ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 448/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 448/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 505 din 01 iunie 2010, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul V.I., în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., și, în consecință, a constatat că defunctul V.I. a suferit o condamnare politică conform dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 2 C. pen., în baza sentinței nr. 528/1959, pronunțată de Tribunalul Militar în dosarul nr. 538/1959; a obligat pe pârâtul S.R., prin M.F.P., să plătească reclamantului despăgubiri în cuantum de 230.000 lei pentru prejudiciul moral; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D.G.F.P.J.
Cluj și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, a obligat pe pârâtul S.R., prin M.F.P., să plătească reclamantului suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a constatat următoarele: Prin sentința penală nr. 528/1959 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, V.I. a fost condamnat, la pedeapsa de 6 ani închisoare corecțională, 4 ani interdicție corecțională și confiscarea averii personale, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 209 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 58, 59 pct. 3 - 5 C. pen. și art. 25 pct. 6 C. pen.
În considerentele sentinței de condamnare s-a reținut că numitul V.I., înainte de instaurarea regimului actual, adică înainte de 1944, deși preot, a activat în organizația legionară, unde, fiind element de încredere, a fost numit în funcții de răspundere, ca șef de cuib, iar apoi de garnizoană, calitate în care a condus mișcarea legionară în circumscripția în care îndeplinea și funcția de paroh. Activitatea legionară a acestuia a constat în ședințe legionare, organizarea și participarea la diverse marșuri, tabere legionare. În fine, s-a mai reținut că activitatea legionară a acestuia a culminat cu participarea la rebeliunea legionară, când a făcut parte din statul major care a condus aceste acțiuni în comuna Biniș, regiunea Timișoara.
Prin decizia nr. 1611 din 23 decembrie 1959 pronunțată de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a s-a admis recursul declarat de V.I. împotriva sentinței penale nr. 528/1959 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj și s-a redus pedeapsa cu închisoare corecțională la 3 ani, menținându-se restul dispozițiilor sentinței recurate. Din procesul verbal de sechestru penal reiese că numitului V.I. i s-au confiscat mai multe bunuri mobile. Din dosarul penal comunicat de C.N.S.A.S., reiese că inculpatul a fost încarcerat la data de 10 septembrie 1959, începând executarea pedepsei în Penitenciarul G. La momentul expirării pedepsei de 3 ani închisoare corecțională, inculpatul era deținut în Penitenciarul A., data eliberării fiind 8 septembrie 1962. Momentul eliberării este confirmat de declarația condamnatului din 8 septembrie 1962, prin care a luat la cunoștință de faptul că nu are voie să divulge nimic din cele văzute și auzite în închisoare și nici despre persoanele încarcerate.
După cum reiese din cuprinsul hotărârii judecătorești de condamnare, defunctul V.I. a suferit o condamnare cu caracter politic, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Din copia certificatului de deces seria DP nr. 699316 eliberat de Primăria comunei Rodna, V.I. a decedat la 31 decembrie 1971, iar reclamantul este fiul acestuia. Ca urmare, în baza dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, reclamantul este persoană îndreptățită să solicite obligarea statului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Cu privire la prejudiciul moral solicitat de reclamant, trebuie avut în vedere că, față de data decesului celui condamnat, acesta nu a putut beneficia de măsurile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990.
Pentru a cuantifica prejudicial moral solicitat, instanța a avut în vedere doar anumite aspecte comune pentru condamnații politici în general și nu în concret, raportat la defunctul V.I., întrucât reclamantul nu a putut produce dovezi în acest sens. Așa cum s-a menționat anterior, defunctul V.I. și-a executat pedeapsa în Penitenciarele din G. și A., ultimul dintre ele fiind prezentat în diverse lucrări scrise de foștii condamnați politici, lucrări în care sunt arătate condițiile aspre de detenție și comportamentul plin de cruzime cu deținuții al unora dintre cei angajați la aceste instituții. Din notele informative depus la dosarul cauzei reiese că, și după eliberare, V.I. a fost urmărit de securitate până în perioada când a decedat.
Deși reclamantul a susținut că, urmare a condamnării, familia a avut de suferit, iar el a întâmpinat dificultăți în a merge la școală, acestea au rămas la nivelul de simple afirmații, nedovedite în niciun fel. În aceste condiții, Tribunalul a apreciat că suma de 230.000 lei reprezintă o despăgubire justă pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării, de către defunctul V.I. În temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat pe pârâtul S.R., prin M.F.P., să plătească reclamantului suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Cluj.
