ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1725/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 92/ C din 22 martie 2010, Tribunalul Bihor, secția civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul M.N. împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P. și, în consecință, l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului 80.000 euro daune morale sau echivalentul în lei al acestei sume de la data plății efective. În motivarea soluției pronunțate, tribunalul a reținut că reclamantul a fost condamnat, prin sentința penală nr. 847 din 24 mai 1949 a Tribunalului Militar Cluj, la 2 ani și 6 luni închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, în baza art. 209 pct. II, lit. d), e), f), art. 157 și 158 C. pen.

Ulterior, prin decizia penală nr. 2012 din 26 noiembrie 1949 a Curții Militare de Casație și Justiție i s-a redus pedeapsa la 2 ani de închisoare și 3 ani interdicție. Condamnarea reclamantului are caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, așa încât acesta este îndreptățit la repararea prejudiciului moral suferit prin condamnare. Ținând cont de persoana reclamantului, de vătămarea produsă, de consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, de importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, tribunalul a apreciat că suma de 80.000 euro asigură o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți, precum și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor. Prin decizia civilă nr. 57/ A din 08 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă a respins toate apelurile, ca nefondate. Pentru a decide astfel, curtea a reținut că, condamnarea reclamantului are caracter politic de drept, încadrându-se în prevederilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în timpul regimului politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative. Legea din 2009 are caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt suficiente, repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent.

Este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dar această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării ei, ci doar celor înregistrate ulterior. A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.

În consecință, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza B. c/a Croația).

În speță, la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, reclamantul avea deja o hotărâre definitivă (susceptibilă de a fi pusă în executare) prin care îi fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că avea o ”speranță legitimă” și, prin urmare, un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Și în ipoteza în care s-ar considera că reclamantul nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, aceasta este îndreptățită la a obține despăgubiri pe temeiul dispozițiilor de drept comun, art. 998 C. civ., câtă vreme s-a constatat caracterul politic al condamnării luate împotriva sa.

Într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea invoca nici prescripția dreptului de a cere despăgubiri, câtă vreme Legea nr. 221/2009 a repus persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamant, pârât și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea. Recurentul-reclamant a criticat decizia sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susținând că, în raport de suferințele îndurate ca urmare a condamnării sale cu caracter politic, s-ar ar fi impus acordarea sumei de 250.000 euro cu titlu de daune morale.

Recurentul-pârât Statul Român prin M.F.P. și recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea au invocat lipsa de temei legal a cererii reclamantului de acordare a daunelor morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 și 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

De asemenea, instanța de apel a reținut, în mod greșit, și faptul că, în ipoteza în care decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 ar fi aplicabilă în cauză, reclamantul ar fi îndreptățit la daune morale pe temeiul dispozițiilor art. 998 C. civ. În subsidiar, recurenții au criticat decizia instanței de apel sub aspectul întinderii daunelor morale acordate reclamantului, susținând că o aplicare corectă a criteriilor de evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică decât cea stabilită la fond și menținută în apel. În ședința publică din 09 martie 2012, Înalta Curte a pus în discuție excepția tardivității recursului declarat de reclamant, excepție care va fi admisă pentru următoarele considerente: Potrivit art. 301 C. proc.

civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel, iar potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea căii de atac în termenul legal atrage decăderea părții din dreptul de a mai exercita respectiva cale de atac, afară de cazul când legea dispune altfel sau partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. În speță, decizia recurată a fost comunicată reclamantului la data de 08 aprilie 2011, așa cum rezultă din dovada de comunicare de la dosarul de apel, care îndeplinește toate condițiile de validitate prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 100 alin. (3) C. proc. civ. Prin raportare la data comunicării deciziei recurate, aplicând modul de calcul pe zile libere, prescris de art. 101 alin. (1) C. proc.

civ. pentru termenele statornicite pe zile (conform căruia nu intră în calcul nici ziua când a început și nici ziua când s-a sfârșit termenul), urmează a se reține că, pentru reclamant, termenul de recurs s-a împlinit la data de 24 aprilie 2011. Cum aceasta a fost o zi de duminică, conform art. 101 alin. (5) C. proc. civ., termenul de recurs s-a prelungit până la sfârșitul primei zile de lucru următoare, respectiv luni, 25 aprilie 2011. Reclamantul a declarat, însă, recurs după această dată, și anume la 26 aprilie 2011, aceasta fiind data trimiterii prin poștă a recursului, care rezultă din ștampila de pe plicul aflat la dosar recurs. Reținând, așadar, că recursul reclamantului a fost declarat peste termenul legal, Înalta Curte urmează să dispună respingerea recursului acestei părți ca tardiv, făcând astfel aplicarea sancțiunii decăderii, prevăzută de art. 103 alin. (1) C. proc.

civ. pentru neexercitarea în termen a oricărei căi de atac. Recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea sunt fondate, în raport de criticile comune referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Astfel, problema de drept care se punea în speță era aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat prezentei cauze, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Așa cum susțin și recurenții, această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu produce efecte în cauză. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum greșit a reținut instanța de apel. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”. Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor. În speță însă, drepturile pretinse de reclamant nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului. Criticile formulate de recurenți pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pe de altă parte, tot în mod nelegal curtea de apel a apreciat că dispozițiile art. 998 C. civ. pot fi avute în vedere în cauză ca temei al acordării daunelor morale, în ipoteza în care s-ar considera aplicabilă decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional.

În condițiile în care reclamantul și-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prevederile de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală, art. 998-999 C. civ., care presupun alte verificări decât cele impuse de aplicarea legii speciale de reparație, nu puteau constitui pentru instanța de apel cadrul normativ în care să judece pricina, deoarece aceasta ar echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. În ce privește criticile subsidiare formulate pe aspectul cuantumului daunelor morale, acestea au devenit inutil de analizat în condițiile în care s-a reținut că nu mai există temei legal pentru acordarea în cauză a daunelor morale.

În concluzie, față de inexistența temeiului juridic pe care reclamantul și-a fundamentat cererea privind acordarea daunelor morale și față de dispozițiile art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursurile declarate de pârât și de Ministerul Public vor fi admise, iar decizia recurată va fi modificată în parte, în sensul admiterii apelurilor declarate de pârât și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, cu consecința schimbării în tot a sentinței de fond, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată. Celelalte dispoziții ale deciziei recurate, referitoare la respingerea apelului declarat de reclamant, vor fi menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul M.N. împotriva deciziei nr. 57/ A din 8 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Bihor și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva aceleași decizii. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că admite apelurile declarate de către pârât și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva sentinței civilă nr. 92/ C din 22 martie 2010 a Tribunalului Bihor, secția civilă. Schimbă în tot sentința, în sensul că respinge acțiunea, ca neîntemeiată. Menține dispozițiile din decizie cu privire la respingerea apelului declarat de reclamant.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2012.