionare, organizarea și

participarea la diverse marșuri, tabere legionare. În fine, s-a mai reținut că

activitatea legionară a acestuia a culminat cu participarea la rebeliunea

legionară, când a făcut parte din statul major care a condus aceste acțiuni în

comuna Biniș, regiunea Timișoara.

Prin decizia nr. 1611

din 23 decembrie 1959 pronunțată de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a s-a

admis recursul declarat de V.I. împotriva sentinței penale nr. 528/1959

pronunțată de Tribunalul Militar Cluj și s-a redus pedeapsa cu închisoare

corecțională la 3 ani, menținându-se restul dispozițiilor sentinței recurate.

Din procesul verbal

de sechestru penal reiese că numitului V.I. i s-au confiscat mai multe bunuri

mobile.

Din

dosarul penal comunicat de C.N.S.A.S., reiese că inculpatul a fost încarcerat

la data de 10 septembrie 1959, începând executarea pedepsei în Penitenciarul G.

La momentul expirării pedepsei de 3 ani închisoare corecțională, inculpatul era

deținut în Penitenciarul A., data eliberării fiind 8 septembrie 1962. Momentul

eliberării este confirmat de declarația condamnatului din 8 septembrie 1962,

prin care a luat la cunoștință de faptul că nu are voie să divulge nimic din

cele văzute și auzite în închisoare și nici despre persoanele încarcerate.

După cum

reiese din cuprinsul hotărârii judecătorești de condamnare, defunctul V.I. a

suferit o condamnare cu caracter politic, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr.

221/2009.

Din copia

certificatului de deces seria DP nr. 699316 eliberat de Primăria comunei Rodna,

V.I. a decedat la 31 decembrie 1971, iar reclamantul este fiul acestuia. Ca

urmare, în baza dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, reclamantul este

persoană îndreptățită să solicite obligarea statului la plata despăgubirilor pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Cu

privire la prejudiciul moral solicitat de reclamant, trebuie avut în vedere că,

față de data decesului celui condamnat, acesta nu a putut beneficia de măsurile

prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990. Pentru a cuantifica prejudicial

moral solicitat, instanța a avut în vedere doar anumite aspecte comune pentru

condamnații politici în general și nu în concret, raportat la defunctul V.I.,

întrucât reclamantul nu a putut produce dovezi în acest sens. Așa cum s-a

menționat anterior, defunctul V.I. și-a executat pedeapsa în Penitenciarele din

G. și A., ultimul dintre ele fiind prezentat în diverse lucrări scrise de

foștii condamnați politici, lucrări în care sunt arătate condițiile aspre de

detenție și comportamentul plin de cruzime cu deținuții al unora dintre cei

angajați la aceste instituții.

Din

notele informative depus la dosarul cauzei reiese că, și după eliberare, V.I. a

fost urmărit de securitate până în perioada când a decedat.

Deși

reclamantul a susținut că, urmare a condamnării, familia a avut de suferit, iar

el a întâmpinat dificultăți în a merge la școală, acestea au rămas la nivelul

de simple afirmații, nedovedite în niciun fel.

În aceste

condiții, Tribunalul a apreciat că suma de 230.000 lei reprezintă o despăgubire

justă pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării, de către

defunctul V.I.

În

temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat pe pârâtul S.R., prin M.F.P., să

plătească reclamantului suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.

Cluj.

Prin

decizia civilă nr. 105/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis, în

parte, apelul declarat de pârât, a schimbat, în parte, sentința atacată, în

sensul că a respins petitul având ca obiect obligarea pârâtului la plata

daunelor morale și, în consecință, a înlăturat din sentință dispoziția

referitoare la obligarea S.R., prin M.F.P., la plata sumei de 230.000 lei daune

morale pentru prejudiciul moral; a menținut restul dispozițiilor din sentință

și a obligat pe apelant să plătească intimatului suma de 1.240 lei, cheltuieli

de judecată în apel.

În ceea ce privește aplicabilitatea,

în cauză, a O.U.G. nr. 62/2010, Curtea a constatat că acest act normativ nu mai

poate fi aplicat, având în vedere că, prin decizia C.C.R. nr. 1354 din 20

octombrie 2010, textul art. I și art. II din Ordonanță, a fost declarat

neconstituțional, și, întrucât, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147

din Constituția României, acestea nu au fost puse de acord cu dispozițiile

constituționale încălcate sau nesocotite, și-au încetat aplicabilitatea.

Prin decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010),

a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S.R., prin M.F.P. –

D.G.F.P. Constanța, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, pe motiv că

acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentată,

respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații

de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000.