Prin decizia civilă nr. 105/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis, în parte, apelul declarat de pârât, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a respins petitul având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale și, în consecință, a înlăturat din sentință dispoziția referitoare la obligarea S.R., prin M.F.P., la plata sumei de 230.000 lei daune morale pentru prejudiciul moral; a menținut restul dispozițiilor din sentință și a obligat pe apelant să plătească intimatului suma de 1.240 lei, cheltuieli de judecată în apel. În ceea ce privește aplicabilitatea, în cauză, a O.U.G. nr. 62/2010, Curtea a constatat că acest act normativ nu mai poate fi aplicat, având în vedere că, prin decizia C.C.R.
nr. 1354 din 20 octombrie 2010, textul art. I și art. II din Ordonanță, a fost declarat neconstituțional, și, întrucât, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituția României, acestea nu au fost puse de acord cu dispozițiile constituționale încălcate sau nesocotite, și-au încetat aplicabilitatea. Prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010), a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S.R., prin M.F.P. – D.G.F.P. Constanța, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000.
Din coroborarea art. 147 din Constituția României revizuită cu art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o parte, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar, pe de altă parte, că acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Or, în cazul de față, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, astfel că textul respectiv și-a încetat efectele juridice.
Drept urmare, în prezent, nu există un temei juridic în Legea specială, nr. 221/2009, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza acestei legi, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale. Curtea a constatat că, față de împrejurarea că restul dispozițiilor din Legea nr. 221/2009 sunt încă în vigoare, nefiind abrogate expres sau tacit, respectiv, nefiind declarate neconstituționale, se impune a fi menținută soluția primei instanțe în ceea ce privește dispoziția referitoare la constatarea caracterului politic al condamnării aplicate antecesorului reclamantului prin sentința penală nr. 528/1959, condamnare care, prin prisma art. 1 din Legea nr. 221/2009, constituie de drept o condamnare cu caracter politic.
Deși, în raport de soluția pronunțată în apel, de admitere a apelului pârâtului, s-ar părea că reclamantul nu este îndreptățit la a beneficia de recuperarea cheltuielilor de judecată ocazionate în faza de judecată a apelului, el fiind practic căzut în pretenții, în apel, în raport cu apelantul, totuși, în temeiul art. 274 C. proc. civ., Curtea a admis solicitarea reclamantului, de obligare a pârâtului apelant la plata, în favoarea sa, a cheltuielilor de judecată în apel, reprezentând onorariu avocațial, dat fiind că reclamantul nu se află în culpă procesuală, neputându-i-se imputa acestuia intervenirea eventualelor modificări legislative, respectiv, pronunțarea de către Curtea Constituțională a deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie 2010. Drept urmare, în temeiul art. 274 C. proc.
civ., raportat la art. 1169 C. civ., pârâtul apelant a fost obligat să le plătească reclamantului intimat suma de 1.240 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocațial justificat prin factura nr. 0004207 din 29 septembrie 2010. Pentru aceleași considerente, a fost menținută și dispoziția din sentința apelată referitoare la obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată, aferente fondului cauzei, în favoarea reclamantului. În ceea ce privește invocarea de către reclamant, prin notele de ședință depuse la dosar pentru termenul de judecată din 17 februarie 2011, a unui alt temei juridic pentru fundamentarea petitului de acordare a daunelor morale, respectiv, art. 1 din Protocolul 1 C.E.D.O., Curtea a constatat că aceasta intră sub incidența excepției inadmisibilității, întemeiată pe prevederile art. 294 alin. (1) C. proc.
civ., dat fiind că acest temei juridic a fost invocat pentru prima dată doar în fața instanței de apel, în timp ce, în fața primei instanțe, cererea reclamantului, de acordare a daunelor morale, a fost întemeiată exclusiv pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Or, nu se poate schimba în apel cauza juridică și, implicit, obiectul cauzei deduse judecății, spre un atare demers opunându-se imperativ prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul V.I. și pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a municipiului Cluj, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. I. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, reclamantul V.I.
