ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1725/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1725/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 92/ C din 22 martie 2010, Tribunalul Bihor, secția civilă a admis, în

parte, acțiunea formulată de reclamantul M.N. împotriva pârâtului Statul Român

prin M.F.P. și, în consecință, l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului

80.000 euro daune morale sau echivalentul în lei al acestei sume de la data

plății efective.

În motivarea soluției

pronunțate, tribunalul a reținut că reclamantul a fost condamnat, prin sentința

penală nr. 847 din 24 mai 1949 a Tribunalului Militar Cluj, la 2 ani și 6 luni

închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională pentru delictul de

uneltire contra ordinii sociale, în baza art. 209 pct. II, lit. d), e), f),

art. 157 și 158 C. pen. Ulterior, prin decizia penală nr. 2012 din 26 noiembrie

1949 a Curții Militare de Casație și Justiție i s-a redus pedeapsa la 2 ani de

închisoare și 3 ani interdicție.

Condamnarea

reclamantului are caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, așa încât

acesta este îndreptățit la repararea prejudiciului moral suferit prin

condamnare.

Ținând cont de

persoana reclamantului, de vătămarea produsă, de consecințele negative suferite

în plan fizic și psihic, de importanța valorilor morale lezate, măsura în care

au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute

consecințele vătămării, tribunalul a apreciat că suma de 80.000 euro asigură o

satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel ambele părți, precum și Parchetul de pe lângă

Tribunalul Bihor.

Prin decizia civilă

nr. 57/ A din 08 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă a

respins toate apelurile, ca nefondate.

Pentru a decide

astfel, curtea a reținut că, condamnarea reclamantului are caracter politic de

drept, încadrându-se în prevederilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr.

221/2009.

Legea nr. 221/2009

are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor

care, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor

condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate

acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate Decretul-lege nr. 118/1990 și

O.U.G. nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite

în timpul regimului politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute

în actele normative.

Legea din 2009 are

caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile

anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu

caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste

condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de

despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului-lege nr.

118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt suficiente, repararea prejudiciului

material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau

ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu

s-au obținut despăgubiri în echivalent.

Este adevărat că art.

5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al

dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dar această decizie nu este

aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data

pronunțării ei, ci doar celor înregistrate ulterior.

A aprecia în alt mod,

ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la

despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța

de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus

cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr.

221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și

neimputabile persoanelor aflate în cauză.

În consecință, după

cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea

principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal

pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Pe de altă parte, la

data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr.

221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv

în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și

jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza B. c/a Croația).

În speță, la data

pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, reclamantul avea

deja o hotărâre definitivă (susceptibilă de a fi pusă în executare) prin care

îi fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că avea o ”speranță legitimă” și, prin

urmare, un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Și în ipoteza în care

s-ar considera că reclamantul nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text declarat neconstituțional

prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, aceasta este îndreptățită

la a obține despăgubiri pe temeiul dispozițiilor de drept comun, art. 998 C.

civ., câtă vreme s-a constatat caracterul politic al condamnării luate

împotriva sa. Într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea invoca nici prescripția

dreptului de a cere despăgubiri, câtă vreme Legea nr. 221/2009 a repus persoana

în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile

abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs de către reclamant, pârât și Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Recurentul-reclamant

a criticat decizia sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susținând

că, în raport de suferințele îndurate ca urmare a condamnării sale cu caracter

politic, s-ar ar fi impus acordarea sumei de 250.000 euro cu titlu de daune

morale.

Recurentul-pârât

Statul Român prin M.F.P. și recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Oradea au invocat lipsa de temei legal a cererii

reclamantului de acordare a daunelor morale, ca urmare a declarării

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, susținând că

instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr.

47/1992, art. 6 și 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă

în cauză decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

De asemenea, instanța

de apel a reținut, în mod greșit, și faptul că, în ipoteza în care decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010 ar fi aplicabilă în cauză, reclamantul ar

fi îndreptățit la daune morale pe temeiul dispozițiilor art. 998 C. civ.

În subsidiar,

recurenții au criticat decizia instanței de apel sub aspectul întinderii

daunelor morale acordate reclamantului, susținând că o aplicare corectă a

criteriilor de evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică

decât cea stabilită la fond și menținută în apel.