Din

coroborarea art. 147 din Constituția României revizuită cu art. 31 alin. (1) și

(3) din Legea nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe

de o parte, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, nu doar

în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate,

iar, pe de altă parte, că acele dispoziții din legile și ordonanțele în

vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest

interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Or, în

cazul de față, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din

Constituție, nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale,

astfel că textul respectiv și-a încetat efectele juridice.

Drept

urmare, în prezent, nu există un temei juridic în Legea specială, nr. 221/2009,

care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate

în baza acestei legi, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.

Curtea a constatat

că, față de împrejurarea că restul dispozițiilor din Legea nr. 221/2009 sunt

încă în vigoare, nefiind abrogate expres sau tacit, respectiv, nefiind

declarate neconstituționale, se impune a fi menținută soluția primei instanțe

în ceea ce privește dispoziția referitoare la constatarea caracterului politic

al condamnării aplicate antecesorului reclamantului prin sentința penală nr. 528/1959,

condamnare care, prin prisma art. 1 din Legea nr. 221/2009, constituie de drept

o condamnare cu caracter politic.

Deși, în

raport de soluția pronunțată în apel, de admitere a apelului pârâtului, s-ar

părea că reclamantul nu este îndreptățit la a beneficia de recuperarea

cheltuielilor de judecată ocazionate în faza de judecată a apelului, el fiind

practic căzut în pretenții, în apel, în raport cu apelantul, totuși, în temeiul

art. 274 C. proc. civ., Curtea a admis solicitarea reclamantului, de obligare a

pârâtului apelant la plata, în favoarea sa, a cheltuielilor de judecată în

apel, reprezentând onorariu avocațial, dat fiind că reclamantul nu se află în

culpă procesuală, neputându-i-se imputa acestuia intervenirea eventualelor

modificări legislative, respectiv, pronunțarea de către Curtea Constituțională

a deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie 2010.

Drept

urmare, în temeiul art. 274 C. proc. civ., raportat la art. 1169 C. civ.,

pârâtul apelant a fost obligat să le plătească reclamantului intimat suma de

1.240 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocațial

justificat prin factura nr. 0004207 din 29 septembrie 2010.

Pentru

aceleași considerente, a fost menținută și dispoziția din sentința apelată

referitoare la obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată, aferente fondului

cauzei, în favoarea reclamantului.

În ceea ce privește

invocarea de către reclamant, prin notele de ședință depuse la dosar pentru

termenul de judecată din 17 februarie 2011, a unui alt temei juridic pentru

fundamentarea petitului de acordare a daunelor morale, respectiv, art. 1 din

Protocolul 1 C.E.D.O., Curtea a constatat că aceasta intră sub incidența

excepției inadmisibilității, întemeiată pe prevederile art. 294 alin. (1) C.

proc. civ., dat fiind că acest temei juridic a fost invocat pentru prima dată

doar în fața instanței de apel, în timp ce, în fața primei instanțe, cererea

reclamantului, de acordare a daunelor morale, a fost întemeiată exclusiv pe

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Or, nu se poate

schimba în apel cauza juridică și, implicit, obiectul cauzei deduse judecății,

spre un atare demers opunându-se imperativ prevederile art. 294 alin. (1) C.

proc. civ.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantul V.I. și pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat

de D.G.F.P. a municipiului Cluj, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

I. În dezvoltarea

criticilor de recurs formulate, reclamantul V.I. a arătat următoarele:

deciziilor Curții Constituționale, în speță, trebuie făcută cu observarea și

stricta respectare a art. 11 din Constituția României, ce stabilește, cu

valoare de principiu, obligația S.R. de a îndeplini întocmai și cu

bună-credință îndatoririle ce-i revin din tratatele la care este parte, precum

și faptul că tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern și a

art. 20, care stabilește că interpretarea și aplicarea drepturilor și

libertăților cetățenești se fac în concordanță cu prevederile tratatelor

internaționale la care România este parte și că reglementările internaționale

din domeniul drepturilor omului, cuprinse în tratatele ratificate de România,

au prioritate față de reglementările interne în cazul în care între ele există

neconcordanțe.

Deciziile Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și 1360 din 21 octombrie 2010 nu

au o aplicabilitate absolută, fiind inferioare ca forță juridică prevederilor C.E.A.D.O.

ce trebuie aplicate cu prioritate de instanțele de judecată.

prin prezentul recurs este nelegală întrucât încalcă flagrant prevederile

Protocolului nr. 12 la C.A.D.O.L.F.

Potrivit art. 1 din

acest act normativ: „Interzicerea generală a discriminării 1. Exercitarea

oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare

bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau

orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate

națională, avere, naștere sau oricare altă situație. 2. Nimeni nu va fi

discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele

menționate în paragraful 1.”