a arătat următoarele:
Aplicarea deciziilor Curții Constituționale, în speță, trebuie făcută cu observarea și stricta respectare a art. 11 din Constituția României, ce stabilește, cu valoare de principiu, obligația S.R. de a îndeplini întocmai și cu bună-credință îndatoririle ce-i revin din tratatele la care este parte, precum și faptul că tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern și a art. 20, care stabilește că interpretarea și aplicarea drepturilor și libertăților cetățenești se fac în concordanță cu prevederile tratatelor internaționale la care România este parte și că reglementările internaționale din domeniul drepturilor omului, cuprinse în tratatele ratificate de România, au prioritate față de reglementările interne în cazul în care între ele există neconcordanțe. Deciziile Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și 1360 din 21 octombrie 2010 nu au o aplicabilitate absolută, fiind inferioare ca forță juridică prevederilor C.E.A.D.O. ce trebuie aplicate cu prioritate de instanțele de judecată.
Decizia atacată prin prezentul recurs este nelegală întrucât încalcă flagrant prevederile Protocolului nr. 12 la C.A.D.O.L.F. Potrivit art. 1 din acest act normativ: „Interzicerea generală a discriminării 1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație. 2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate în paragraful 1.” Între momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și cel al aplicării deciziei Curții Constituționale prin care a fost declarat neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege, pe rolul instanțelor judecătorești din România au fost înregistrate mii de cazuri de acordare a despăgubirilor morale. Dintre acestea, a existat un număr semnificativ care au fost soluționate definitiv și irevocabil până la momentul publicării deciziei Curții Constituționale, existând, astfel, numeroase persoane care au beneficiat de despăgubiri morale. În aceste condiții, este vădit discriminatoriu refuzul instanței de apel de a acorda despăgubiri morale pentru prejudiciile suferite în urma condamnării politice a tatălui recurentului, întrucât persoane care au formulat cereri în instanță simultan cu acesta sau chiar ulterior, au beneficiat de despăgubiri pentru prejudicii similare. Astfel, situația de inferioritate în care este plasat recurentul față de alți cetățeni ce se află într-o situație identică este, în mod evident, incompatibilă cu prevederile comunitare invocate anterior, privitoare la interzicerea discriminării.
Prin modul de aplicare a deciziei Curții Constituționale, instanța de apel a încălcat și principiile naționale și comunitare referitoare la neretroactivitatea normelor legale. Potrivit acestui principiu, legea aflată în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată trebuie aplicată întregului proces jurisdicțional. Judecarea unei cauze în primă instanță și în căile de atac formează împreună un singur proces de judecată, principiul neretroactivității trebuie aplicat raportat la întregul proces de judecată și nu divizat pe nivele de jurisdicție, în acest sens fiind și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 în cauza B. contra Croației). Astfel, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești în prezentul dosar, legea aplicabilă ar trebui să fie cea în vigoare la momentul promovării acțiunii introductive, în forma în care era la data respectivă.
Prin declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 se îngrădește posibilitatea aplicării întregii legi, prin urmare este eliminată și posibilitatea realizării dreptului la daune morale obținut de reclamant prin sentința Tribunalului Cluj. Astfel, are loc și o încălcare a liberului acces la justiție, garantat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. Deși dreptul reclamantului la daune morale nu a fost definitiv consolidat, acesta avea o speranță legitimă de a i se recunoaște definitiv acest drept, având în vedere prevederile Legii nr. 221/2009 înainte de adoptarea deciziilor Curții Constituționale și sentința Tribunalului Cluj.
În jurisprudența C.E.D.O. s-a stabilit că orice decizie a statului prin care se limitează liberul acces la justiție trebuie să fie clară, accesibilă și previzibilă. Deciziile Curții Constituționale nu au un caracter clar, fapt ce reiese din contradicțiile existente între ele. În primul rând, prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, s-a apreciat că este neconstituțională plafonarea cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate, ceea ce presupune fără echivoc și că acordarea de despăgubiri este legală. Ulterior, prin celelalte două decizii publicate la aceeași dată în M. Of., s-a considerat că acordarea de daune morale, în general, în baza Legii nr. 221/2009, ar fi nelegală. O altă contradicție importantă rezultă din faptul că, prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, s-a apreciat că este neconstituțională plafonarea cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate, pentru ca, apoi, în celelalte două decizii, să se prevadă că este dreptul fiecărui stat de a decide după liberul său arbitru modul de acordare a despăgubirilor și cuantumul acestora, fiind date chiar exemple de alte state europene și modurile diverse în care acestea procedează în această problemă. Potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, în cazul în care admite excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională are obligația de a verifica și celelalte prevederi ale legii analizate, sub aspectul constituționalității. În situația din speță, întrucât, prin prima hotărâre, nu a sesizat alte elemente de neconstituționalitate ale Legii nr. 221/2009, din interpretarea per a contrario a prevederilor legale citate, rezultă că, la acel moment, Curtea a considerat că inclusiv art. 5 din actul normativ studiat respectă rigorile constituționale. Acest aspect dovedește o dată în plus lipsa de consecvență și imprevizibilitatea absolută a restrângerii liberului acces la justiție, fapt ce atrage incompatibilitatea cu drepturile omului convenite la nivel european. Totodată, imprevizibilitatea acestor decizii rezultă și din faptul că Legea nr. 221/2009 a fost aplicată în forma inițială de către instanțele de judecată din întreaga țară, fiind pronunțate numeroase decizii favorabile, în sensul acordării de despăgubiri, fără a exista vreo aparență de nelegalitate.