În ședința publică

din 09 martie 2012, Înalta Curte a pus în discuție excepția tardivității

recursului declarat de reclamant, excepție care va fi admisă pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 301 C.

proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă

legea nu dispune altfel, iar potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ.,

neexercitarea căii de atac în termenul legal atrage decăderea părții din

dreptul de a mai exercita respectiva cale de atac, afară de cazul când legea dispune

altfel sau partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai

presus de voința ei.

În speță, decizia

recurată a fost comunicată reclamantului la data de 08 aprilie 2011, așa cum

rezultă din dovada de comunicare de la dosarul de apel, care îndeplinește toate

condițiile de validitate prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 100 alin.

(3) C. proc. civ.

Prin raportare la

data comunicării deciziei recurate, aplicând modul de calcul pe zile libere,

prescris de art. 101 alin. (1) C. proc. civ. pentru termenele statornicite pe

zile (conform căruia nu intră în calcul nici ziua când a început și nici ziua

când s-a sfârșit termenul), urmează a se reține că, pentru reclamant, termenul

de recurs s-a împlinit la data de 24 aprilie 2011. Cum aceasta a fost o zi de

duminică, conform art. 101 alin. (5) C. proc. civ., termenul de recurs s-a

prelungit până la sfârșitul primei zile de lucru următoare, respectiv luni, 25

aprilie 2011.

Reclamantul a

declarat, însă, recurs după această dată, și anume la 26 aprilie 2011, aceasta

fiind data trimiterii prin poștă a recursului, care rezultă din ștampila de pe

plicul aflat la dosar recurs.

Reținând, așadar, că

recursul reclamantului a fost declarat peste termenul legal, Înalta Curte

urmează să dispună respingerea recursului acestei părți ca tardiv, făcând

astfel aplicarea sancțiunii decăderii, prevăzută de art. 103 alin. (1) C. proc.

civ. pentru neexercitarea în termen a oricărei căi de atac.

Recursurile declarate

de pârâtul Statul Român prin M.F.P. și Ministerul Public – Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Oradea sunt fondate, în raport de criticile comune

referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale,

ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009.

Astfel, problema de

drept care se punea în speță era aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 mai poate fi aplicat prezentei cauze, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate,

prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată

în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Așa cum susțin și

recurenții, această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța

de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

produce efecte în cauză.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie

pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Astfel, s-a stabilit

că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege

să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Nu se poate reține

nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum greșit a reținut instanța de apel.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu

poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.

14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o

minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

Este vorba așadar de

garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.

În speță însă,

drepturile pretinse de reclamant nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a

arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de

constituționalitate.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011

a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a

întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat

neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional,

publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Criticile formulate

de recurenți pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe de altă parte, tot

în mod nelegal curtea de apel a apreciat că dispozițiile art. 998 C. civ. pot

fi avute în vedere în cauză ca temei al acordării daunelor morale, în ipoteza

în care s-ar considera aplicabilă decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

prin care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat

neconstituțional.

În condițiile în care

reclamantul și-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile

Legii nr. 221/2009, prevederile de drept comun în materie de răspundere civilă

delictuală, art. 998-999 C. civ., care presupun alte verificări decât cele

impuse de aplicarea legii speciale de reparație, nu puteau constitui pentru

instanța de apel cadrul normativ în care să judece pricina, deoarece aceasta ar

echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru

interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

În ce privește

criticile subsidiare formulate pe aspectul cuantumului daunelor morale, acestea

au devenit inutil de analizat în condițiile în care s-a reținut că nu mai

există temei legal pentru acordarea în cauză a daunelor morale.

În concluzie, față de

inexistența temeiului juridic pe care reclamantul și-a fundamentat cererea

privind acordarea daunelor morale și față de dispozițiile art. 312 alin.

(1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursurile declarate de

pârât și de Ministerul Public vor fi admise, iar decizia recurată va fi

modificată în parte, în sensul admiterii apelurilor declarate de pârât și de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, cu consecința schimbării în tot a

sentinței de fond, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată. Celelalte

dispoziții ale deciziei recurate, referitoare la respingerea apelului declarat

de reclamant, vor fi menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv,

recursul declarat de reclamantul M.N. împotriva deciziei nr. 57/ A din 8 martie

2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Bihor

și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva

aceleași decizii.

Modifică în parte

decizia recurată, în sensul că admite apelurile declarate de către pârât și de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva sentinței civilă nr. 92/ C din

22 martie 2010 a Tribunalului Bihor, secția civilă.

Schimbă în tot

sentința, în sensul că respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

Menține dispozițiile

din decizie cu privire la respingerea apelului declarat de reclamant.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 martie 2012.