Între momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și cel al aplicării deciziei Curții

Constituționale prin care a fost declarat neconstituțional art. 5 alin. (1) lit.

a) din această lege, pe rolul instanțelor judecătorești din România au fost

înregistrate mii de cazuri de acordare a despăgubirilor morale. Dintre acestea,

a existat un număr semnificativ care au fost soluționate definitiv și

irevocabil până la momentul publicării deciziei Curții Constituționale,

existând, astfel, numeroase persoane care au beneficiat de despăgubiri morale.

În aceste condiții,

este vădit discriminatoriu refuzul instanței de apel de a acorda despăgubiri

morale pentru prejudiciile suferite în urma condamnării politice a tatălui recurentului,

întrucât persoane care au formulat cereri în instanță simultan cu acesta sau

chiar ulterior, au beneficiat de despăgubiri pentru prejudicii similare.

Astfel, situația de

inferioritate în care este plasat recurentul față de alți cetățeni ce se află

într-o situație identică este, în mod evident, incompatibilă cu prevederile

comunitare invocate anterior, privitoare la interzicerea discriminării.

aplicare a deciziei Curții Constituționale, instanța de apel a încălcat și

principiile naționale și comunitare referitoare la neretroactivitatea normelor

legale.

Potrivit acestui principiu,

legea aflată în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată

trebuie aplicată întregului proces jurisdicțional.

Judecarea unei cauze

în primă instanță și în căile de atac formează împreună un singur proces de

judecată, principiul neretroactivității trebuie aplicat raportat la întregul

proces de judecată și nu divizat pe nivele de jurisdicție, în acest sens fiind

și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 în cauza B. contra

Croației). Astfel, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești în

prezentul dosar, legea aplicabilă ar trebui să fie cea în vigoare la momentul

promovării acțiunii introductive, în forma în care era la data respectivă.

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 se îngrădește

posibilitatea aplicării întregii legi, prin urmare este eliminată și posibilitatea

realizării dreptului la daune morale obținut de reclamant prin sentința Tribunalului

Cluj. Astfel, are loc și o încălcare a liberului acces la justiție, garantat de

art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. Deși dreptul reclamantului la daune morale nu a

fost definitiv consolidat, acesta avea o speranță legitimă de a i se recunoaște

definitiv acest drept, având în vedere prevederile Legii nr. 221/2009 înainte

de adoptarea deciziilor Curții Constituționale și sentința Tribunalului Cluj.

s-a stabilit că orice decizie a statului prin care se limitează liberul acces

la justiție trebuie să fie clară, accesibilă și previzibilă.

Deciziile Curții

Constituționale nu au un caracter clar, fapt ce reiese din contradicțiile

existente între ele. În primul rând, prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010,

s-a apreciat că este neconstituțională plafonarea cuantumului despăgubirilor ce

pot fi acordate, ceea ce presupune fără echivoc și că acordarea de despăgubiri

este legală. Ulterior, prin celelalte două decizii publicate la aceeași dată în

M. Of., s-a considerat că acordarea de daune morale, în general, în baza Legii nr.

221/2009, ar fi nelegală.

O altă contradicție

importantă rezultă din faptul că, prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010,

s-a apreciat că este neconstituțională plafonarea cuantumului despăgubirilor ce

pot fi acordate, pentru ca, apoi, în celelalte două decizii, să se prevadă că

este dreptul fiecărui stat de a decide după liberul său arbitru modul de

acordare a despăgubirilor și cuantumul acestora, fiind date chiar exemple de

alte state europene și modurile diverse în care acestea procedează în această problemă.

Potrivit art. 31 alin.

(2) din Legea nr. 47/1992, în cazul în care admite excepția de neconstituționalitate,

Curtea Constituțională are obligația de a verifica și celelalte prevederi ale legii

analizate, sub aspectul constituționalității. În situația din speță, întrucât,

prin prima hotărâre, nu a sesizat alte elemente de neconstituționalitate ale

Legii nr. 221/2009, din interpretarea per a contrario a prevederilor legale

citate, rezultă că, la acel moment, Curtea a considerat că inclusiv art. 5 din

actul normativ studiat respectă rigorile constituționale. Acest aspect

dovedește o dată în plus lipsa de consecvență și imprevizibilitatea absolută a

restrângerii liberului acces la justiție, fapt ce atrage incompatibilitatea cu

drepturile omului convenite la nivel european.

Totodată,

imprevizibilitatea acestor decizii rezultă și din faptul că Legea nr. 221/2009

a fost aplicată în forma inițială de către instanțele de judecată din întreaga

țară, fiind pronunțate numeroase decizii favorabile, în sensul acordării de

despăgubiri, fără a exista vreo aparență de nelegalitate.

speță, și prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.,

privind protecția proprietății.