Sunt incidente, în speță, și prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F., privind protecția proprietății. Deși dreptul de proprietate al reclamantului asupra sumelor de bani reprezentând daune morale nu a fost definitiv consolidat, acesta avea o speranță legitimă de a i se recunoaște definitiv acest drept, având în vedere prevederile Legii nr. 221/2009 înainte de adoptarea deciziilor Curții Constituționale, sentința Tribunalului Cluj și practica instanțelor de judecată din România în cauze similare. În conformitatea cu practica unitară a C.E.D.O., și dreptul de proprietate asupra unor sume de bani intră sub protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1. Conform acestei practici, sumele de bani sunt asimilate celorlalte bunuri ce pot să fie deținute în mod legal în proprietate de către persoane, astfel că și dreptul de proprietate asupra acestora trebuie să fie garantat și să beneficieze de aceeași protecție ca și cel asupra altor bunuri. Ca atare, în cazul aplicării, în prezenta cauză, a deciziilor Curții Constituționale, recurentul ar fi lipsit de dreptul de proprietate asupra sumelor de bani acordate de prima instanță, în ciuda speranței legitime de a beneficia de acest drept, fapt ce contravine direct normei comunitare invocate ulterior.
În sensul celor arătate mai sus s-a pronunțat și Curtea de Apel Oradea în dosar nr. 5397/111/2010, reținând prin decizia nr. 418/201l-R din 08 februarie 2011, nelegalitatea unei hotărâri judecătorești similare cu cea atacată prin prezentul recurs. Această decizie se înscrie într-o practică constantă a acestei instanțe.
În cadrul acestui punct al motivelor de recurs, reclamant prezintă situația de fapt din dosar, sub aspectul prejudiciului moral suferit ca urmare a condamnării politice a autorului său, de către acesta din urmă și întreaga familie. Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului și modificarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P. II. Pârâtul S.R., prin M.F.P., a criticat decizia pentru următoarele motive: 1. Decizia civilă nr. 105/ A din 17 februarie 2011 este nelegală cu privire la menținerea dispozițiilor sentinței privind constatarea caracterului politic al condamnării suferite de defunctul V.I. și obligării pârâtului să achite reclamantului suma de 1000 lei cheltuieli de judecată, precum și în ceea ce privește obligarea apelantului pârât să plătească intimatului suma de 1240 lei, cheltuieli de judecată in apel. Astfel, conform prevederilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât autorul reclamantului a fost condamnat, prin sentința penală nr. 528/1959, pronunțată de către Tribunalul Militar Cluj, pentru faptele prevăzute la art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., combinat cu art. 58, 59 pct. 3, 5 C. pen. si art. 25 pct. 6 C. pen., care, potrivit legii, constituie condamnare cu caracter politic de drept, în mod greșit, instanța de apel a menținut dispoziția cuprinsă în sentință, privind constatarea caracterului politic al condamnării suferite de defunctul V.l. 2. Referitor la cheltuielile de judecată pentru care fost menținută sentința civila apelată, precum și cele la care S.R., prin M.F.P., a fost obligat în apel și pentru care Curtea de Apel reține că pârâtul este în culpă procesuală, prin acordarea cheltuielilor de judecată la fond și în apel, în speță, au fost încălcate prevederile art. 274 C. proc. civ. Astfel, în motivarea deciziei recurate, în ceea ce privește admiterea apelului formulat de către S.R., prin M.F.P., Curtea de Apel reține, așa cum a motivat Curtea Constituțională în decizia nr. 1358/2010, că, în prezent, nu există un temei juridic în legea specială care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare in judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale. Ca atare, în mod greșit, Statul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată. Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamant si exonerarea Statului de plata cheltuielilor de judecată atât la fond, cât și în apel. Instanța de recurs a invocat din oficiu, ca motiv de ordine publică, incidența, în speță, a deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Analizând decizia atacată, în raport de criticile formulate, inclusiv din perspectiva motivului de ordine publică invocat de instanță, și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat, iar cel declarat de pârât este întemeiat pentru următoarele considerente: I. Referitor la recursul declarat de V.I., acesta este nefondat deoarece instanța de apel a dezlegat în mod corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care textul a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010). Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță (M. Of. nr. 761/15.11.2010), a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării respectivelor decizii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie din art. 137 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt, însă, condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol”. În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”. Nu este vorba, așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența Curții Europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”. Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba, în speță, de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale. O asemenea jurisprudență nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curții Constituționale, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. Prin urmare, există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului, ceea ce nu este cazul în speță, potrivit celor deja arătate. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par.1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie, astfel, înlăturat. De asemenea, nu se poate reține nici că, prin aplicarea la speță a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, s-ar fi încălcat Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, cum greșit susține recurentul. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziilor Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Referitor la relevanța deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 în raport de dispozițiile din C.E.D.O. și jurisprudența creată în legătură cu acestea, susținerile recurentului reclamant sunt, de asemenea, neîntemeiate. Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. În speță, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 – 15 noiembrie 2010, aceste decizii își produc efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, astfel cum au fost redate mai sus, așa încât instanțele nu pot proceda la o analiză diferită de cea a instanței supreme a deciziilor Curții Constituționale raportat la dispozițiile din C.E.D.O. De asemenea, nu se poate reține nici că deciziile în discuție ar fi contradictorii față de decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010, chiar dacă sunt pronunțate la interval de timp foarte mic. În afara faptului că aceste decizii verifică constituționalitatea unor dispoziții legale diferite, ca urmare, nu au cum să se suprapună și, deci, să fie contradictorii, problema efectelor acestora a fost dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul arătat mai sus, iar decizia în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, cum s-a arătat deja. În consecință, nu este posibilă înlăturarea aplicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010 în speța de față, Curtea de Apel pronunțând o soluție legală, sub aspectul respingerii cererii formulate de reclamant, de acordare a daunelor morale pentru condamnarea cu caracter politic suferită de tatăl său. II. În ceea ce privește recursul declarat de pârât, acesta este fondat doar sub aspectul greșitei obligări a acestuia la plata cheltuielilor de judecată către reclamant. Susținerile din cadrul primului motiv de recurs privind greșita constatare a caracterului politic al condamnării autorului reclamantului sunt invocate omisso medio, direct în recurs, ceea ce nu permite analizarea lor de către prezenta instanță, atât timp cât nu au format și critici în apel. Sub acest aspect, soluția instanței de fond, păstrată de Curtea de Apel, nu poate fi cenzurată de Înalta Curte. Referitor la critica recurentului pârât privind greșita obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată în apel și în fond, aceste susțineri vor fi primite, deoarece, ca urmare a soluției pronunțate de Curte, de respingere a cererii de daune morale, pârâtul nu mai reprezintă o parte căzută în pretenții, în sensul art. 274 C. proc. civ., în niciuna dintre fazele parcurse de procesul de față, astfel încât nu mai poate fi obligat să suporte cheltuielile de judecată efectuate de partea adversă. În concluzie, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce privește recursul declarat de reclamant și că sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de același text de lege, în ceea ce privește recursul declarat de pârât, sub aspectul înlăturării obligației sale de plată a cheltuielilor de judecată în fond și apel. Prin urmare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat. Va admite recursul declarat de pârât, va modifica, în parte, decizia atacată, în sensul că va înlătura obligarea pârâtului S.R., prin M.F.P., la plata, către reclamant, a cheltuielilor de judecată în fond și apel. Va menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.I. împotriva deciziei nr. 105/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Admite recursul declarat de pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P.M. Cluj, împotriva aceleiași decizii. Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că înlătură obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în fond și în apel. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 ianuarie 2012.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.