Deși dreptul de

proprietate al reclamantului asupra sumelor de bani reprezentând daune morale

nu a fost definitiv consolidat, acesta avea o speranță legitimă de a i se recunoaște

definitiv acest drept, având în vedere prevederile Legii nr. 221/2009 înainte

de adoptarea deciziilor Curții Constituționale, sentința Tribunalului Cluj și practica

instanțelor de judecată din România în cauze similare.

În conformitatea cu

practica unitară a C.E.D.O., și dreptul de proprietate asupra unor sume de bani

intră sub protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1. Conform acestei

practici, sumele de bani sunt asimilate celorlalte bunuri ce pot să fie

deținute în mod legal în proprietate de către persoane, astfel că și dreptul de

proprietate asupra acestora trebuie să fie garantat și să beneficieze de aceeași

protecție ca și cel asupra altor bunuri.

Ca atare, în cazul

aplicării, în prezenta cauză, a deciziilor Curții Constituționale, recurentul

ar fi lipsit de dreptul de proprietate asupra sumelor de bani acordate de prima

instanță, în ciuda speranței legitime de a beneficia de acest drept, fapt ce

contravine direct normei comunitare invocate ulterior.

arătate mai sus s-a pronunțat și Curtea de Apel Oradea în dosar nr. 5397/111/2010,

reținând prin decizia nr. 418/201l-R din 08 februarie 2011, nelegalitatea unei hotărâri

judecătorești similare cu cea atacată prin prezentul recurs. Această decizie se

înscrie într-o practică constantă a acestei instanțe.

punct al motivelor de recurs, reclamant prezintă situația de fapt din dosar,

sub aspectul prejudiciului moral suferit ca urmare a condamnării politice a

autorului său, de către acesta din urmă și întreaga familie.

Recurentul reclamant

a solicitat admiterea recursului și modificarea, în parte, a deciziei atacate, în

sensul respingerii apelului declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P.

II. Pârâtul S.R.,

prin M.F.P., a criticat decizia pentru următoarele motive:

105/ A din 17 februarie 2011 este nelegală cu privire la menținerea

dispozițiilor sentinței privind constatarea caracterului politic al condamnării

suferite de defunctul V.I. și obligării pârâtului să achite reclamantului suma

de 1000 lei cheltuieli de judecată, precum și în ceea ce privește obligarea

apelantului pârât să plătească intimatului suma de 1240 lei, cheltuieli de

judecată in apel.

Astfel, conform

prevederilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât autorul

reclamantului a fost condamnat, prin sentința penală nr. 528/1959, pronunțată

de către Tribunalul Militar Cluj, pentru faptele prevăzute la art. 209 pct. 2

lit. a) C. pen., combinat cu art. 58, 59 pct. 3, 5 C. pen. si art. 25 pct. 6 C.

pen., care, potrivit legii, constituie condamnare cu caracter politic de drept,

în mod greșit, instanța de apel a menținut dispoziția cuprinsă în sentință, privind

constatarea caracterului politic al condamnării suferite de defunctul V.l.

cheltuielile de judecată pentru care fost menținută sentința civila apelată,

precum și cele la care S.R., prin M.F.P., a fost obligat în apel și pentru care

Curtea de Apel reține că pârâtul este în culpă procesuală, prin acordarea

cheltuielilor de judecată la fond și în apel, în speță, au fost încălcate

prevederile art. 274 C. proc. civ.

Astfel, în motivarea

deciziei recurate, în ceea ce privește admiterea apelului formulat de către S.R.,

prin M.F.P., Curtea de Apel reține, așa cum a motivat Curtea Constituțională în

decizia nr. 1358/2010, că, în prezent, nu există un temei juridic în legea

specială care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare in judecată

promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri

morale. Ca atare, în mod greșit, Statul a fost obligat la plata cheltuielilor

de judecată.

Recurentul pârât a solicitat

admiterea recursului, cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamant

si exonerarea Statului de plata cheltuielilor de judecată atât la fond, cât și în

apel.

Instanța de recurs a

invocat din oficiu, ca motiv de ordine publică, incidența, în speță, a deciziei

pronunțate în interesul legii nr. 12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție.

Analizând decizia

atacată, în raport de criticile formulate, inclusiv din perspectiva motivului

de ordine publică invocat de instanță, și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat, iar

cel declarat de pârât este întemeiat pentru următoarele considerente:

I. Referitor la

recursul declarat de V.I., acesta este nefondat deoarece instanța de apel a

dezlegat în mod corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse

judecății, în condițiile în care textul a fost declarat neconstituțional,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale

nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011),

dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art.

330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit

că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în

M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Or, în speță (M. Of. nr.

761/15.11.2010), a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv la data publicării respectivelor decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să

se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

din art. 137 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar

însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca

și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce

Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

câtă vreme, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010

și nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul

său la despăgubiri.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., aceasta poate cuprinde atât „bunuri

actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține

beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt, însă, condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii

lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Europene s-a statuat că o creanță de restituire este „o

creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”.

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților

administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art.

1 din Primul Protocol”.

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o

creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Nu este vorba,

așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel

puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea

beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

Curții Europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”.

Rezultă că, în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției

deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba, în speță, de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale.

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curții

Constituționale, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Prin urmare, există

un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în

care, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, exista o hotărâre

definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului, ceea ce nu este cazul în

speță, potrivit celor deja arătate.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par.1 din C.E.D.O. nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie, astfel, înlăturat. De asemenea, nu se poate reține nici

că, prin aplicarea la speță a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010

și nr. 1360/2010, s-ar fi încălcat Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, cum greșit susține recurentul.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziilor Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Referitor la relevanța

deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 în raport de

dispozițiile din C.E.D.O. și jurisprudența creată în legătură cu acestea,

susținerile recurentului reclamant sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit

art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne

conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, însă,

Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul

legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la

examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva

diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei,

ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu

beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la

despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 – 15 noiembrie 2010, aceste

decizii își produc efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul

Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva

concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții

Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, astfel

cum au fost redate mai sus, așa încât instanțele nu pot proceda la o analiză

diferită de cea a instanței supreme a deciziilor Curții Constituționale

raportat la dispozițiile din C.E.D.O.

De asemenea, nu se

poate reține nici că deciziile în discuție ar fi contradictorii față de decizia

Curții Constituționale nr. 1354/2010, chiar dacă sunt pronunțate la interval de

timp foarte mic.

În afara faptului că

aceste decizii verifică constituționalitatea unor dispoziții legale diferite,

ca urmare, nu au cum să se suprapună și, deci, să fie contradictorii, problema

efectelor acestora a fost dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

sensul arătat mai sus, iar decizia în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, cum s-a arătat deja.

În

consecință, nu este posibilă înlăturarea aplicării deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010 în speța de față, Curtea de Apel

pronunțând o soluție legală, sub aspectul respingerii cererii formulate de

reclamant, de acordare a daunelor morale pentru condamnarea cu caracter politic

suferită de tatăl său.

II. În

ceea ce privește recursul declarat de pârât, acesta este fondat doar sub

aspectul greșitei obligări a acestuia la plata cheltuielilor de judecată către

reclamant.

Susținerile

din cadrul primului motiv de recurs privind greșita constatare a caracterului

politic al condamnării autorului reclamantului sunt invocate omisso medio,

direct în recurs, ceea ce nu permite analizarea lor de către prezenta instanță,

atât timp cât nu au format și critici în apel.

Sub acest

aspect, soluția instanței de fond, păstrată de Curtea de Apel, nu poate fi

cenzurată de Înalta Curte.

Referitor

la critica recurentului pârât privind greșita obligare a sa la plata

cheltuielilor de judecată în apel și în fond, aceste susțineri vor fi primite, deoarece,

ca urmare a soluției pronunțate de Curte, de respingere a cererii de daune

morale, pârâtul nu mai reprezintă o parte căzută în pretenții, în sensul art. 274

C. proc. civ., în niciuna dintre fazele parcurse de procesul de față, astfel

încât nu mai poate fi obligat să suporte cheltuielile de judecată efectuate de

partea adversă.

În

concluzie, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9

C. proc. civ., în ceea ce privește recursul declarat de reclamant și că sunt

întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de același text de lege, în

ceea ce privește recursul declarat de pârât, sub aspectul înlăturării

obligației sale de plată a cheltuielilor de judecată în fond și apel.

Prin

urmare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat

de reclamantă, ca nefondat.

Va admite

recursul declarat de pârât, va modifica, în parte, decizia atacată, în sensul

că va înlătura obligarea pârâtului S.R., prin M.F.P., la plata, către

reclamant, a cheltuielilor de judecată în fond și apel.

Va

menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul V.I. împotriva deciziei nr. 105/ A

din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Admite recursul

declarat de pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P.M. Cluj,

împotriva aceleiași decizii.

Modifică, în parte,

decizia recurată, în sensul că înlătură obligarea pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată în fond și în apel.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 ianuarie 2012.